tag:blogger.com,1999:blog-56562663682404266402024-03-13T00:45:20.437-07:00ViseYOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.comBlogger43125tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-25995513121540476532017-03-12T09:34:00.000-07:002017-03-12T09:34:05.331-07:00Blog nou: http://flyawaytohemoonandback.blogspot.ro/M-am mutat la casa noua. :-) Va astept sa ne cunoastem, sa ma vizitati si sa interactionam, sa vorbim despre carti, filme, seriale, evenimente si nu numai pe http://flyawaytohemoonandback.blogspot.ro/ . Lectura placuta!YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-58203674069378179492013-07-14T02:18:00.000-07:002013-07-14T02:19:58.374-07:00Cine vrea sa cumpere produse Oriflame sau sa devina reprezentant este rugat sa ma contacteze! Castiguri garantate in bani si/sau cadouri.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-28697068741356340322013-04-15T12:09:00.000-07:002013-04-15T12:24:24.424-07:00Recenzie oferta www.CoolBuy.ro „Trattoria Verdi - Universitate: Pizza sau Paste sau Fel de Baza, la Alegere + Desert, pentru 2 Persoane!”<br />
<br />
Am avut astăzi plăcerea de a merge pentru prima oară la vestita Trattoria Verdi, în buricul Bucureştilor, la Universitate. Locaţia este foarte bine aleasă, deşi nu se vede de pe bulevard este foarte uşor de mers pe lângă Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) până la CinemaPro, care de altfel are o firmă imposibil de ratat. În caz că aveţi încă nelămuriri: este foarte uşor de ajuns de oriunde cu metroul, pe magistrala principală, până la staţia Universitate, iar din pasaj se iese pe la Muzeul de Istorie şi prima stradă pe dreapta este Ion Ghica, unde colţ cu Str. Toma Caragiu, la nr.3, se află pizzeria-restaurant italian.<br />
<br />
Acestea fiind lămurite, putem discuta în fine despre atmosfera de Italie veche ce te întâmpină imediat ce treci de sperietura semnului „Acum s-a închis”, care aparent se răsuceşte de fiecare dată când deschide cineva uşa de la intrare, pretext foarte bun pentru a se băga în seamă şeful de sală şi a-şi cere scuze. La prima vedere: un local dezamăgitor de gol pentru ora prânzului te face să te gândeşti un pic asupra localului în care tocmai ai intrat. Dacă ai în schimb o minimă cultură cinematografică, ajungi să te bucuri foarte repede de priveliştea pe care o ai asupra pereţilor ticsiţi de tablouri din istoria filmului italian şi nu numai, întrebându-te totuşi ce caută acele viori ataşate pereţilor. Scaunele căptuşite cu piele neagră se dovedesc, ulterior, a fi foarte confortabile şi a se asorta de minune cu pereţii alb-gălbui, care dau un aer de eleganţă atmosferei completate de Andrea Bocelli, Laura Pausini sau Eros Ramazzotti. Pentru cârcotaşi am putea adăuga faptul că le-ar trebui nişte draperii, deoarece lumina de la miezul zilei strică aerul de local al mafiei anilor 40, însă dacă vrei să te mândreşti cu compania, să te vadă toata ţara la masă cu iubitul tău minunat, care te devorează din priviri, ferestrele mari şi goale sunt tocmai potrivite.<br />
<br />
Cât despre mâncare... mi-a şoptit o păsărică cum că pizza ar fi buna, dar blatul subţire şi crocant în combinaţie cu un cuţit nu foarte bine ascuţit şi cu suportul de farfurii, care alunecă pe blatul mesei maronii lăcuite, nu fac o combinaţie foarte bună. Dar poate, dacă tot suntem în această perioadă, unii preferă să ţină post. Aceştia ar fi bine să încerce o porţie de penne primavera delicios asezonate cu usturoi. Nu vă recomand această soluţie de rezervă dacă vă este foarte foame, deoarece porţia (desi gustoase pastele cu legume) este destul de mică. În schimb, domnişoarele pot prefera această variantă însoţită de un pahar de fructe glace, care este de fapt denumirea pompoasă pentru salată de fructe fără frişcă şi alcool. Pentru domni sau pentru cele mai puţin preocupate de numărul caloriilor, oferta CoolBuy Deals cuprinde un tiramisu clasic. Şi aici există încă un „dar”. Nu ştiu când a fost făcut sau unde a fost ţinut însă bucaţica de tiramisu a leşinat de la masa bucatarului şef până la masa noastră... măcar avea gust bun.<br />
<br />
Una peste alta, dacă nu nimeriţi în salonul de nefumători unde fumează cineva de-al casei, s-ar putea să aveţi parte de nişte preparate culinare alături de care puteţi savura o limonada la 12 lei, un Nestea la 0.33l de 7 lei sau o apa plată de 330 ml la acelaşi preţ. Poftă bună!
YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-85831019724941780692012-05-02T06:01:00.000-07:002012-05-02T06:02:44.723-07:00Cercetare: "Influenta televiziunii asupra psihicului uman"Toti cei care vor vizita aceasta pagina sunt rugati sa completeze online urmatorul chestionar: www.isondaje.ro/sondaj/250929524/ .
Daca ati putea da mai departe adresa, catre toti cunoscutii vostri, pe diverse cai (mail, messenger, facebook, twiter, linkedin, google+ etc) v-as fi recunoascatoare, deoarece de completarea lui depinde nota mea la disertatie.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-72693406909895332032011-10-08T12:13:00.000-07:002011-10-08T12:18:00.290-07:00Destinul unui campion - Johnathan "Fatal1ty" WendelJohnathan „Fatal1ty” Wendel s-a nascut la 26 februarie 1981 si la numai 19 ani a devenit un superstar al jocurilor video. Pana la varsta de 25 de ani castigase deja 41 de turnee si calatorise in toata lumea. Desi a crescut cu armele tatalui sau in casa este de parere ca e mai bine sa impusti pe cineva on-line si nu este de acord cu violenta.<br /><br />1. Care a fost primul pas in cariera ta de gamer profesionist?<br />In 1999 m-am inscris in Liga Profesinala Cyberathlete (CPL). Am cheltuit 500 de dolari pentru a participa la un turneu Texas Quake, in Dallas. Acolo m-am clasat pe locul al III-lea si am castigat 4000 de dolari, moment in care tatal meu a decis sa ma sustina in ceea ce fac. Cand am ajuns in topul celor mai buni jucatori din Statele Unite, o companie m-a sponsorizat pentru a concura in Suedia cu cei mai buni 12 jucatori din lume. Am castigat atunci 18 jocuri la rand, nu am pierdut nici unul si am luat locul I, obtinand titlul suprem la Quake III. Asa am ajuns printre primii 7 jucatori din lume care au fost considerati profesionisti.<br /><br />2. Cat de mult poti castiga din gameing?<br />De exemplu la doua luni dupa ce am castigat primul titlu de Campion Mondial la Quake m-am intors la Dallas si mi-am aparat titlul. Am castigat atunci marele premiu de 40.000 de dolari. Cu CPL am castigat peste 50.000 de dolari la care se adauga alte premii. Cu toate acestea, banii pe care ii castig ii consum mereu pe deplasari, deoarece trebuie sa-mi platesc cazarea si drumul, dar nu regret, o fac din placere si reinvestesc mereu ceea ce castig tot in jocuri. In schimb pot spune ca prin inventarea mouse-pad-urilor mari, pentru gameri, am castigat doar in primele luni 50.000 dolari.<br /><br />3. Cum arata o zi obisnuita pentru tine? Este ca un loc de munca de la 9 la 18 sau mai de graba ca ziua unui fotbalist cu trei antrenamente pe zi?<br />Am un program de antrenamente. Ma antrenez cel putin opt ore pe zi, de obicei 12. Astfel am opt ore de joc efectiv si imi raman patru ore pentru alte activitati, orice vreau eu sa fac. As spune mai degraba ca jumatate din timp joc de placere iar cealalta jumatate face parte din business.<br /><br />4. Daca jocurile electronice sunt cariera ta, cum ramane cu viata personala? Cum iti petreci timpul liber?<br />Nu am foarte mult timp liber, am renuntat la scoala pentru a investi timp si bani in cariera de gamer, dar cand pot, imi place sa ies cu prietenii, imi plac foarte mult petrecerile la care sa merg sa ma distrez. Sunt un tip cat se poate de normal doar ca sunt in calatorii peste jumatate din an si nu am timp sa-mi fac o relatie: am multe intalniri, dar nici o prietena, pentru ca asta necesita stabilitate.<br /><br />5. Care este jocul tau preferat si de ce?<br />Jocul meu favorit din toate timpurile!?... Bineinteles ca imi plac foarte multe, insa as zice asa... pentru distractie, nu pentru competitie... ca preferatul meu este PainKiller.<br /><br />6. Ai intemeiat o companie, Fatal1ty.Inc. De ce acest nume? De unde acest nickname?<br />Este o intrebare buna. Prima oara cand am intrat in aceasta lume aveam Fatality cu „i”, dar apoi am vrut sa ma diferentiez cumva, pentru ca fanii sa ma recunoasca mai usor si pentru a putea inainta in lista de nume. Asa mi-a venit ideea sa adaug „1”, pentru a putea fi mai vizibil si a-mi construi cu timpul un brand autentic. Acum, cand spui Fatal1ty spui gaming, deaceea imi doresc foarte mult sa ajut alti jucatori, prin ceea ce fac in parteneriatele cu alte firme de IT, dar si prin spnsorizari.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-36210522232192134692011-10-03T10:03:00.000-07:002011-10-03T10:06:27.583-07:00Sa-ti mai inmatriculezi oare masina in Bulgaria?Ca urmare a discutiilor despre posibila taxa aplicata in plus masinilor cu numar strain, dorinta romanilor de a scapa de taxa de mediu in varianta romaneasca, mascata sub forma unei taxe de prima inmatriculare, care era la un moment dat dubla fata de o masina la mana a doua, s-ar putea diminua.<br /><br />Astfel, posesorii de autoturisme sunt incantati de faptul ca in Bulgaria taxele sunt de 10 ori mai mici. Spre exemplu, daca in Romania taxele pentru o masina pot ajunge pana la 2.500 de euro, in tara vecina acestea sunt in jur de 300 de euro.<br /><br />De aceea, in Bulgaria se inmatriculeaza in special autovehicule second-hand, pentru care la noi in tara taxa de poluare depaseste 1.000 de euro. Insa masinile astfel inmatriculate s-au dovedit a fi periculoase, pentru ca de multe ori ITP-ul (inspectia tehnica periodica) se face doar trimitand actele, fara a mai verifica masina. <br /><br />Dar exista si dezavantaje. Desi Registrul Auto difera de la tara la tara, daca masina are defectiuni majore, cum ar fi teava de esapament sparta, autoritatile romane sau cele bulgare pot retine talonul masinii precum si alte acte. Traseul pentru recuperarea acestora este destul de complicat: Politia Rutiera romana - Ministerul de interne roman - Ambasada bulgara din Romania - Ministerul de externe bulgar - Ministerul de interne bulgar - Politia Rutiera bulgara - Politia Rutiera din orasul respectiv.<br /><br />Unul dintre avantaje ar fi ca acolo masinile se inmatriculeaza in aceeasi curte in care se face ITP-ul, in care se gaseste si Politia, in preajma careia se afla multe chioscuri de asigurari, ceea ce face ca tot procesul sa dureze cel mult doua zile, in functie de numarul de cereri inregistrate la ghisee. Acest fenomen a luat amploare datorita faptului ca de la 1 ianuarie 2007 bulgarii nu mai percep taxa de inmatriculare sau de mediu si nici TVA pentru masinile de ocazie in Uniunea Europeana.<br /><br />Cand se efectueaza inmatricularea, ultimele numere trebuie predate, iar pentru a usura procesul ce presupune si ITP-ul si asigurarea, geamurile trebuie sa fie intacte, farurile, stopurile si lampile de semnalizare in stare buna de functionare. De asemenea, masina, pe langa faptul ca trebuie sa fie decolantata chiar si de abtipildul cu indicativul de tara, este bine sa fie echipata cu trusa medicala, stingator si triunghiuri reflectorizante. Totodata, este interzisa folia pe parbriz, luneta si geamurile laterale din fata.<br /><br />Costurile pentru inmatriculari de autovehicule de pana in 2.500 cmc sau sub 120 kw variaza la sud de Dunare intre 350-700 de euro in functie de tara de provenienta a masinii, norma de poluare, marca si modelul masinii, precum si de facilitatile dorite si costurile anuale, care pot fi incluse. <br /><br />Trebuie asadar tinut cont de realizarea ITP-ului, care costa in jur de 60 de euro si de intocmirea asigurarii, pentru care se cheltuieste aproximativ 150 de euro. Pe langa acestea, trebuie platita taxa de pod de 25 de lei la dus si 4 leva sau 2 euro la retur, taxa de drum romaneasca (rovigneta), de 120 de lei pe an. Aceasta trebuie cumparata de la cea mai apropiata statie Petrom din Romania, imediat dupa inmatriculare. Daca este cazul, pentru transport pe platforma Giurgiu-Ruse se plateste suplimentar 50 de euro.<br /><br />O firma poate aduce masini din alte tari pe care sa le inscrie cu toate actele necesare apoi sa le vanda tertelor parti, de obicei pe baza de procura notariala. Toate aceste lucruri se pot intampla daca doritorul are carte de identitate din tara de provenienta, talonul masinii, numere si autorizatie de circulatie (inclusiv pentru numerele provizorii) si contract de vanzare-cumparare, care sa ateste dreptul de proprietate asupra masinii. Daca toate conditiile necesare sunt indeplinite, actele eliberate in schimb sunt noul talon si noua carte de identitate, care pot contine rubrici cu nume propriu, contractul de vanzare-cumparare notarial si procura notariala.<br /><br />Asadar, la cererea scrisa a proprietarului unui autovehicul, in certificatul de inmatriculare sau de inregistrare se poate inscrie si o alta persoana decat proprietarul, specificandu-se calitatea in care aceasta poate utiliza vehiculul. <br /><br />Cu toate acestea, din punct de vedere juridic este recomandat sa se circule cu masina ca si cand ar fi una de serviciu, cu o delegatie din partea firmei si eventual, pentru a avea siguranta ca masina nu va fi confiscata de proprietar, cu un contract de vanzare-cumparare pe nume propriu, dar nedatat. Cel mai bine este realizarea unui contract de comodat cu inscriere la fisc, cu preturi intre 550-650 de euro pentru masini de sub 120 kw. Exista insa si varianta cu intermediar persoana fizica bulgara, fara inscriere la fisc, dar asa riscul de radiere al masinii este mai mare.<br /><br />Ceea ce multi conducatori auto nu stiu inca este faptul ca atat fostul ministru al mediului, Nicolae Nemirschi, cat si actualul ministru al Ministerului Mediului si Padurilor, Laszlo Borbely, au luat in calcul o posibila taxa speciala pentru masinile inmatriculate in tari straine. Acest lucru se datoreaza faptului ca majoritatea masinilor sunt foarte vechi si poluante.<br /><br />3% dintre masinile din Romania sunt inmatriculate in Bulgaria (BG). In 2009, cel putin 10% dintre masinile din judetul Olt erau inmatriculate in tara vecina. Acestea au facut ca numarul dosarelor de dauna provocate in Romania de autoturismele inmatriculate in Bulgaria sa creasca cu 31% in primele sase luni ale anului, pana la 1.798, comparativ cu 3.155 in tot anul 2010, potrivit Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor (CSA). <br /><br />Daunele avizate ca urmare a accidentelor produse de vehiculele din Bulgaria reprezinta 34,6% din numarul total de 5.190 de dosare avizate in primul semestru din 2011 ca urmare a accidentelor produse in tara noastra de vehicule inmatriculate in Uniunea Europeana si alte state membre ale Sistemului International Carte Verde.<br /><br />Proiectul de lege amintit este discutat la nivelul Politiei Rutiere si aduce in actualitate OUG 195/2002 (art. 15 si 85), respectiv HG 1391/2006 si supun atentiei noul Cod Rutier (art. 75), care fac referire la accidentele pe drum public si mentioneaza faptul ca masinile inmatriculate in afara tarii au dreptul sa circule pe teritoriul Romaniei doar 90 de zile (trei luni), dupa aceasta perioada proprietarii fiind obligati sa isi inmatriculeze masinile la Registrul Auto Roman. Acest lucru ar fi insa in contradictie cu faptul ca in UE rezident este considerat cel care sta cel putin jumatate de an si are deci dreptul sa circule cu masina proprie cel putin 180 de zile. <br /><br />Proiectul este binevenit pentru securitatea rutiera, deoarece masinile straine implicate in accidente nu pot fi urmarite decat foarte greu, este de parere Carp Marius, secretar general al Asociatiei Concesionarilor Dacia si Renault. <br /><br />Taxa ar putea fi pusa in practica doar daca in corpul legii s-ar gasi niste prevederi foarte clare. Fenomenul este de urmarit, pentru ca poate aduce niste bani in plus bugetului destinat drumurilor, insa trebuie sustinut de o politica eficienta in sprijinul achizitionarii de masini noi. Acest lucru ar putea fi pus in practica prin oferirea unor cupoane de reduceri la cumpararea masinilor noi sau prin introducerea la punctele de granita a unitatilor de RAR ori macar prin verificarea mult mai atenta a masinilor, din punct de vedere tehnic, a declarat Costea Daniel, analist al pietei auto.<br /><br />Prin aceasta masura se incearca diminuarea poluarii si majorarea incasarilor statului.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-79260288121511971942011-08-01T12:52:00.000-07:002011-08-01T12:57:15.301-07:00Sistemul Charisma HCM modificatUn nou format de raportare intră în vigoare începând cu 1 august 2011, companiile având la dispoziţie 90 de zile pentru a se alinia noilor prevederi ale Hotărârii de Guvern 500/2011. <br /><br />Prin configurarea modulului ITM din cadrul soluţiei Charisma HCM se modifică procedura de transmitere, structura fişierului XML şi conţinutul registrului de evidenţă a salariaţilor (ReGes). <br /><br />Charisma HCM este folosit de peste 400 de companii naţionale şi multinaţionale, fiind cel mai utilizat sistem de resurse umane şi salarizare din România. Prin intermediul soluţiei, în decursul anului 2010, s-au depus peste 10.000 de raportări ReGes către stat. <br /><br />TotalSoft a lansat la sfârşitul anului 2010 o nouă versiune a sistemului Charisma HCM, net îmbunătăţită. Soluţia trece dincolo de funcţionalităţile tradiţionale ale unui instrument de HR, oferind angajaţilor acces on-line securizat către planuri individuale de training, evaluări de performanţă, concedii sau alte informaţii personale utile. De asemenea, Charisma a luat în calcul şi dezvoltarea soluţiei de gestiune a resurselor umane în direcţia Talent Managementului.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-49210852296267420422011-07-26T10:47:00.001-07:002011-07-26T10:47:36.120-07:00România - premiată la Microsoft WorldWide Partner ConferenceSoluţia cloud folosită de SIVECO România pentru afişarea rezultatelor admiterii în licee a primit din partea Microsoft premiul "Partener al anului 2011", la categoria "Parteneri naţionali". <br /><br />Aplicaţia bazată pe platforma de cloud computing Microsoft Azure, a asigurat disponibilitate permanentă, capacitate de calcul practic infinită, redundanţă şi securitate ridicată a informaţiilor, fiind concepută special pentru a face faţă unui număr foarte mare de accesări simultane, dar şi posibilelor atacuri menite să întrerupă disponibilitatea serviciilor furnizate.<br /><br />Premiul a fost oferit la conferinţa anuală a partenerilor Microsoft şi la Global Education Partners Summit, în Los Angeles. Pentru obţinerea acestei distincţii, SIVECO România a concurat cu peste 3.000 de companii IT, parteneri globali ai Microsoft.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-81796860452154713382011-07-26T10:36:00.000-07:002011-07-26T10:46:38.930-07:00Cifra de afaceri Fleet Management Services a crescut cu 20% în S1Fleet Management Services (FMS) a înregistrat în primele şase luni ale lui 2011 o cifră de afaceri cu 20% mai mare faţă de perioada similară a lui 2010, în special datorită creşterii cu 15% a numărului de autovehicule închiriate pe termen lung (leasing operaţional).<br /><br />Fleet Management Services a reuşit să crească numărul de maşini administrate până la 2400 de unităţi în primul semestru al acestui an, cu 15% mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-65036382198859953532011-07-21T10:49:00.000-07:002011-07-21T10:53:35.740-07:00Tipuri de mesaje. Calităţile pe care trebuie să le îndeplinească mesajele pe timpul crizeiArgument<br /><br /> Consider că această temă nu poate fi separată în mod clar de „construirea mesajelor în timpul crizei” deoarece atunci când o criză este deja declanşată nu-ţi poţi permite luxul de a sta să te gândeşti prea mult ce, cum, când, unde să transmiţi ceva ci trebuie să le ştii deja. Aşadar dacă în argumentarea ce urmează vor exista elemente comune ale celor două (şi nu numai) este doarece dinainte de o criză trebuie să fii informat cu tipologia mesajelor şi calităţile acestora şi să ţii cont de ele în consturirea lor, pentru că altfel rişti să înrăutăţeşti situaţia. Esenţial este ca mesajele să fie bine gândite înainte, în planul de comunicare , deoarce tensiunea din timpul crizei afectează capacitatea de comunicare eficientă a celor mai potrivite mesaje şi a mijloacelor de comunicare. Pentru acest lucru este bun un plan de comunicare de criză, care să facă parte din managementul riscului, respectiv prevenirea crizei, pentru a avea mai multă linişte şi pertinenţă, pentru a nu cădea pradă tentaţie justificării pe termen scurt şi a putea extrage apoi mai uşor învăţăturile necesare. <br /><br />Realizarea mesajelor în comunicarea pe timp de criză<br /><br /> În acest sens există şapte reguli ale comunicării de criză de care un comunicator trebuie să ţină cont. Înainte însă de orice trebuie identificată informaţia esenţială de transmis în mesaj şi în funcţie de criză stabilită atitudinea de adoptat în faţa publicurilor, aceeaşi atât în faţa celui intern cât şi în faţa celui extern, deşi fiecare tip de public poate avea reacţii diferite, fiindcă dacă apar elemente contrastante în comunicare va scădea credibilitatea organizaţiei. În ceea ce priveşte publicul intern, necomunicarea cu angajaţii poate duce la apariţia zvonurilor, care sunt mai nocive decât orice variantă a adevărului şi pot naşte adevărate crize, în plus, dacă interiorul nu funcţionează acest lucru se va vedea imediat prin calitatea serviciilor, produselor, informaţiilor oferite. Cât despre comunitatea în care se desfăşoara activitatea, care face parte din publicul extern, sprijinul acesteia poate ajuta la păstrarea reputaţiei, întrucât opinia publică este formată din cei care privesc activitatea şi în mijlocul căreia aceasta se dezvoltă şi poate fi factorul care să păstreze intactă oragnizaţia după terminarea crizei. Clienţii, ca sursă de venit permanentă şi oficialităţile, ca instanţă judecătorească, este bine deasmenea să fie ţinuţi la curent, pentru a nu se lăsa influenţaţi de cele transmise de către mass-media, ale cărei surse pot transmite informaţii incomplete sau chiar false, sub presiunea sentimentlor personale. <br />Prima regulă de care vorbeam este aceea că toţi trebuie să fie ţinuţi la curent, în orice moment, despre toate aspectele problemei, în caz contrar vor apărea zvonuri şi speculaţii, dar şi impresia că se ascunde ceva. Cea de-a doua regulă a comunicării de criză este mai degrabă un sfat pentru manager şi anume acela de a aduna toată echipa nu numai la început ci şi pe parcurs, ori de câte ori apar informaţii noi şi importante. Acest lucru este esenţial dacă se doreşte păstrarea unei coeziuni şi chiar dacă există mai mulţi purtători de cuvânt ei trebuie să aibe aceeaşi variantă. Pentru a nu apărea probleme pe parcurs atât angajaţii cât şi restul managerilor trebuie sfătuiţi a se abţine de la ieşiri în public, pentru a nu fii întrebaţi despre caz. Tot în acest demers oamenii trebuie să fie lâsaţi să pună întrebări, indiferent de natura lor şi căutat un răspuns care să mulţumească ambele tabere, acest lucru se mai numeşte adaptabilitate atât la publicul intern cât şi la cel extern . Astfel cu ajutorul unor cuvinte adecvate se dă dovadă de disponibilitate şi se creează o atmosferă cât se poate de calmă. Deasemenea, dacă situaţia nu este prea gravă şi nu există victime umane, se poate face haz de necaz, deoarece simţul umorului detensionează situaţia iar cine va vedea un purtător de cuvânt relaxat va avea cel puţin impresia că totul este sub control. Toate acestea nu pot fi îndeplinite dacă oamenii se simt neglijaţi sau lasaţi pe dinafară, fapt pentu care cei din echipa interă trebuie implicaţi în luarea deciziilor, pentru a se simţi responsabili şi apreciaţi, dar nu doar prin vorbe ci uneori şi prin recompense sau recunoaşterea în plen, deoarece obiectivul principal este susţinerea activităţii printr-o echipă competentă în continuare, nu doar pe timpul crizei, deci trebuie evitată plecarea oamenilor buni. Tot în acest sens multe organizaţii realizează sondaje de opinie, pentru pentru a le da impresia celor din afara companiei că au un cuvânt de spus important în organizare şi pentru a atrage astfel simpatia lor. Aşadar o echipă unită se păstrează prin a fi alături de persoane, fizic şi moral. <br /> Pentru a adapta mai uşor mesajul acestor reguli ale comunicării de criză s-au identificat câteva cuvinte importante. Primul este „adaptare” ceea ce înseamnă că deşi există un plan pentru astfel de situaţii acesta se poate schimba în funcţie de evoluţia situaţiei. Urmează un cuvânt de care am mai vorbit şi anume „coordonare”, lucru foarte important şi necesar. Toţi cei responsabili de luarea cuvântului trebuie să respecte „legea microfonului unic”, pentru a exista ordine şi o singură variantă a declaraţiilor, altfel se va crea haos, întrucât mesajele confuze sau contradictorii pot agrava criza sau crea una noua iar dacă există mai mulţi vorbitori inevitabil vor apărea şi mici diferenţe în răspunsuri, ceea ce duce la pierderea credibilităţii şi pune la îndoială atitudinea organizaţiei. O echipă de gestionare a crizelor experimentată analizează permanent situaţia, pentru a putea cunoaşte aşteptările publicurilor, deci a da dovadă de o atitudine de ascultare, nu de aroganţă. De aici reiese capacitatea de empatie, din afirmarea solidarităţii şi a responsabilităţii organizaţiei, prin recunoaşterea vinei sau contribuţiei la declanşarea crizei (dacă este cazul) dar şi responsabilitate faţă de ceea ce va urma şi simpatia ei pentru cei afectaţi. Empatia reprezintă, după S. Marcus, „acel fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea“. <br />Dintre cuvintele cheie ale comunicării de criză două sunt în strânsă legătură şi anume flexibilitatea cu fiabilitatea. Lucru uşor de explicat, deoarce ajustarea mesajelor deja existente în planul comunicării de criză se realizează doar raportându-ne la date certe/verificate, fără a recurge la speculaţii, prezentând doar informaţii despre ceea ce s-a întâmplat şi ştim cu siguranţă sau despre ceea ce se va face cu certitudine, ceea ce conferă mesajului credibilitate mai mare. Astfel încă de la început se identifică informaţiile esenţiale şi se transmit doar acelea care sunt complete, pentru a nu lăsa loc de interpretări. Poate chiar înaintea tuturor trebuie situată ofensiva, adică ocuparea terenului prin toate canalele de comunicare relevante şi ieşirea la rampă din proprie iniţiativă, fără a crea un „vid informaţional”. După cum a spus C. Northcote Parkinson, un profesor de economie: „Golul cauzat de lipsa comunicării este umplut rapid cu zvonuri, răstălmăciri, vorbe fără rost şi venin”. Comunicarea trebuie să înceapă imediat, prin expunerea rapidă şi în întregime a propriei variante a poveştii. Ultimele două cuvinte cheie ale comunicării de criză sunt „transparenţa”, comunicarea permanentă despre toate aspectele crizei şi „deschiderea” de a răspunde la toate întrebările.<br /> <br />Tipuri de mesaje<br /><br /> Desi există mesaje de bază/permanente şi mesaje de context despre evoluţia situaţiei iar durata mesajelor coerente pe toată durata crizei este un element forte, cel mai important este mesajul iniţial, care repezintă prima declaraţie a purtătorului de cuvânt. Organizaţia trebuie să răspundă repede şi consistent nevoilor de informare, pentru a nu lasă loc altora, nespecialişti, să comenteze. Mesajul trebuie să fie simplu si concis astfel încât să-l poată înţelege oricine , transmis de către o singură voce şi să conţină cauzele producerii crizei, efectele cauzate şi măsurile luate pentru remedierea situaţiei, mai ales aici trebuie să fie doar informaţii exacte şi necontradictorii. Deci de la bun început trebuie spus ce se întâmplă, pentru că dacă se află din alte surse se consideră că organizaţia a vrut să ascundă realitatea iar tăcerea este de cele mai multe ori interpretată ca o dovadă a vinovăţiei. De obicei comunicatorii, care spun că sinceritatea şi deschiderea trebuie să primeze, intră într-o dispută cu juriştii, care îndeamnă conducerea să nu facă declaraţii. Cu toate acestea, după ce au fost identificate criza şi cauzele ei, efectele produse de diferiţii actori şi s-au stabilit priorităţile este bine să se şi întreprindă ceva în acest sens, pentru a putea comunica o poveste clară, simplă şi ordonată părţii adverse, care va fi obligată astfel să se raporteze la prima variantă lansată. <br /> Tehnica discursului identifică drept un mesaj eficient acela care nu conţine justificări şi nu foloseşte limba de lemn. Acesta poate fi verbal, la o conferinţă de presă sau în interviuri radio-tv, caracterizat de nişte declaraţii scurte, pentru a nu permite monopoloziarea discuţiei, iar esenţa mesajului trebuie amintită constant prin apel la imaginea companiei şi cu multă stăpânire de sine. El trebuie diferentiat prin singularizare pentru a putea fi remarcat şi memorat uşor şi pentru a putea fi atribuit identităţii organizaţiei, valorilor şi atitudinilor acesteia . Mesajul poate fi deasemenea scris, în presa scrisă, comunicate de presă, dosare de presă etc, dar în acest caz cunoaşterea foarte bună a subiectului şi precizia în luarea de poziţie trebuie să fie cu atât mai clare cu cât informaţia scrisă are posibilitate mai mare de stocare-preluare-multiplicare. <br /> Un alt tip de mesaj este acela de simpatie. Acesta trebuie transmis atât în timpul crizei, pentru a linişti lumea şi a da impresia că organizaţia este alături de cei afectaţi, fizic şi psihic, cât şi după criză, pentru a se vedea că atitudinea a fost una sinceră şi nu de făţărnicie. Prin astfel de mesaje se arată generozitate, mulţumire pentru cei ce ajută la soluţionare şi se mulţumesc într-o oarecare măsură şi cei implicaţi, prin oferirea de recompense şi recunoaşterea vinei sau a meritelor. Deasemenea, după teminarea crizei se transmit: mesaje de calmare, prin asigurarea că s-a incheiat perioada cea mai grea şi că învăţămintele au fost trase şi asigurarea că se face tot posibilul să nu se mai repete; mesaje de înţelegere faţă de cei care au suferit pierderi materiale sau umane; mesaje de disponibilitate de a da ajutor şi de a răspunde întrebărilor rămase. <br /> Ceea ce se desprinde de aici este mesajul de mulţumire în care se recunosc meritele celor implicaţi prin indicarea punctuală a meritelor, dar şi faţă de alţii. Nu se recomandă însă ca acestea să rămână doar vorbe, promisiunile (simplele cuvinte) fiind privite cu scepticism sau neîncredere. O soluţie pentru a se evita acest lucru este aceea de a se oferi recompense sau cadouri de mulţumire direct proporţionale cu sprijinul şi contribuţia fiecăruia. <br /> În paralel trebuie avută mare atenţie că deşi viteza de reacţie este mare şi informaţiile reale se transmit rapid există pericolul de a avea o atitudine alarmantă. Deşi se transmite un mesaj de alerta şi dorinţa e de a avertiza cât mai multă lume în cât mai puţin timp nici o informaţie nu trebuie denaturată, totul trebuie verificat înainte şi deşi poate fi foarte greu trebuie spus adevarul pe un ton cât se poate de pozitiv, pentru a nu crea panică inutil. În principiu stilul şi tonul mesajului trebuie adaptate opiniei publice (dacă aceasta este importantă pentru organizaţie) iar acţiunile întreprinse conform aşteptărilor opiniei publice, fără a face promisiuni care nu pot fi îndeplinite, altfel criza se poate agrava şi asta denotă lipsă de respect şi mai ales lipsă de profesionalism. Oricum mesajele se percep diferit în funcţie de fiecare om , de vârsta, sexul, nivelul de instruire, statutul social etc, dar atitudinea prietenoasă şi pozitivă, adaptată situaţiei şi care să exprime compasiune şi responsabilitate ajută foarte mult în reabilitarea imaginii companiei. Acest lucru se relizează mai ales dacă mesajul este transmis cu politeţe şi respect, corect, cinstit şi deschis şi oricât de greu ar fi cu căldură. Acesta este un mesaj de alertă corect, cu un text concis, chiar auster, care este mai uşor de receptat dacă este atribuit cuiva (personalizat). Pe lângă toate acestea mai poate conţine şi este chiar indicat să conţină o marcă specifică emiţătorului, motivul descoperirii ulterioare a riscului, explicarea naturii riscului şi bineînţeles o metodă de contactare a echipei de management. Pentru o receptare optimă mesajul trebuie însoţit de pozitivism şi datele transmise în locuri vizibile, eventual asociate cu fotografii de la locul producerii faptelor. Pentru ca principalele teme să beneficieze de vizibilitate maximă primul pas este acela de a identifica modalităţile de comunicare la îndemâna publicurilor relevante iar al doilea este acela ca toţi membrii organizaţiei să cunoască foarte bine mesajul. <br /> În ceea ce priveşte mesajele mărturii, prin acestea nu înseamnă că se recunoaşte vina ci doar că se expune ceea ce se ştie. Declaraţiile trebuie să fie însoţite de fapte, pentru a fi credibile şi pentru a păstra sau îmbunătăţi reputaţia organizaţiei iar în continuare accentul trebuie să cadă pe latura pozitivă. Ca elementele esenţiale să fie comunicate în mod constant şi consecvent, într-un limbaj cât mai simplu, clar, succint, pe întelesul a cât mai multă lume şi rapid se poate recurge la folosirea analogiilor, prezentate convingător. <br /> După cum am putut observa, toate comunicările trebuie să cuprindă mesaje pozitive. <br /><br />Calităţile mesajelor<br /><br /> Acestea fiind spuse consider că pentru o înţelegere mai bună ar fi oportună o recapitulare prin sublinierea trăsăturilor esenţiale ale mesajelor pe timpul crizei şi voi începe prin repetarea faptului că un mesaj, pentru a fi eficient, este transmis în mod regulat şi „fiecărei informaţii i se ataşează un mesaj iar acestui mesaj trebuie să i se asigure condiţii astfel încât să fie auzit, să fie înţeles, să fie puternic”. <br /> În această ordine de idei mesajul trebuie să exprime: a) Implicarea organizaţiei prin prezentarea acţiunilor întreprinse pentru aflarea cauzelor, a efectelor produse şi mai ales pentru rezolvarea crizei. Informaţiile corecte trebuie detaliate cu promptitudine, cu acurateţe, în mod deschis şi cinstit. Însă organizaţia trebuie să comunice onest din punctul de vedere al publicului nu al său, pentru acest lucru este necesar un flux constant şi coerent de mesaje care să formeze imaginea de companie de încredere, cu reprezentanţi sinceri ; b) O altă calitate foarte importantă este aceea că un mesaj bun exprimă grija organizaţiei, prin tonul şi conţinutul comunicării. Aici intervine şi internaţionalizarea, pentru că indiferent de amploarea crizei deschiderea către public şi mass-media arată că nu este nimic de ascuns întrucât tăcerea transmite şi ea un mesaj, de obicei cel perceput fiind acela de vinovăţie, de ascundere a ceva ; c) Este de luat în calcul şi principiul realităţii (sau a consistenţei) conform căruia în absenţa informaţiilor nu se comunică nimic nesigur. Acesta are loc la două niveluri: emoţional (sentimentele şi părerile proprii pot influenţa în mod negativ comunicarea) şi faptic (din cauza subiectivităţii şi a interesului personal orice declaraţie a şefului este pusă sub semnul întrebării, fiind evident interesul acestuia); d) Un alt principiu din care derivă o calitate esenţială este principiul coerenţei, prin care se formează/formulează identitatea firmei şi a obiectivului şi care are tot două aspecte: acela de coerenţă în cadrul discursului (deoarece logica este esenţială şi aici trebuie o mare atenţie în alegerea termenilor) şi acela de coerenţă a argumentelor (dacă se respectă logica dintre mesaje credibilitatea este mare) ; e) Cea de-a cincea calitate a unui mesaj este claritatea, care se obţine fără a folosi jargon şi limbaj ştiinţific . Se recomandă în acest sens evitarea limbajului complicat şi a statisticilor . În general statisticile oferă credibilitate, dar în momentele de panică, instalate în timpul unei crize, este recomandată evitarea lor, pentru că nu toată lumea le înţelege, mai ales dacă sunt prezentate strict ştiinţific, tehnic, deci neadecvat.<br /> În concluzie este important ca toate mesajele adresate publicurilor să fie în concordanţă unele cu altele, dar din păcate nu este mereu posibil să fie transmise în acelaşi timp , ceea ce poate da naştere la întrebări incomode de genul: „de ce a primit primul X informaţia?”, de aceea trebuie avută mare grijă ca informaţia să fie aceeaşi, transmisă în acelaşi mod şi cât mai repede.<br /><br />Studiu de caz (din punctul de vedere al mesajelor transmise)<br /><br /> Ar fi interesant de adus în atenţia publicului cazul comunicării de criză din timpul operaţie de hernie de disc a domnului preşedinte Traian Băsescu. Conform consilierului de atunci al măriei sale, doamna Adriana Săftoiu, acesta ar fi fost un caz tipic de criză, deoarece a fost un eveniment petrecut brusc în care domnul Băsescu s-ar fi simţit rău şi a ajuns în final la spital pentru investigatii, dar s-a dus acolo fără a anunţa pe nimeni. Fostul consilier al preşedintelui (timp de zece ani) a afirmat că informaţia a circulat mult prea repede, că dânsa a aflat de la televizor de această situaţie şi că în aproximativ 30 de minute, nu ea sau vreun medic ci un pacient aflat în spital ar fi anunţat o televiziune iar de acolo toate mijloacele de comunicare în masă ar fi preluat ştirea ca Breaking News. Datorită lipsei de informaţii Adriana Săftoiu a recunoscut că a făcut o greşeală neieşind să vorbească, dar la momentul respectiv a preferat să afle ea personal mai multe, ceea ce a dus la interpretări şi deci la mesaje contradictorii. În acea situaţie au existat cel puţin cinci medici, care probabil voiau să iasă în evidenţă, fapt pentru care dădeau aproape concomitent interviuri despre starea pacientului, timp în care nici măcar el nu ştia exact ce are şi se uita la televizor din rezerva sa. Din cauza că s-a încălcat principiul vocii unice şi instituţia Preşedinţiei nu a avut iniţiativa de a comunica cu presa s-a lăsat loc unor speculaţii, care alarmau cetăţenii. Mai rău a fost faptul că s-au ascuns în mod deliberat informaţii: pe când medicii declarau pe diverse canale lucruri false, preşedintele era de fapt consultat de un specilist, care l-a sfătuit să meargă la operaţie în străinătate, drept pentru care avionul era deja pregătit iar mass-media nu ştia nimic. Cu toate acestea din punct de vedere operaţional mesajele multiple au facilitat plecarea liniştită din ţară întrucât jurnaliştii se grăbeau către diverse spitale, nu spre aeroport. De aici era posibilă declanşarea unei noi crize de imagine şi anume „cum se poate ca preşedintele României să plece să se opereze în altă ţară? Asta înseamnă că sistemul medical românesc este la pământ!”. Totuşi, mai mult cu ajutorul serviciilor medicale de la spitalul unde a fost internat preşedintele, s-a stabilit o strategie de comunicare comună. În această situaţie Adriana Săftoiu a fost imediat deschisă unei comunicări prompte şi de această dată s-au transmis numai mesaje pozitive, clare şi concise. Dacă în prima situaţie comunicarea a fost defectuasă în toate privinţele (atât internă cât şi externă) în a doua situaţie comunicarea a fost eficientă datorită faptului că a fost stabilit un program fix: partea română dădea un brief la ora 10:00 apoi la ora 10:30 medicii străini ieşeau cu declaraţii medicale legate strict de starea pacientului lor. <br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />1. Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, curs online needitat-în format pdf, 2011<br />2. Coman Cristina, Comunicarea de criză. Tehnici şi strategii, Iaşi, Editura Polirom, 2009<br />3. Libaert Thierry, Comunicarea de criză, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008<br />4. Jay Ros, Gândirea rapidă: situaţiile de criză, Bucureşti, Editura Rentrop&Straton, 2001<br />5. Regester Michael, Larkin Judy, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003<br />6. Niculae Tudorel, Gherghiţă Ion, Gherghiţă Diana, Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză, Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006<br />7. Intervenţia din cadrul Conferinţei “Comunicarea în situaţii de criză”, din data de 10-11 Mai 2011, a doamnei Adriana Săftoiu, fost Purtător de cuvânt al Administraţie Prezinţiale (2004-2007)YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-7857369922148090422011-07-19T07:40:00.000-07:002011-07-19T07:51:41.961-07:00Scrum şi stele"Ia viaţa în piept! Nu ţi s-a spus de nenumărate ori? Ce nu ţi s-a spus e că, din momentul în care te-ai hotărât să stai drept în faţa valului ce se pregăteşte să te lovească, eşti într-un continuu meci în deplasare. Exact ca la fotbal. A juca în deplasare înseamnă a juca cu handicap. Mai întâi aştepţi să vezi cât de tare izbeşte valul, apoi înveţi moduri să te ridici, să te scuturi şi să mergi mai departe. Contraataci şi probabil cel mai bun rezultat pe care îl poţi scoate este o remiză şi lipsa şansei unei rejucări.<br /><br />Ne distrugem timpul şi implicit viaţa gonind după o fericire efemeră. Căutăm pace în locuri infectate de război, ţinem cu dinţii de prieteni care nu ne merită, aspirăm la lucruri pe care probabil nu le vom avea niciodată, facem planuri pentru care nu avem resurse, întoarcem spatele unor oameni care mai merită o şansă, căutăm un loc căruia să-i putem spune ”acasă”. Câte vise ni se transformă în scrum şi câte în stele? Alergăm ca nişte nebuni după odihnă, o viaţă întreagă, şi o găsim în cele din urmă în ţărâna din care am fost făcuţi." <br />Sursa: http://claudiusurmei.wordpress.com/2011/07/18/scrum-si-stele/<br /><br /><br /><br />Offf Claudiu... credeam ca stii pana acum vorba aia conform careia poti spune despre un om ca a fost si cat a fost de fericit doar dupa moartea lui (nu mai stiu exact ce filosof a spus chestia asta)... <br />Da, alergam dupa clipe de fericire, de cele mai multe ori condusi de cerintele pietii, adica incercam sa gasim un loc de munca bun, sa avem o familie mare sau nu, dar neaparat cu un partener de sex opus (sa nu se inteleaga ca as fi "pe invers) si cel putin un copil, ca doar asta intregeste omul etc etc<br />As spune mai degreba ca stam in fata valului fara sa credem ca ne va lovi, nu asteptand sa vedem cu ce putere. Intr-adevar cautam odihna mereu, asa cum cautam sa ne relaxam in concediu, dar aici tine si de faptul ca munca trebuie sa fie una placuta si ca poate ne-am ales gresit meseria sau poate doar cerem prea mult de la noi insine... dar de fapt pt cine cerem? pt noi sau pt cei care cer de la noi?... se mai spune ca poti sa ai toate bogatiile de pe lume, daca nu ai cu cine sa le imparti tot degeaba - probabil ca asa o fi: eu nu am nici toate bogatiile materiale din lume nici cu cine sa le impart din punct de vedere romantic, dar am altceva mai pretios, ma am pe mine si de cele mai multe ori nu incerc sa fiu altcineva. AAA ca fac scoli peste scoli, ma duc la conferinte, tabere, cursuri s.a.m.d. e adevarat o fac si pt a trai in concordanta cu lumea, dar si pt a ma descoperi/redescoperi/cunoaste/identifica pe mine. <br />Cred ca in definitiv asta e toata treaba, sa fii fericit in pielea ta (e usor de spus greu de facut), SA VISEZI si cu ochii deschisi si nu neaparat sa-ti stabilesti teluri prea inalte, pentru a nu fi dezamagit, dar "sa privesti totusi catre stele pentru a putea sa te situezi in cer".<br />Stiu ca e plin de stereotipuri/clisee comentariul meu, insa consider ca macar un gram de adevar exista in fiecare, asa cum o gluma sau o minciuna pornesc mereu de la un substrat real.<br /><br /> P.S.: dupa cum se poate observa, comentariul meu a fost mai lung decat post-ul luiYOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-77975468341942087912011-07-18T12:40:00.000-07:002011-07-18T12:56:03.945-07:00Radiografia sistemului de învăţământ românesc(Aduc in prim plan un interviu pe care l-am realizat acum vreo doi ani, care a mai fost pe blogul meu, dar care a suferit mici modificari in introducere.)<br /><br /><br />Gărăjeu Andreea susţine că cel mai important lucru pentru ea îl reprezintă familia apoi cariera, restul le consideră doar detalii. A colaborat cu Editura Nemira ca redactor-traducător, cu Editura Corint pe post de redactor, cu Editura Litera Internaţional şi Curtea Veche pe post de traducător deci este normal ca pe lângă dans, călătorii şi muzică să iubească lectura. Stăm de vorba cu ea pentru a vedea în ce stare se află sistemul nostru de învăţământ.<br /><br />Ioana Simion: Când şi cum v-aţi dat seama că aveţi vocaţie pentru a fi dascăl?<br />Andreea Gărăjeu: Nu mi-am dat seama, pur şi simplu s-a întâmplat să fiu mereu solicitată ca pedagog... şi m-am gândit că o schimbare nu ar strica. <br /><br />I.S.: De cât timp activaţi în această meserie şi care au fost paşii pe care a trebuit să-i urmaţi?<br />A.G.: Ca profesor în învăţământul de stat lucreaz de 1 an de zile, dar am cochetat cu această meserie încă din primul an de facultate. După absolvire am făcut masteratul, apoi modulul psiho-pedagogic şi examenul de titularizare. <br /><br />I.S.: Făcând comparaţie cu generaţiile anterioare cum vi se pare cea actuală de elevi?<br />A.G.: Actuala generaţie s-ar numi mai degrabă DEgeneraţie. <br /><br />I.S.: În ceea ce priveşte condiţiile din învăţământul românesc ce ne puteţi spune?<br />A.G.: Condiţii şi resurse modeste.<br /><br />I.S.: Ce notă aţi acorda programei şcolare? Dar pregătirii în general?<br />A.G.: Programa şcolară 8, pregătirea... în general... mi se pare oarecum vag. Pregătirea elevilor este slabă... interesul aproape inexistent. <br /><br />I.S.: Cum vi se par manualele alternative şi materialele didactice? Sunt acestea suficiente, competente şi mai ales accesibile?<br />A.G.: Manualele alternative sunt foarte bune... în ideea că ajută trecerea la stilul modern de predare... dar nu sunt luate în serios de către elevi... cred că este o problemă de percepţie şi atitutide din partea elevilor. <br /><br />I.S.: Pe de altă parte, ce părere aveţi despre boicotarea tezelor cu subiect unic?<br />A.G.: O reacţie întârziată şi inutilă a sindicatelor... Ar fi trebuit să ia atitudine încă de când au amânat majorările salariale pentru aprilie. <br /><br />I.S.: Care au fost revendicările profesorilor?<br />A.G.: Salarii cât de cât decente...<br /><br />I.S.: Ce au reuşit ei să obţină în urma negocierilor?<br />A.G.: Speranţe... iluzii false... şi alte promisiuni. <br /><br />I.S.: Aţi participat la protestele de la Guvern? Motivaţi vă rog!<br />A.G.: Nu am participat pentru că mi s-a părut inutil... Oricum Guvernul este autocrat în această chestiune... delicată... care nici măcar nu îi deranjează... altfel i-ar fi acordat puţină atenţie.<br /><br />I.S.: Au fost sau nu afectaţi elevii de reprogramarea tezei la Limba şi Literaratura Română?<br />A.G.: Nu.<br /><br />I.S.: Cât de mult reflectă la ora actuală carnetul de note performanţele elevului/studentului?<br />A.G.: Carnetul de notă este valabil în proporţie de 65 la sută...<br /><br />I.S.: În ce măsură îl pregăteşte pe tânăr învăţământul instituţionalizat pentru viitoarea profesie?<br />A.G.: Poate în privinţa preferinţelor ramurilor de activitate... altfel totul depinde de circumstanţe şi şansa fiecăruia de a reuşi.<br /><br />I.S.: În altă ordine de idei cum apreciaţi siguranţa în şcoli ?<br />A.G.: Precară. Mi s-a întâmplat să confisc căştile unui elev de clasa a 7-a, care asculta muzică în timpul orei... şi acesta să îmi prindă mâna într-o strânsoare violentă... M-a ameninţat şi a trebuit să cedez eu... în niciun caz el. Mi se pare inadmisil... mai ales că direcţiunea ne interzice să dăm afară elevii care deranjează ora... Ca profesoară de 26 de ani sunt ţinta multor răutăţi şi reacţii violente din partea elevilor. Nu am nicio siguranţă la oră şi nici în afara acestora. Putem fi atacaţi mereu de cine ştie ce elev nemulţumit sau care are anumite conturi de reglat. <br /><br />I.S.: Lăsând ultimele evenimente deoparte... Vă ajunge remuneraţia de profesor preuniversitar sau umpleţi golurile cu alte activităţi?<br />A.G.: Salariul de profesor este simbolic... doar atât. <br /><br />I.S.: Să înţelegem că aveţi şi copii pe care-i meditaţi. Cât de valabilă este în acest sens expresia “Învăţământul românesc este gratuit” ?<br />A.G.: Meditaţiile sunt ceva facultativ. Nu eşti obligat să faci „meditaţii” dacă te descurci singur. Asta ţine şi de gradul de inteligenţă al fiecăruia. Eu nu am făcut niciodată meditaţii pe vremea când eram elevă... şi totuşi am reuşit la toate examenele de până acum (şi n-au fost deloc puţine...). Darul mai vine şi de la Dumnezeu... iar dacă la unii nu există... se dezvoltă prin excerciţiu şi aceşti bani investiţi în ore suplimentare. <br /><br />I.S.: Cum vă selectaţi elevii pentru lecţii particulare şi cât costă o astfel de şedinţă?<br />A.G.: Nu îi selectez... doar că, dacă nu fac progrese, îi avertizez că întrerupem colaborarea. E foarte important să ai elevi cu rezultate – o carte de vizită excelentă în societate. Preţul unei şedinţe de meditaţii variază în funcţie de tipul de pregătire şi implicarea personală (ca de exemplu în cazul persoanelor cu rezultate excepţionale, dar situaţie materială precară), de la 20 de lei/oră la 50 de lei/oră. <br /><br />I.S.: Cum reuşiţi să vi-i apropiaţi pe cei cărora le predaţi, astfel încât să le puteţi sedimenta cunoştinţele mai uşor pentru un timp cât mai îndelungat?<br />A.G.: Prin empatie... şi cred că dvs domnişoară puteţi să răspundeţi la această întrebare mai bine decât mine.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-58953016809901754952011-07-18T04:51:00.000-07:002011-07-18T04:53:57.581-07:00Depresia la adolescenţiI. Definiţii. Generalităţi<br />Termenul “depresie” e supus unor contraste. A devenit atât de banal, atât de comun, încât nu mai este luat în serios. Totuşi, el descrie o afecţiune reală pe care nu trebuie s-o subestimăm. În cel mai rău caz duce la suicid după stări de angoasă. Dificultatea intervine însă între a distinge adevărata depresie de stările depresive trecătoare din adolescenţă. <br />Depresia adolescentină nu este, de cele mai multe ori, recunoscuta la timp, deoarece ea apare într-un întreg proces de schimbări. În acest sens, depresia şi adolescenţa sunt legate iremediabil. În plus, schimbările fizice care intervin la pubertate consumă multă energie şi favorizează luptele între idei, fapte, oameni. Pubertatea, cu furtuna sa hormonală, transformă în mod caracteristic copii veseli în adolescenţi capricioşi. <br />Prin prisma transformărilor psihice şi fizice adolescenţa poate fi considerată o perioadă propice depresiei. Nu trebuie însă considerată o boală ce necesită neaparat tratament medicamentos ci trebuie încercată diversificarea activităţilor şi o susţinere mai mare din partea celor din jur.<br />Există totuşi şi adolescenţi care au nevoie de ajutor specializat, pentru că ei nu sunt doar depresivi ci suferă de depresie. Ei pot să nu prezinte simptome tipice şi-şi pot masca crizele de tristeţe şi plâns prin comportament agresiv, abătut şi dezinteresat mai mult de 15 zile sau pot avea simptomele clasice depresive constatate şi la adulţi, cum ar fi instabilitatea manifestărilor de-a lungul unei zile. Adolescenţa este una dintre cele mai vulnerabile perioade din viaţa copilului, acesta fiind deosebit de sensibil şi de influenţabil. O notă proastă la şcoală, o cearta cu iubitul sau cu prietenii, o interdicţie din partea părinţilor pot deveni motive pentru un comportament depresiv. Din păcate, numărul adolescenţilor care trec printr-o astfel de experienţă creşte îngrijorător iar unul din motivele responsabile îl reprezintă lipsa de comunicare dintre părinte şi copil. <br />La adolescent, simptomele nu concordă în totalitate cu cele prezente la adult, căci adolescenţii trăiesc mai intens emoţiile. Adolescenţa este, oricum, o perioadă dificilă, de transformări biologice, hormonale, psihologice. Toţi cei care ajung la acest prag tind să se considere neînţeleşi, nefericiţi şi nesiguri. În plus, dupa cum am mai zis, adolescentul nu comunică întotdeauna bine cu părinţii şi are greutăţi în a-şi aprecia şi relata trăirile şi sentimentele. El nu îşi poate evalua, compara, înţelege bine starea, se consideră slab sau damnat, se retrage în sine şi astfel starea sa se poate agrava. <br />În cazul depresiei, cauzele nu sunt complet elucidate, nici pentru adulţi, nici pentru copii, fiind vorba despre un complex de fac¬to¬ri biologici, psihologici şi genetici. Se incriminează totuşi diferenţe biologice ale creierului, dezechilibre la nivelul neurotrans¬miţă¬to-ri¬lor (substanţe care conduc impulsul, informaţia între celulele nervoase) şi tulburări hormonale. <br />Ca şi la adulţi, simptomele depresiei variază de la uşoare la severe şi de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp şi poate avea o evoluţie ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne. Depresia cronică, forma medie denumită şi distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât şi forma gravă a depresiei pot fi tratate cu eficienţă deşi până de curând se credea că numai adulţii suferă de depresie în timp ce copiii şi adolescenţii nu. Acum se ştie că până şi copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesita tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil şi adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală la dureri abdominale şi pot fi confundate cu simptome ale altor afecţiuni. Mulţi copii şi adolescenţi care suferă de depresie nu primesc, tocmai din această cauză, tratament adecvat, pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Astfel, variaţii ale stării sufleteşti şi schimbări emoţionale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creşterii normale. Depresia adolescentului, apropiată ca manifestări de cea a adultului (anxietate, sentiment de inferioritate, stare de spirit tristă), diferă de aceasta printr-o mai mică inhibiţie, printr-o atitudine mai mult distantă decât umilă, un sentiment de gol şi de abandon mai curând decât de decădere. De altfel, o stare depresivă se poate ascunde sub niste simptome înşelătoare (depresie mascată): tulburări de comportament (fugă, mânie, gust morbid pentru risc), anorexie, bulimie; adolescentul se poate plânge de dureri (curbături, dureri de cap, de stomac) şi/sau poate avea probleme la învăţătură. Principalele complicaţii ale depresilor adolescentului sunt psihoza (schizofrenia, psihoza maniacodepresivă) şi mai ales trecerea la acţiune (delincvenţa, toxicomanie, sinucidere). Tratamentul în acest caz nu va trebui să se limiteze la administrarea de substanţe psihotrope (antidepresive, anxiolitice), care riscă să provoace o dependenţă. În majoritatea cazurilor, psihoterapia va aduce adolescentului aprofundarea a ceea ce el caută, ajutându-l în mod eficace în maturizarea lui şi în a se accepta pe sine. <br />Aici ne putem pune nişte întrebări esenţiale: “Oare când au încetat copilăria şi adolescenţa să fie acel tărâm al inocenţei, vieţii fericite, ocrotite şi lipsite de griji? Este de vină presiunea pusă pe tineri de către părinţi, şcoală şi societatea din ce în ce mai competitivă? În ce măsură cauzele şi mecanismele depresiei la adolescenţi sunt similare cu cele ale adultului? În con¬diţiile în care studiile de evaluare a tratamentului sunt făcute în majoritatea ca¬zu¬rilor pe adulţi, câte dintre medicamentele respective pot fi ¬utilizate şi în ¬terapia ¬adolescenţilor?”<br />Fireşte, schimbările şi tristeţea sunt sentimente normale, dar evenimente nefericite sau stresante, cum sunt pierderea unei rude, moartea unei fiinţe iubite, probleme familiale sau destrămarea unei relaţii, presiuni constante pentru obţinerea performanţelor şcolare, eşecul la un examen deci stresul, traumele şi abuzurile (fizice, psihice, sexuale) derulate în prezent sau în trecut ori asistarea la violenţe, hărţuirea din partea colegilor de şcoală sau părinţi severi produc tristeţe şi pot contribui la instalarea depresiei. Depresia însă reprezintă o stare de tristeţe şi deznădejde care persistă un timp mai lung (peste două săptămâni), se asociază cu alte simptome specifice şi ajunge să interfereze cu viaţa de zi cu zi, cu existenţa normală, funcţională (familială, socială, şcolară) a adolescentului, afectând gândirea, emoţiile, comportamentul. <br />Aproape necunoscută la copii în urmă cu 30 de ani, rata depresiei a crescut dramatic în rândul adolescenţilor şi chiar al copiilor. Astfel, se consideră că, în pre¬zent, 5% dintre adolescenţi şi 2% dintre copii suferă de depresie iar 10-15% prezintă simptome de depresie la un moment dat. Acestea sunt numai datele oficiale, dar probabil numă¬rul cazurilor nediagnosticate şi netratate este mult mai mare. <br />Deasemenea rata suicidelor a crescut cu mai mult de 200% în ultima decadă. Studiile recente au arătat că mai mult de 20% din adolescenţi au probleme emoţionale şi o treime din adolescenţi primesc îngrijiri psihiatrice pentru depresie. Ceea ce nu conştientizează lumea este că majoritatea adolescenţilor care suferă de depresie pot fi trataţi cu ajutorul psihologului şi cu o susţinere corespunzătoare a familiei. Se consideră că depresia este cea mai des întâlnită boală cu care se confruntă psihologii în ultima perioadă şi afectează aproximativ 8 milioane de oameni din America de nord. Un alt studiu statistic relevă faptul că adulţii cu probleme psihiatrice sunt de 20 de ori mai predispuşi să moară în urma unui suicid decât adulţii fără probleme psihiatrice. S-a observat ca depresia majoră, incluzând dezordinea bipolară la nivel afectiv, apare cel mai des la vârsta adolescentină şi efectele sale duc mai târziu la mortalitate. Suicidul la adolescenţi este responsabil pentru moartea tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, aceşti tineri suferind şi de boli cardiovasculare sau de cancer. În rândul tinerilor adolescenţi depresia este foarte des întâlnită, ducând la dificultăţi enorme la şcoală, la locul de muncă şi în viaţa personală. Toate aceste tulburări se reflectă mai târziu în de adult. <br />Depresia este o tulburare a dispoziţiei (stării sufleteşti) care determină copilul şi adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoana tânără care este deprimată nu se mai bucură de şcoală, joacă şi compania prietenilor şi poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome. <br />Copiii şi adolescenţii cu depresie au frecvent şi alte tulburări precum anxietate, tulburări de comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenţie, tulburări de alimentaţie şi ale procesului de învăţământ precum şi serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil. În trecut se considera că depresia este "în minte" şi că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoşească de la sine. La ora actuală se ştie că depresia este o afecţiune care necesită tratament şi nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei şi adolescenţei pot fi dificili pentru copiii cu depresie şi membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane şi menţinerea prieteniei, dificultăţi la şcoală, consumul de droguri, comportament suicidar şi alte probleme care se pot prelungi şi la maturitate. Trebuie din această cauză apelat la ajutor de specialitate dacă parinţii constată prezenţa comportamentului depresiv la copil. <br />Depresia a fost foarte mult timp subestimată printre adolescenţi, deoarece mulţi au afirmat că stările depresive nu sunt stabile în această perioadă. Câteva motive ce susţin această părere ar putea fi probleme de comportament (fuga de acasă, delictele etc.) sau problemele aşa zis funcţionale (oboseală, nervozitate etc.) până la probleme şcolare, alimentare sau tulburări ale somnului şi diverse dependenţe. <br />II. Cauze. Simptome. Diagnostic. Tratament<br />Depresia în copilărie sau adolescenţă se poate dezvolta treptat sau poate apărea brusc. Copilul poate părea mai degrabă irascibil decât trist, plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului poate observa lentoarea în mişcări, insomnia sau agitaţia. Copilul poate fi autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici faţă de el. Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. În acest stadiu este dificil de asociat simptomele cu depresia şi este greu de crezut că este vorba despre depresie la copil. <br />Depresia poate transforma foarte mult viaţa unei persoane: aceasta influenţează apetitul, somnul, gândirea şi trăirile celui afectat şi nu numai. Unii depresivi pot ajunge să îndepărteze toate persoanele dragi din jurul lor, să refuze orice formă de comunicare şi uneori să se izoleze complet.<br />Pe lângă simptomele medicale şi probleme¬lor şcolare sau sociale, apare cea mai gravă complicaţie a depresiei şi anume suicidul. În general, adolescenţii au o atitudine destul de veselă, le place să fie înconjuraţi de prieteni şi nici nu le trece prin cap ideea de a renunţa la viaţă. Într-adevăr, este un risc ce nu poate fi minimalizat şi statisticile în acest sens sunt teri-fian¬te. Aproximativ 90% dintre sinuciderile adolescenţilor au drept cauză depresia. Anual, în SUA se înregistrează 5.000 de sinucideri în rândul tinerilor între 14 şi 24 de ani şi aproape 500.000 de tentative de acest fel. În anul 2000, sinuciderea a fost a patra cauză de moarte la copiii între 10 şi 14 ani şi a treia în rândul celor cu vârste între 15 şi 24 de ani. Existenţa unei tentative în antecedente ridică riscul de sinucidere. Ca şi la adulţi, în rândul copiilor se înregistrează mai multe tentative de sinucidere la fete, dar o rată mai mare de sinucideri fi¬na-lizate în rândul băieţilor. La fete, depresia creşte de 12 ori ris¬cul suicidar şi existenţa unei alte tentative de trei ori. La bă¬ieţi, existenţa unei tentative creşte riscul de sinucidere de 30 de ori. Depresia netratată poate duce la sinucidere. Semnele de atenţie pentru sinucidere se modifică odată cu vârsta. Semnele de atenţie pentru sinucidere la copil şi adolescent includ preocuparea pentru moarte şi sinucidere sau încetarea recentă a relaţiilor de prietenie. <br />Mulţi copii cu depresie au simptome de anxietate (nelinişte) cum ar fi: îngrijorarea permanentă şi nefondată şi teama separării de un părinte. Câteodata aceste simptome apar înainte ca depresia să fie diagnosticată. Alte simptome mai puţin întâlnite pot să apară la copiii cu depresie severă precum auzul unor voci care nu sunt reale (halucinaţii auditive) sau convingerea oarbă într-o idee falsă (iluzie, mânie). Halucinaţiile sunt mai comune în copilărie în timp ce iluziile sunt mai comune în adolescenţă. <br />Diferenţierea între diversele dispoziţii normale şi simptomele depresiei este de multe ori dificilă. Sentimentele ocazionale de tristeţe şi irascibilitate sunt normale. Ele permit copilului să înţeleagă mâhnirea şi să facă faţă obstacolelor din viaţă. De exemplu, mâhnirea adâncă (pierderea grea) este un răspuns normal la o pierdere cum ar fi moartea unui membru al familie, a animalului de companie, pierderea unui prieten sau divorţul părinţilor. După o pierdere grea, copilul poate să rămână trist pentru o perioadă lungă de timp. Cu toate acestea, dacă aceste emoţii nu dispar după o perioadă de timp şi încep să interfereze cu viaţa personală a tânărului, copilul poate dezvolta simptome ale tulburării de dispozitie cum ar fi depresia sau tulburări distimice (depresie de gravitate medie pe perioadă îndelungată) care necesită tratament. <br />Aproximativ 15% dintre copiii şi adolescenţii diagnosticaţi cu depresie dezvoltă tulburări bipolare (prezenţa simptomelor contradictorii: alternanţă între depresie şi bună dispoziţie exagerată). Copiii sau adolescenţii cu tulburări bipolare au manifestări extreme ce alternează între depresie şi accese maniacale (copiii sunt plini de energie, agitaţi sau irascibili). Însă în depresie pot fi întâlnite simptome comune şi altor afecţiuni, ceea ce face ca uneori să fie dificilă diferenţierea depresiei de tulburările bipolare. Este obişnuit ca un copil diagnosticat cu tulburari bipolare să fie prima dată diagnosticat cu depresie pentru ca după primul episod maniacal să fie diagnosticat cu tulburări bipolare. Deşi depresia face parte din tulburările bipolare, acestea necesită tratament diferit. Ca şi depresia, tulburările bipolare pot fi familiale, de aici necesitatea ca familia să înştiinţeze medicul despre faptul că în familie există şi alte cazuri de tuburări bipolare. <br />În adolescenţă este timpul emoţiilor, labilităţilor emoţionale, a introspecţiilor şi a sensibilităţilor accentuate. Este o vreme a rebeliunii şi a experimentelor comportamentale.<br />Psihoterapeuţii trebuie să identifice simptomele depresiei şi să trateze boala. <br />Confidenţialitatea între medic şi pacient trebuie să fie asigurată, dar nu în cazul în care părinţii sunt implicaţi în tratament. Tânărul deprimat are nevoie înainte de toate să-şi reconstruiască imaginea pozitivă despre sine, rolul părinţilor fiind unul esenţial, cu condiţia să-şi dea seama că acel copil a crescut. Ei pot să-i redea încrederea în sine oferindu-i mai multă libertate şi unele responsabilităţi, fără a-l judeca prea repede şi aspru sau a-i respinge din start proiectele. Adolescentul deprimat are nevoie să simtă atenţia şi afecţiunea părinţilor. Părinţii sunt principalii aliaţi în reuşita tratamentului. Trebuie acordată atenţie mare, fiindcă simptomele de depresie nu sunt întotdeauna fizic evidente, cuantificabile, clare, ele depind de vârsta, caracterul, personalitatea copilului. Rolul părintelui este foarte important în acest caz. Nimeni nu poate cunoaşte copilul aşa cum îl cunoaşte un părinte atent. Orice schimbare de comportament sau dispo¬zi¬ţie, mai ales dacă persistă peste două săptămâni, trebuie să re¬prezinte un semnal de alarmă. Trebuie stat de vorbă cu copilul, discutat despre trăirile şi problemele lui, nu trebuie minimalizate evenimentele din viaţa lui (de cele mai multe ori întâmplări simple capătă accente dramatice pentru un adolescent) şi sub nici o forma nu trebuie ridiculizat. <br />Orice stare de tristeţe, apatie, oboseală, iritabilitate, plâns, manifestată în cea mai mare parte a zilei, timp de peste două săptămâni, absenţe ori scăderea performanţelor şcolare, izolarea socială, neglijenţa fizică trebuie să ridice semne de întrebare şi nu trebuie manifestată ezitare în a cere ajutor medical. Mai mult, este indicata solicitatarea ajutorului de urgenţă dacă adolescentul intenţionează să se sinucidă sau îşi face rău în vreun fel, ori dacă a avut o tentativă eşuată în acest sens (uneori acestea se pot repeta destul de rapid). E adevarăt că există şi situaţii în care simptomele pot dispărea spontan, în 6-12 luni, dar cu şanse mari de a reapărea. Din pă-cate, nu putem preveni depresia. Deaceea este recomandată părinţilor o relaţie apropiată cu copilul, petrecerea de timp împreună, discuţii dese şi urmărirea comportamentului; înconjurarea adolescentului cu dragoste, oferirea unui climat de siguranţă şi stabilitate, fară presarea în obţinerea rezultatelor şcolare; asigurarea unui regim de viaţă sănătos: o alimentaţie naturală, somn suficient, activităţi sportive sau hobby-uri care să îi facă plăcere, mai ales dacă există cazuri de rude cu depresie. Persoanele depresive au nevoie de ajutor. Depresia trebuie privită ca orice altă boală care are nevoie de tratament. Imediat ce părintele a observat schimbări negative la copilul său şi îi este imposibil să găsească rezolvare, este indicat să ceară ajutorul unui specialist în psihoterapie. În functie de stadiul depresiei de care suferă adolescentul, medicul poate să recomande administrarea unui tratament medicamentos sau poate să apeleze doar la ajutorul şedinţelor de terapie. Esenţial este faptul că pacientul trebuie să meargă la psihoterapeut în timp util, pentru ca vindecarea lui să se facă mai rapid. În unele cazuri se ajunge la tratament şi cu patile, situaţie în care nu trebuie respinse antidepresivele şi şedinţele de pishoterapie de 2-3 ori pe săptămână timp de câteva luni sau chiar ani, pentru a-i permite pacientului să refuleze. Un părinte este raspunzator pentru derularea tratamentului. Dozele trebuie ajustate des, deaceea trebuie menţinută legătura cu medicul. Deasemenea este important ca bolnavul să-şi ia medicamentele în dozele stabilite şi la timp, pentru a reduce riscul reacţiilor adverse. Tratamentul nu se întrerupe fără avizul medicului, indiferent de evoluţia bolii, mai mult se ia în considerare că în primele săptămâni de terapie riscul suicidar creşte şi de aceea copilul trebuie supravegheat atent iar la cea mai mică suspiciune intervenţia medicului poate fi utilă, pentru a ajusta doza, schimba medicamentul ori a îl asocia cu altul. Diagnosticul poate cere mai mult decât o singură întâlnire psihoterapeut – pacient şi nu este un proces care poate fi întrerupt. <br />Tristeţea cronică poate fi caracterizată prin purtarea de haine ce au culoare neagră, prin scrierea de poezie cu teme morbide sau prin ascultarea unui tip de muzică caracteristic stărilor depresive. Se pot manifesta tulburări ale somnului prin coşmare, privitul la televizor toată noaptea, dificultăţi în trezirea de dimineaţă sau dormitul toată ziua. Alte caracteristici ale depresiei sunt pierderea concentrării şi gândire înceată cu pierderea poftei de mâncare ce poate degenera în anorexie sau bulimie. Depresia adolescentină poate prezenta, de asemenea, un comportament agresiv şi poate determina consumul de alcool în mod abuziv. <br />Cu toate acestea, problemele depresive la adolescenţă au consecinţe negative atât asupra celor afectaţi cât şi asupra anturajului acestora: eşecul şcolar, comportamentul suicidal, dificultăţile de relaţionare, problemele psihice frecvente au influenţe asupra vieţii adulte ulterioare. În al doilea rând, în ultimii 30 de ani s-a observat o scădere din ce în ce mai mare a vârstei la care apar primele episoade depresive. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât nu există o patologie depresivă în adolescenţă, unii au crize sistematic şi le pot resimţi la un moment dat, apoi să le treacă, dar alţii pot avea o stare permanentă de disconfort.<br />Se ştie că adolescenţii obişnuiesc să aibe relativ frecvent manifestări emoţionale de genul celor prezentate pâna acum, însă mulţi consideră aceste schimbări afective normale vârstei şi îl caracterizează pe cel care le are simplu, ca fiind deprimat. În sine, aceste stări nu au nimic rău, însă când sentimentul de a nu reuşi nimic, amestecat cu lipsa încrederii în sine şi cu un anumit pesimism persista timp îndelungat adolescentul nu mai poate scăpa de aceste stări. Problema este că un adolescent un pic trist, un pic revoltat, un pic plictisit sau pasionat de ceva considerat “anormal” nu este considerat de mediul înconjurător ca fiind depresiv. În aceste condiţii o depresie incipientă poate trece neobservată.<br />Aşadar se observă la depresivi o slăbire a performanţelor fizice şi mentale, urmate de sentimentul devalorizării iar plăcerea şi dorinţele dispar, precum şi planurile de viitor. Există o plictiseală permanentă datorată faptului că timpul pare să treacă prea lent, adolescentul se închide în cameră fiind conştient de treaba pe care o are de făcut, dar neavând chef să înceapă nimic. Aceste inhibiţii acţionează şi asupra vieţii sociale: nu se mai întâlneşte cu prietenii şi se izolează de fraţi şi/sau surori. Apar sentimente că nimic nu mai are sens, care pot dura câteva săptămâni, caz în care devine depresie cronică. Un depresiv nu ştie cum să-şi comunice stările, se exprimă mai degrabă prin comportamentul său decât prin cuvinte. Deaceea trebuie să fim atenţi la schimbările bruşte ale adolescenţilor la şcoală, în alimentaţie sau somn. <br />În concluzie din cele spuse mai sus putem distinge trei tipuri de depresie:<br />Depresia majoră – simptomele apar brusc şi se menţin luni sau ani de zile;<br />Tulburările distimice – durează uneori ani de zile, uitând chiar cum e să te simţi bine;<br />Psihoza maniaco-depresivă (tulburările bipolare) – persoana alternează între perioade de depresie şi perioade de mânie iar simptomele sunt fie bruşte fie treptate. <br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />Lucrari de referinta:<br />1. Boukris Sauveur, L’adolescence de A à Z”, Jacques G. Trancker, Paris, ianuarie 1997<br />2. Braconnier Alain, Daniel Marcelli, L’adolescence aux mille visages (nouvelle edition, revue et augumentee), Edition Odile Jacob, Paris, ianuarie 1998<br /><br />Web:<br />1. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/ce-sa-faci-daca-adolescentul-sufera-de-depresie-12264.html, 16.03.2011, 23:08<br />2. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/semne-de-depresie-la-adolescenti-10404.html, 16.03.2011, 23:09<br />3. http://www.jurnalul.ro/viata-sanatoasa/medicul-de-familie/depresia-la-adolescenti-556207.html, 16.03.2011, 23:04<br />4. http://www.medicultau.com/sanatatea-familiei/enciclopedie-a-sanatatii/sanatatea-copiilor/puneti-sub-microscop-depresia-adolescentului.php, 16:03.2011, 23:00<br />5. http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice, 29.03.2011, 23:21<br />6. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-adolescentina_42, 16.03.2011, 22:56<br />7. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-la-copil-si-adolescent_17, 16.03.2011, 22:57<br />8. http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/depresie-la-adolescent_3093, 16.03.2011, 22:55YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-18695785678133738642011-07-17T04:43:00.000-07:002011-07-17T04:47:06.342-07:00Publicitatea: definiții, caracteristici şi deosebirea față de reclamăConform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin publicitate se înțelege „faptul de a face cunoscut un lucru publicului, difuzarea de informații în public”. Altfel spus „publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau serviciu anume, ale cărui calități anunțate sunt reale” sau „publicitatea desemnează orice tip de comunicare prin intermediul căruia sunt promise destinatarilor beneficii reale legate de un produs/serviciu cumpărat” (apud. Mihaela Nicolae, Dan Petre, Publicitate, Bucureşti, 2001, pg.10) <br />Publicitatea se doreşte a fi o „artă a persuasiunii”, unde fiecare mesaj este foarte atent elaborat. Înaintea difuzării, anumite spoturi publicitare sunt supuse uneori unui test numit „ochiul camerei de luat vederi”: unui telespectator, care acceptă rolul de cobai, îi sunt înregistrate mişcările ochilor, activitatea pupilelor, cu ajutorul unei camere video ascunse. Prin multiplicarea acestui test se pot determina mai multe elemente fundamentale, care pot influența efectul reclamei: se determină prin mijloace statistice traiectoria ochilor, ceea ce este văzut şi ceea ce scapă privirii. La toate aceste cercetări participă specialişti din diverse domenii: sociologi, psihologi, semiologi, lingvişti, graficieni, decoratori. Un aspect interesant legat de atenție şi mişcare este traiectoria naturală a privirii atunci când parcurge o pagină. Ea este denumită în literatura de specialitate „flux Z”. Designerii de reclamă trebuie să respecte acest flux pentru a facilita înțelegerea mesajului. Nu este vorba aici doar despre ordonarea corectă a elementelor reclamei, ci şi despre sublinierea traiectoriei Z prin elemente grafice, scoțând în evidență diagonala, din dreapta sus spre stânga jos. Totuşi, la mijlocul secolului al XX-lea, cei care lucrau în domeniu considerau că indivizii nu ştiu, în mod conştient, de ce cumpără un anumit produs şi nu un altul şi, prin urmare, rolul creatorilor de mesaj publicitar este acela de a acționa asupra unor straturi psihice mai profunde decât conştientul. Publicitarii devin „persuadori ascunşi” prin instaurarea ideii formării reflexelor condiționate prin imagini cheie şi simboluri cheie menite să declanşeze reacții. Acest lucru nu ajută însă dacă nu luăm în seamă şi publicul țintă.<br />În sociologie, este destul de greu de lucrat cu conceptul de „public” (audiență neomogenă, fără preferințe) întrucât nu se poate defini precis, pentru că nu are un domeniu specific de lucru. Problema este că de fapt există mai multe publicuri specializate, pe ramuri de activitate. Astfel, diverşi cercetători au încercat să definească publicul pornind de la stratificare pe sexe, cultură sau vârstă, bazându-se mai ales pe reacțiile produse de utilizarea unui produs. <br />După părerea lui F. Brune, manipularea în publicitate se realizează treptat: individul este redus la un model, este frustrat, totul în jurul său este erotizat, iar existența sa este condiționată. Aceia care nu adoptă modelele impuse sunt sancționați de ceilalți membrii ai societății, sunt respinşi, ajungând ei înşişi să se izoleze, să se simtă vinovați că nu au gusturi suficient de bune sau şi mai rău, că nu au o inteligență destul de dezvoltată, ca să înțeleagă şi să aprecieze ceea ce toți din jurul său înțeleg şi apreciază. Subestimarea individului se realizează prin aservirea sa zilnică rolului utilitar al produselor, prin inocularea ideii că întreaga viață socio-culturală poate fi satisfăcută de consum şi numai de consum. Astfel s-a constatat că, în general, oamenii tind să acorde atenție diferențelor, schimbărilor, excepțiilor, drept pentru care designerii de reclamă folosesc diverse efecte de contrast ca principal mijloc de a capta atenția consumatorilor. Un mijloc simplu de a atrage atenția clienților asupra unei reclame este manipularea dimensiunilor, ce poate consta în:<br />• Reglarea mărimii relative a reclamei în raport cu obiectele din jurul ei, astfel încât reclama să domine câmpul vizual al privitorului (caracteristica panourilor publicitare stradale, ce folosesc imagini supradimensionate);<br />• Alegerea unei proporții avantajoase a reclamei în raport cu alte mesaje publicitare alăturate (într-o pagină publicitară de ziar);<br />• Reglarea proporției dintre elementele componente ale reclamei (supradimensionarea unui obiect şi suprapunerea lui peste o fotografie de fundal).<br />În accepțiunea sa ştiințifică termenul de percepție este înțeles ca procesare mentală a informației primite de individ prin organele sale de simț. Elementele de detaliu corespunzătoare diverselor însuşiri ale obiectelor din lumea reală cărora li se face reclamă, sunt receptate de indivizi ca senzații ce au un conținut informațional. Fireşte, receptorii de mesaje publicitare percep imagini integrale ale acestor obiecte, pentru că informațiile sunt procesate, adică ordonate şi unificate. Psihologii au identificat trei forme fundamentale ale percepției:<br />o Percepția spațiului: - a însuşirilor spațiale ale obiectelor (mărime, formă, contur);<br />- a relațiilor spațiale dintre obiecte (distanța);<br />o Percepția timpului: - a duratei obiective;<br />- a succesiunii fenomenelor;<br />o Percepția mişcării: - a vitezei, ca relație spațio-temporală.<br />Reclamele tipărite sau pictate furnizează stimuli spațiali şi eventual sugerează prin semne convenționale mişcarea în timp ce reclamele difuzate la radio se bazează pe percepția temporală însă doar reclamele audio-video solicită percepția în toate cele trei forme ale sale.<br />Percepția este implicată în patru tipuri majore de operații de procesare a informației primite de organele de simț din lumea înconjurătoare:<br /> Detecția: faza în care receptorul constată prezența stimulului;<br /> Discriminarea: faza în care receptorul distinge un obiect de celelalte obiecte din câmpul său vizual;<br /> Identificarea: faza de formare a imaginii integrale, definitive, a obiectului, imagine ce se stochează în memorie; <br /> Recunoaşterea: faza comparării stimulilor veniți ulterior, de la acelaşi obiect sau de la un obiect similar, cu imaginea obiectului păstrată în memoria permanentă a receptorului, finalizată prin constatarea identității totale sau parțiale dintre imaginea nouă şi cea veche.<br />Un rol important revine atenției ca proces psihofiziologic de concentrare selectivă asupra anumitor stimuli purtători de informație relevantă pentru consumator. Atenția funcționează deci ca un filtru, inhibând reacțiile receptorului la stimuli purtători de informație inutilă. <br />Domeniul publicității s-a dezvoltat împrumutând componente ale sociologiei (îndeosebi ale sociologiei opiniei publice), psihologiei, antropologiei, ale teoriei comunicării şi marketingului. În cazul publicității, care vizează adeziunea, comunicarea este pragmatică, persuasivă şi incitantă. Publicitatea este deci o comunicare de masă mediatizată fără posibilitate de feed-back direct. Emițătorul nu poate fi sigur de atitudinea publicului ca reacție la mesajul său, dar poate urmări, în timp, efectele obținute. Cercetările asupra publicității s-au focalizat asupra dimensiunii cognitive a mesajului publicitar: se aşteaptă de la consumator să extragă din acesta numai caracteristicile mărcii, ceea ce produce sau nu interesul pentru oferta ei. Emoțiile colaterale provocate de discursul publicitar au rolul de a distrage de la esența mesajului, pentru a facilita persuasiunea şi a evita reacțiile critice. <br />În limba română, atât pentru sensul de publicitate-informare cât şi pentru sensul de publicitate-convingere există un singur temen, deşi este vorba despre fenomene separate. În limba engleză, pentru primul sens (informare despre...) se foloseşte termenul advertising, iar pentru cel de al doilea (reclamă), termenul publicity. În limbajul de specialitate, publicitatea (publicity) este prezentată ca „acea informație plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că are valoare de informare” (S. M. Cutlip et alli, 1994, pg.8). Alți autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că informația este plasată „cu scopul atragerii publicului” (D. L. Wilcox et alli, 1992, pg.13) sau cu intenția obținerii unei atitudini favorabile a mass-media. (S. W. Dunn, 1986, pg.6) Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca măcar în limbajul specialiştilor să fie utilizate distincțiile din terminologia şi bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptul şi general, adoptată de lumea practicienilor din relațiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne permite folosirea primului cuvânt, deja încetățenit în limbă şi desemnând exclusiv această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai specializat, pentru a desemna publicity.<br />Specialiştii fac o distincție între publicitate, care este ştiința realizării şi difuzării reclamei şi reclama, care este un produs al activității de publicitate. Reclama reprezintă „mesajul pentru a cărui difuzare firmele, organizațiile non-profit sau persoane individuale plătesc diferitelor instituții de presă, identificându-se astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public” (S. W. Dunn, 1986, pg.9). În multe cazuri, reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se limitează la scopuri exclusiv mercantile: adeseori, serviciile de personal sau cele juridice plasează mesaje plătite, pentru a transmite unor categorii de public anumite probleme de interes comun. <br />În conceperea unei reclame eficiente, designerii trebuie să aibă în vedere mecanismele atenției. Psihologii au demonstrat, de exemplu, că atenția involuntară variază în funcție de intensitatea stimulilor şi raportul lor de contrast, de gradul lor de aglomerare. Ea este favorizată de modificarea stimulilor în timp şi mai ales de caracterul neobişnuit, de noutatea lor. Având în vedere că relevanța informației pentru receptor este un factor major al atenției acordate unui mesaj publicitar, designerii se adresează prin reclamă şi atenției voluntare a consumatorilor, pe care trebuințele curente îi motivează să caute informații despre produsele şi serviciile necesare. Strategia publicitară trebuie deasemenea să ia în considerare principalele caracteristici ale atenției: volumul, mobilitatea, gradul de concentrare şi distributivitatea. Ținând cont de aceste caracteristici este bine ca reclama:<br /> Să nu suprasolicite atenția cu un volum prea mare de stimuli, riscând perceperea doar parțială a informației importante;<br /> Să fie suficient de scurtă, pentru a se încadra în durata normală de stabilitate a atenției şi a nu fi abandonată în virtutea tendinței naturale de mobilitate;<br /> Să folosească stimulii cu ponderație, pentru a nu devia atenția receptorilor de la elementele esențiale ale mesajului spre elemente secundare;<br /> Să răspudă unor interese majore, unor probleme acute ale consumatorilor, pentru a contracara tendința naturală de dispersare a atenției spre alți stimuli din afara reclamei. <br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />Cărți:<br />1. Boudon, Raymond, Les méthodes en sociologie (onzième édition – édition actualisée), Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1969 (1998)<br />2. Coman, Cristina, Relațiile publice şi mass-media (ediție revăzută şi adăugită), Ed. Polirom, Iaşi, 2004<br />3. Craia, Sultana, Teoria comunicării: Tehnici de informare şi comunicare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006<br />4. Esquenazi, Jean-Pierre, Sociologies des publics, Ed. La Découverte, Paris, 2003<br />5. Georgescu, Sofia, De la publicitate la manipulare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006<br />6. Popa, Dorin, Comunicare şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005<br />7. Stavre, Ion, Reconstrucția societății româneşti prin audiovizual, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004<br /><br />Internet:<br />8. http://facultate.regielive.ro/seminarii/marketing/elaborarea_chestionarului-79001.html - site accesat în data de 30.01.2011, la ora 17:01<br />9. http://www.preferate.com/docs/marketing/4/perceperea-reclamei1.php - site accesat în data de 27.01.2011, la ora 22:33YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-52901615893867872272011-07-16T02:57:00.000-07:002011-07-16T03:01:54.719-07:00Manipularea prin televiziuneInfluenţa mass-media se poate produce într-un interval scurt de timp sau poate avea nevoie de mai mult timp. De asemenea, efectele presei pot crea schimbări dorite sau nedorite. Influenţa mass-media poate conduce, la nivel individual, la acord, identificare sau internalizarea valorilor sau a sensurilor transmise prin presă. În acest sens, acordul este acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj, identificarea presupune asumarea şi imitarea valorilor şi comportamentelor promovate iar internalizarea înseamnă asimilarea valorilor, sentimentelor şi modelelor de comportament difuzate de mass-media, acesta fiind nivelul maxim de eficienţă a influenţării. <br /> Prin sinteza dintre logică, retorică, publicistică, arta actorului, arta imaginii în mişcare, sunet şi muzică, mesajul audiovizual devine spectacol. În acest fel, informaţia propriu-zisă este dublată de forţa de persuasiune prin impact emoţional direct. Astfel, căutarea cu orice preţ a divertismentului face ca orice producţie TV să ia forma unui spectacol sau a unui scandal. Dacă vrem să evităm acest lucru şi nu vrem să ne lăsăm manipulaţi şi hipnotizaţi de televiziune cea mai la îndemână metodă de a reacţiona rămâne deocamdată zapping-ul , deoarece nu putem nega în totalitate importanţa televiziunii secolului XXI. Preferinţa pentru subiectele emoţionale, care oferă imagini şocante în jurnalele televizate, influentează chiar desfăşurarea unor evenimente. Mass-media fixează în acest sens agenda publică, prin modul de selecţie a ştirilor şi prin faptul că indiferent dacă impun sau nu un anumit mod de a gândi, mass-media ne impun subiectele la care să reflectăm. Televiziunea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca în funcţie de această ierarhizare să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect ea ne face să credem că există în primul rând sau exlusiv ceea ce este mediatizat. O altă teorie este aceea a modelului psihologic elaborat de Comstock, care integrează mai multe studii despre efectele filmelor aupra telespectatorilor. Astfel, el a identificat efecte negative precum agresivitatea şi a observat că stimularea emoţională joacă rolul cel mai important în a determina pe cineva să adopte un comportament explicit. În schimb, Noelle Newman, în „spirala tăcerii”, arată cum presiunea se exercită în special prin televiziune, canal de comunicare prin excelenţă neselectiv: în timp ce urmăresc imaginile, oamenii nu îşi pun întrebări referitoare la credibilitatea acestora. Mesajul audio-vizual este perceput liniar, în timp real. <br />Primul pas ca manipularea să aibe efect este exprimarea foarte simplă, care să prindă imediat, fără să mai permită apariţia unor întrebări suplimentare. Astfel, cel de acasă are senzaţia că cel ce vorbeşte spune adevărul. Calitatea de „veridic” trebuie dată oricărui mesaj, care are scopul de a manipula. Este condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale, subconştiente, să reuşească. Înţelegerea rapidă şi „descoperirea” logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenţie scăzută concordanţei dintre logica internă a mesajului şi logica normală, uzuală, continuă a raportărilor noilor informaţii la cele deja acumulate. <br /> Tot aici putem vorbi şi despre mimetismul mediatic ca febră ce cuprinde deseori mass-media şi împinge majoritatea canalelor de comunicare să trateze cu prioritate un subiect. Televiziunile, radiourile, presa abordează un anumit subiect şi se conving că acesta este indispensabil, însă uneori se dovedeşte că informaţia a fost falsă. Mimetismul mediatic în cazul ştirilor pozitive este din păcate mult mai rar, din cauza presiunii timpului şi a concurenţei. Efectul pe termen lung al unei astfel de informări tendenţioase este pierderea capacităţii de operaţionalizare, de analiză şi transformarea telespectatorului într-un consumator care reacţionează emoţional. Posibilitatea de manipulare este mult mai mare în spaţiul emoţional iraţional. Hiperemoţionalitatea există, însă în doze diferite şi în alte canale ale comunicării, dar de referinţă rămâne televiziunea, deoarece telespectatorul realizează un transfer de emoţionalitate de la imagini la informaţia transmisă. Şocul emoţional produs de imagini, mai ales de supărare, suferinţă, moarte este incomparabil cu cel produs de alte forme de jurnalism. O imagine valorează cât mii de cuvinte. Din această cauză, imaginile compromiţătoare, delicate sunt cenzurate, pentru că atunci când ochiul şi urechea intră în conflict câştigă ochiul. Deşi regulile pentru publicarea datelor în cazul accidentelor din care au rezultat morţi sau răniţi sugerează jurnaliştilor să nu facă ceva senzaţional din moarte, rănire sau boală şi să nu publice adresa victimelor sau a familiilor acestora această regulă este deseori încălcată, pentru că mesajul televizat se adresează în proporţie considerabilă afectivităţii receptorului, afectele fiind stări manipulatoare sau favorabile manipulării. <br />Din dorinţa de obiectivitate jurnaliştii au început să construiască cu atâta atenţie emisiunile încât rezultatul este de cele mai multe ori o capodoperă de manipulare inconştientă, care reflectă toate percepţiile, convingerile şi motivaţiile realizatorului. Aşadar, canalul cu impacul cel mai puternic şi cu posibilităţile cele mai largi de manipulare este televiziunea. Prin manipulare se deschide drumul unui traseu pe parcursul căruia funcţia de informare se distorsionează, ajungând să se transforme în contrariul ei , adică în dezinformare. Distorsionarea mesajului afectează populaţia, care adesea se găseşte nepregătită în faţa unor fenomene despre care nu a fost avertizată corespunzător. <br />Cercetările lui Gerbner şi Fiske au demonstrat că „mass-media nu creează atitudini şi valori, pentru că acestea trebuie să existe deja, ci le hrănesc şi le propagă”, iar McQuail, Blumber şi Brown au identificat „teoria utilizării şi recompenselor”, după care telespectatorii se uită la emisiunile de tip jocuri şi concursuri pentru autoevaluare, ca mod de interacţiune socială, de divertisment şi pentru educare. Pe baza acestor chestionare aplicate mai multor subiecţi ei au identificat patru categorii de recompense pentru telespectatori, în vederea cărora acţionează jurnaliştii şi anume: divertisment (ca formă de evadare), relaţii sociale (pentru nevoia de companie), identitatea personală (în procesul construirii imagini şi respectului de sine) şi supraveghere socială (când se urmăreşte realitatea). <br />Una dintre premisele procesului de manipulare este faptul că feed-back-ul există, dar se realizează în timp, iar informaţia nu este aproape niciodată egală cu mesajul, în sensul că ce se comunică se îmbogăţeşte cu modul în care se comunică. Pericolul devine, astfel, mai grav în cazul canalului audio-vizual, din cauza cantităţii, puterii de pătrundere-acoperire şi structurii acestui tip de mesaj sincretic. <br />Acestea fiind spuse putem vorbi despre manipulare ca o variantă malefică a persuasiunii, ce se caracterizează prin apariţia intenţionalităţii negative, care prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parţială. Aristide Onanes observând acest lucru a afirmat că „secretul manipulării este de a deţine numai tu informaţia” şi din acest lucru putem întări afirmaţia că televizorul deţine o forţă manipulatoare mare, pentru că se bazează şi pe imagine. <br />Posibilităţile de exercitare a manipulării au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii, iar unul dintre ele este falsificarea a cel puţin unuia din elementele mesajului televizat. În acest sens, avem manipulare punctuală printr-un mesaj anume, printr-o emisiune anume, o ştire sau un comunicat, caz în care responsabilitatea este a autorului, manipulare semi-punctuală printr-o serie de emisiuni pe o anumită temă, când responsabilitatea este a întregului colectiv de redacţie sau a întregului departament de producţie iar ultimul tip este manipularea de durată, dictată de orientarea postului de televiziune sau a unor emisiuni specifice. <br />Un alt tip de clasificare a manipulării opiniei publice este în funcţie de amplitudinea modificărilor provocate şi astfel avem manipulari ce produc modificări minore, care pot avea efecte ample. Tehnicile cel mai des folosite sunt „piciorul în uşă” (ex: cerşetorul întâi spală parbrizul apoi se foloseşte de faptul că te simţi vinovat şi trebuie să-i dai bani) şi „trântitul uşii în faţă” (oamenii sunt forţaţi să accepte o ofertă după ce li s-a prezentat una mai puţin avantajoasă). Următoarele ar fi manipulările medii, care duc la modificări importante ale situaţiilor sociale şi folosesc mai ales tehnici menite să inducă sentimentul supunerii faţă de autorităţi, precum tehnica „dezarmării victimelor”, prin intermediul căreia victimele sunt percepute ca fiinţe non-umane şi tehnica „dezindividualizării atacatorilor” (ex: membrii KuKluxKlan îşi acopereau faţa cu măşti şi cearceafuri tocmai pentru a-şi proteja identitatea, a rămâne în anonimat şi a putea ucide în continuare nestingheriţi). Cea mai gravă este considerată manipularea cu efecte mari, prin care e influenţată întreaga cultură în care trăieşte individul, întregul sistem comportamental, de valori şi gândire. În această direcţie s-a pronunţat Emile Durkheim când a identificat efectul cel mai grav în fenomenul de anomie, ceea ce înseamnă creşterea ratei sinuciderilor, alienărilor, îmbolnăvirilor psihice şi a agresivităţii. Edificatoare în acest sens sunt rezultatele analizei Centrului de Studii şi Cercetări pentru probleme din România anului 1994, când 88% dintre tinerii între 15-29 de ani sufereau de anomie din cauza lipsei de legi sau aplicării defectuase a reglementărilor existente în perioada post-decembristă. <br />Putem, de asemenea, să identificăm mai multe forme de manipulare cu diferite instrumente. Printre acestea se află manipularea prin imagine, în care cameramanul poate filma, prin mişcări de cameră, încât să ascundă sau să exagereze unele date, detalii şi caracteristici, precum numărul persoanelor de la o demonstraţie, făcându-ne să credem ceea ce arată şi manifestând astfel „efectul de real” al imaginii, al camerei, al televiziunii. Urmează manipularea prin filmare cu planuri, unghiuri ş.a.m.d., în care se folosesc tendenţios posibilităţile de înregistrare şi modurile de filmare, tot pentru a crea iluzia de mulţime din doar câteva persoane. Manipularea prin folosirea tendenţioasa a unghiulaţiei, încadraturilor, luminilor şi mai ales a obiectivelor cu efecte speciale poate fi folosită până la ridicularizarea şi compromiterea celor implicaţi. <br />Cât despre folosirea posibilităţilor montajului, se pot elimina astfel elementele esenţiale, afirmaţia se poate transforma în negaţie prin „ciupirea” din imagine şi sunet, imaginile filmate într-un loc pot fi prezentate ca aparţinând altuia sau se poate pur şi simplu realiza în mod intenţionat un mixaj defectuos, când banda se aude şi se vede perfect, dar se acoperă de „zgomot”. Manipulare prin montaj se obţine atunci când acesta este realizat în scopul de a defăima şi compromite, de a pune într-o lumină proastă o persoană sau o parte implicată într-un eveniment. La ceea ce ţine de sunet putem spune că un rol important îl are comentariul din off, care exagerează sau diminuează cauze şi efecte, defăimează, acuză şi/sau compromite persoane, instituţii, grupuri şi atribuie apartenenţa unui loc filmat altuia. Un studiu de caz interesant în această privinţă ar fi asupra prezentării la televizor a boicotului Jocurilor Olimpice de la Moscova de către SUA. Rezultatele unui astfel de studiu au arătat modul în care marile corporaţii americane au prezentat subiectul: CBS a fost sceptică asupra reuşitei boicotului, NBC a pus accentul pe poziţiile atleţilor, ABC a subliniat reacţiile emoţionale, dar dacă la jumătatea lunii ianuarie 1980 doar 49% dintre americani susţineau boicotul, la începutul lui februarie erau pentru acesta 73% şi asta datorită comentariilor făcute pe baza imaginilor prezentate. <br />Se poate vorbi şi despre manipularea prin paginaţie, specifică buletinelor de ştiri, când o ştire importantă este situată la sfârşitul jurnalului. O altă formă de manipulare prin intermediul televiziunii este manipularea prin omisiune, în care un eveniment sau o persoană, un grup social sau un partid politic nu este prezentat în nici un program; această formă se foloseşte de obicei pentru a ascunde un eveniment nefericit. Procedeul „a ascunde tot” sau „conspiraţia tăcerii” este un tip aparte de manipulare prin omisiune, care fie subliniază altceva decât ar trebui, fie arată ceea ce trebuie, dar făcând să pară altfel. Astfel, televiziuenea îndeamnă la dramatizare în dublu sens, prin mise-en-scène a unui eveniment şi totodată exagerarea importanţei şi gravităţii acestuia. <br />Nu sunt de ignorat nici zvonurile mediatice, ca relatări sau explicaţii neverificate, care se răspândesc de la om la om şi sunt legate de un obiect, o persoană, un eveniment sau o problemă de interes public. Ele pot fi combătute prin politică sau pot fi amplificate de aceasta şi T. Shibutani le-a dat poate cea mai potrivită definiţie: „zvonurile sunt ştiri improvizate, rezultate în urma unui proces de deliberare colectivă în scopul atribuirii de sens unor fapte inexplicabile, la originile cărora se află un eveniment important şi ambiguu”. Cei care intră în vizorul public trebuie să fie conştienţi că viaţa lor nu mai e doar a lor, iar impresarii şi ataşaţii de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul considerat potrivit. Paparazzii îşi asumă şi ei obligaţia de a surprinde viaţa particulară a „starurilor” şi a „vedetelor”. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi: alimentarea nevoii de a intra în intimitatea cuiva. Bârfa nu trebuie nici măcar să fie adevarată, deoarece publicul preferă, în general, o poveste amăgitoare în locul unui adevăr banal. Adevărata bârfă trebuie să alimenteze mitul păstrând imaginea celui în discuţie. Această practică este justificată prin faptul că redactorul şef nu poate aştepta ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, ca să afle ce anume a fost sau nu adevărat şi considerat ştire, pentru că ştirea nu e definită neapărat de conţinutul ei intrinsec. Ceea ce transformă informaţia în ştire este insolitul, neobişnuitul. Ştirile sunt legate de accidente sau incidente pe care publicul abia aşteaptă să le savureze. Aşadar, lucrurile de care ne temem sau la care sperăm sunt cele care formează nucleul unei ştiri şi al zvonului. <br />O tehnică ce ţine, de această dată, de regia unui spectacol în direct, poate fi pusă în practică selectând imaginile luate de anumite camere plasate la locul desfăşurării evenimentului în locul altor camere. Trebuie menţionat că regia de emisie are posibilitatea de a comuta în timp real imaginea pe oricare din camerele active plasate într-un loc. Prin privilegierea imaginilor se pot „face pierdute” anumite fapte mai importante şi se poate da o mai mare importanţă decât ar fi cazul unora minore. <br />Am mai vorbit despre ea, dar trebuie prezentată şi cenzura, deoarece asupra televiziunii fac presiune o mulţime de factori socio-economici. Cenzura se poate manifesta în diferite forme, cum ar fi: impunerea subiectului de discuţie, impunerea condiţiilor de comunicare, executarea condiţiilor temporale (ex: de multe ori dezbaterile televizate se termină tocmai când participanţii au ajuns în miezul problemelor). Alte forme ale manipulării prin cenzură le identificăm în constrângerea impusă politic postului de televiziune sau în constrângerile de ordin economic, deoarece proprietarul unui canal audio-vizual poate fi statul (TVR), un om de afaceri (TF1 - François Bouygues) sau alte tipuri de asociaţii. Un tip aparte de cenzură îl reprezintă profesionalismul, situaţie în care jurnaliştii se autocenzurează. Aşadar, jurnaliştii au intenţii manipulatoare şi de foarte multe ori o fac conştient, bazându-se pe faptul că presa este „a patra putere în stat”. Se poate, totuşi, ca jurnaliştii să fie doar marionete ale manipulării, prin puterea conferită de mass-media, care le gâdilă orgoliul şi îi face să promoveze specialişti, politicieni, sociologi, alţi jurnalişti sau „specialişti” obscuri. Există, aşadar, situaţii în care jurnaliştii nu îşi dau seama că sunt manipulaţi la rândul lor (ex: în timpul grevei studenţilor francezi din 1968 jurnaliştii au exagerat, nu neapărat voit, gravitatea grevei). Reporterii nu pot acoperi şi nu pot reflecta tot ceea ce se întâmplă în lume; în plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecţii privitoare la ce fapte se dau publicităţii, în ce formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicaţii. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, iar opinia pe care o înfăţişează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri şi sub presiunea interesului propriu. <br />Deşi nu ne place să recunoaştem: politica este destul de mult implicată în mass-media. O dovadă evidentă în acest sens este aceea că jurnaliştii pun mai mult accentul pe efectul politic al discursurilor decât pe conţinutul lor. Trebuie să mai menţionăm şi faptul că un atu al vedetelor TV este charisma, acel ansamblu de calităţi înnăscute şi/sau dobândite, cultivate, care ţin de fizicul, puterea de a capta interesul şi de a magnetiza privirile, limbajul, construcţia discursului, ţinuta, tonul, expresia facială etc. <br />O altă formă importantă de manipulare televizuală este prin mijloacele non-verbale. Comunicarea non-verbală este un proces complex, care include omul cu starea sa sufletească, mişcările trupului, mesajul şi cei cu care relaţionează. Pe această linie R. Baudler şi J. Grinder (fondatorii programării neurolingvistice) consideră că principalele instrumente ale manipulării în dialoguri şi negocieri sunt vocea, buzele, privirea, gesturile, postura şi distanţele. Deşi doar 7% din informaţie este legată de cuvinte, 38% reprezintă paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), iar 55% e percepută şi reţinută prin intermediul limbajului non-verbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului ş.a.) rolul său este adesea minimalizat, în ciuda faptului că body language poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. <br />Mai există, ce-i drept mai rar folosită în televiziune şi mai mult în clipurile gen YouTube, manipularea numai prin text, când pe un fond de imagine, corect filmată şi montată, textul afirmă sau insinuează neadevăruri. Lista ar putea continua, însă mai aducem aminte doar de folosirea unor elemente (procedee) incongruente sau incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai pentru ca sinteza să nu se producă. <br /> După Pierre Bourdieu manipularea în televiziune se poate realiza cu ajutorul moderatorului, care prin intervenţii constrângătoare impune subiectul, dă cuvântul şi mimează uneori lipsa timpului, prin modul în care este alcătuit cercul de invitaţi (ceea ce influenţează inconştient modul de percepţie al telespectatorilor), deci prin compoziţia platoului şi prin scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisia. Aceste idei sunt întărite şi de ingredientele necesare tehnicii de disimulare a manipulării. Primul se referă tot la moderatori, care ţin să-i aibe în jurul unei mese (de preferinţă rotundă, pentru a crea impresia de egalitate a opiniilor) pe reprezentanţii diverselor părţi. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare cu atât este indusă mai uşor ideea de obiectivitate. Al doilea ingredient ia în considerare centrul de greutate ce se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. Se continuă cu exagerarea rolului garanţilor sociali apoi cu faptul că de cele mai multe ori duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop pe lângă determinarea invitatului de a spune adevărul şi convingerea telespectatorilor că moderatorul este neutru şi obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea celor care îl privesc. În al cincilea rând s-a observat, cel puţin în România, practica conform căreia se invită personalităţi pentru a dezbate subiecte din domenii cu care, cel puţin aparent, nu au nici o legatură, astfel se realizează transferul de specializare.<br /><br /> Pe lângă toate acestea, există o modalitate de disimulare a manipulării extrem de periculoasă, pentru că foloseşte tehnici de manipulare foarte vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă şi gravă. De exemplu, folosirea exagerată a argumentelor pro sau contra unei poziţii duce la respingerea sau acceptarea acelei poziţii şi orice propoziţie ar devia de la linia cunoscută de telespectatori ar fi percepută precum o dovadă de bun-simţ şi considerată extrem de importantă, deci luată drept adevărată. <br /> În concluzie, daca nu s-a înţeles încă, spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele iraţionale. Intenţiile reale ale celui ce trimite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Absolut orice element din ceea ce compune un material de televiziune poate manipula: fie că este vorba despre filmare (cadre, mişcări de cameră, treceri), de montaj, de lucru în studio (lumini, poziţionare, mişcări de cameră), de sunet, de combinarea dintre sunet şi imagine, de comentariul din off sau de lansarea ştirii de către crainic. <br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />Bejan Sorin, Iniţiere în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2008<br />Bucheru Ion, Fenomenul televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2004<br />Buzărnescu Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, f.a.<br />Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, variantă PDF needitată, 2011<br />Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2007<br />Crişan Corina, Danciu Lucian, Manipularea opiniei publice prin mas-media, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000<br />Dobrescu Paul, Bârgăuanu Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001<br />Gheorghe Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Bucureşti, Editura Evanghelismos şi Fundaţia „Tradiţia Românească”, 2005<br />Herjeu Radu, Oglinda mişcătoare: tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000<br />Kapferer Jean Noël, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006<br />Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004<br />Stavre Ion, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti, Editura Nemira, 2004<br />Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-87198427374887653152011-07-14T11:17:00.000-07:002011-07-26T10:58:36.326-07:00Cel mai nou sistem ERP disponibil acum şi în RomâniaCel mai nou sistem pentru dezvoltarea afacerii, bazat pe tehnologia Cloud Computing, este prezent acum şi în România, prin RVX Manager, după ce a fost implementat cu succes în Marea Britanie şi Statele Unite.<br /><br />Fiecare modul din sistemul RVX Manager este pregătit să răspundă unei activităţi şi unei evidenţe complexe, pentru a uşua modul de lucru. Pentru instalarea acestuia nu este necesară înlocuirea vechiul sistem ERP, ci completarea cu câmpuri şi module pentru dezvoltare.<br /><br />Noutăţile din pachetul RVX Manager uşurează desfăşurarea proceselor de afaceri prin: aplicaţia Web based cu interfaţă AJAX, integrarea cu webshop-urile cu care firma colaborează, actualizare în timp real, lucrul cu volum mare de date şi navigare rapidă, dar şi instalare pe server propriu.<br /><br />RVX Manager este conceput ca un sistem ce porneşte de la un program standard şi poate fi personalizat şi dezvoltat cu documente, câmpuri, funcţii, rapoarte şi module specifice fiecărui domeniu de activitate. La pachetul standard pot fi adăugate programe speciale, cum este RVX Cub, modulul de analiză a datelor, care ajută în procesul decizional.<br /><br />Pentru informaţii despre programele disponibile consultaţi: http://www.rvx.ro/category/programe/YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-33597600596518469002011-05-27T07:06:00.001-07:002011-05-27T07:08:53.519-07:00Comunicatul de presaDefiniţii. Generalităţi (Simion Ioana)<br /><br /> Nimeni nu ştie exact când, unde şi cu ce ocazie a fost redactat primul comunicat de presă. Se pare că datează de foarte multă vreme şi a ajuns în timp să fie utilizat şi apreciat atât de reprezentanţii biroului de presă, cât şi de jurnalişti, deoarece con¬stituie un instrument prin care o organizaţie poate să aducă la cunoştinţă presei - şi prin ea publicului - informaţii legate de activitatea ei iar reprezentanţii presei pot obţine anumite date, din sursă sigură, fără a mai depune efortul documentării proprii. <br />Comunicatul, în general, reprezintă astfel o comunicare publică de masă, difuzată prin mass-media, cu caracter informaţional sau propagandistic, privitoare la evenimente de importanţă majoră (ex.: comunicat de război). În ceea ce priveşte comunicatul de presă, acesta se foloseşte în Relaţii Publice şi este un material de mici dimensiuni prezentat presei de un agent care vrea să promoveze interesele unui client , dar în mod diferit de publicitate iar deoarece seamănă cu o ştire, prin elementul de noutate, nu trebuie confundat nici cu aceasta.<br /> În opinia lui Cristian Florin Popescu: “Comunicatul de presă poate să conţină o reacţie, o dezminţire, un balon de încercare. Poate fi parte în publicity, în community relations. Singura deosebire (destul de vagă) faţă de declaraţia de presă constă în aceea că, invariabil, comunicatul de presă apare din iniţiativa sursei, a instituţiei.” <br />Trebuie precizat faptul că pentru a câstiga competiţia cu celelalte mesaje care bombardează zilnic redacţiile mass media şi opinia publică stilul comunicatului trebuie să corespundă stilului jurnalistic, clar, concis, neutru, fără figuri de stil, factual etc. Textul trebuie să conţină paragrafe scurte, de 3-4 fraze, formate din 15-20 de cuvinte cu verbe la diateza activă. O aranjare bună în pagină presupune ca textul să fie scris la 2 rânduri, pentru a lăsa loc indicaţiilor tipografice, ceea ce înseamnă ca textul să aibe cel mult doua pagini a câte 25 de rânduri. El se scrie doar pe o parte a foii şi se lasă margini de 2 cm, pentru adnotări şi prescurtări. Deasemenea, dacă este necesară evidenţierea anumitor pasaje, acestea nu trebuie subliniate ci scrise cu italice. Pentru ca un comunicat de presă să fie uşor de folosit de către un jurnalist cifrele trebuie folosite doar pentru date, adrese sau preţuri, restul informaţiilor numerice fiind bine să fie scrise cu litere. Dacă există alte indicaţi acestea sunt scrise lângă numărul paginii, pentru a fi vizibile şi pentru a se vedea cu uşurinţă dacă se întind pe mai multe pagini sau dacă s-a pierdut vreo pagină. Tot pentru uşurarea vizibilităţii, persoanele de contact se trec în partea de jos sau în partea de sus a paginii iar la terminarea materialului dat spre publicare este indicat să se scrie: “sfârşit”, “final”, “încheiere” sau să se pună un asterix.<br />Acestea fiind spuse, pentru Frederic Antoine: “Comunicatul de presă nu este decât adaptarea mediatică a străvechii pasiuni de a transmite informaţiile prin scris. El este scrisoarea în epoca media.” <br />Astfel comunicatul de presă vizează publicul direct sau indirect, prin jurnalist. El poate fi prezentat oral, de un purtător de cuvânt, în cadrul unei conferinţe de presă şi apoi transmis sub forma scrisă instituţiilor presupus interesate. În acest sens Bland (1998, 84-85) considera că doar o zecime dintre comunicatele de presă ajung să fie publicate, din cauza faptului că ele fie nu contin elemente de noutate, fie sunt scrise necorespunzător, fie nu sunt adresate celor mai potrivite publicuri-tintă. <br /><br />Comunicatul de presă în perioada de criză (Stanciulescu Simona)<br /><br />Una dintre multiplele definiţii ale crizei este “CRÍZĂ 1. Manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă). 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice. Criză de apendicită. Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.” (cf. D.E.X online) <br />Aceste fenomene complexe numite crize pot afecta întregul ansamblu social, fie anumite sectoare (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale și culturale etc.). Sunt definite ca și fenomene de întrerupere a funcționării normale a unei organizații și ca moment de blocare sau de proastă organizare a schimbului de informații între mediul intern și extern.<br />În perioada de criză timpul este esențial. Mass-media aduc permanent în atenția opiniei publice organizații care se confruntă cu situații de criză. Presa este mai atrasă de evenimentele „nefericite" decât de cele curente, deoarece aceste fapte au un potențial mai mare de emoționare și implică mai multe categorii de oameni (victime, familiile lor, vecini și colegi, autoritați, factori politici), în situațiile de criză, conducerea organizației este preocupată de măsurile de urgența și de aceea, e puțin dispusă să sprijine munca jurnaliștilor, de căutare a informațiilor. Lipsa de interes sau eforturile depuse pentru a întârzia publicarea unor știri îi vor determina pe jurnaliști să facă apel la alte surse (de obicei mai puțin informate) sau să se pronunțe deschis împotriva organizației; sprijinirea lor în aceasta activitate atrage încre-derea și înțelegerea presei, devenind un factor de limitare a efectelor negative ale crizei. Organizația trebuie să fie prima care vorbește despre cele întamplate, să redacteze și să trasmită urgent presei un comunicat. Acesta are rolul de a informa jurnaliștii despre situația creată și despre deciziile care au fost deja luate. Un comunicat rapid arată presei deschiderea față de comunicarea cu mass-media, fiind un plan de temperare a setei de cunoaștere a jurnaliștilor până la terminarea investigațiilor asupra evenimentului, este o modalitatea a companiei de a masca, poate, adevăratele evenimente și de a aplana eventualele reacții.<br /><br />Potrivit lui Ten Berge comunicatul de presă trebuie să conțină :<br />O presentare, pe scurt, a evenimentelor;<br />Precizarea locului și a momnentului când s-a petrecut;<br />Precizarea numărului (estimativ) al victimelor sau a pagubelor produse;<br />Precizarea modului și a măsurii în care organizația este responsabilă pentru situația de criză;<br />Prezentarea modului în care se preconizează rezolvarea problemelor, măsurilor care au fost deja luate;<br />Informații desprea ancheta în curs și despre instituțiile oficiale implicate;<br />Numele persoanei care conduce echipa de management al crizei și o declarație a acesteia (exprimă regretul, își asumă raspunderea etc.). <br />M. Regester și J. Larkin recomandă ca același comunicat să fie trimis și instituțiilor care sunt implicate în rezolvarea crizei: poliția, spitalele, pompierii etc. Astfel, aceste instuții vor avea informații despre eveniment și va exista o concordanță a versiunilor trasmise presei de către actorii implicați direct sau indirect în criză.<br />Comunicatele de presă trebuie difuzate des și rapid pe toată durata desfășurării crizei. După comunicatul inițial de presă vor fii trasmise, în funcție de situația creată și în funcție de context, comunicate ulterioare de presă, care au ca scop informarea sitematică a publicului și menținerea comunicării la nivelul desfășurării evenimentelor și al evoluției crizelor (mesajele să țină pasul cu faptele). <br /><br />Anexă (Agusoaei Alexandru)<br /><br />Ştire Jurnalul Naţional:<br />“Aeronava va decola la ora 18:00 de pe aeroportul internaţional Henri Coandă, cu destinaţia Tokyo, a anunţat MAE român într-un comunicat. Ministerul coordonează pregătirile pentru repatrierea cetăţenilor români şi are aprobare de survol în acest scop. De asemenea, MAE face apel la familiile românilor din Japonia să transmită rudelor informaţiile ce privesc punctul de întâlnire de pe aeroportul nipon Narita, de unde cetăţenii noştri se vor îmbarca sâmbătă, până la ora 11:00, ora locală. Decolarea de pe Narita e prevăzută la ora locală 15:20.<br />Guvernul român suportă o jumătate din costurile biletelor de călătorie pentru această cursă specială, iar cetăţenii români care părăsesc Japonia, diferenţa, atât pentru adulţi, cât şi pentru copiii cu vârste cuprinse între 1 şi 14 ani. Cei mai mici de un an beneficiază de gratuitate, a mai precizat MAE român.<br />MAE recomandă în continuare cetăţenilor români aflaţi în Japonia să se înscrie în Registrul Unic al Ambasadei României în Japonia, astfel încât să fie în permanenţă informaţi în legătură cu posibilităţile de asistenţă consulară şi cu situaţia din zonă. Totodată, MAE recomandă cetăţenilor români care solicită informaţii să transmită toate datele lor de identificare şi detalii cât mai exacte despre persoanele căutate (adresa, e-mail, numere de telefon disponibile etc.) prin Internet, la adresele de e-mail: consular@ambrom.jp; office@ambrom.jp.<br />Cetăţenii români sau familiile acestora pot contacta Ambasada României la numărul de telefon +81.334.79.03.11 şi celula de criză din cadrul Departamentului Consular al MAE, la numărul de telefon +40.21.319.21.37 sau la adresa de e-mail: drco@mae.ro.” <br /><br />Repatrierea cetăţenilor români din Japonia:<br />“Tip: <br /> Comunicat de presă<br />Data: <br /> 03/18/11<br />O aeronavă TAROM va decola astăzi, 18 martie 2011, ora 18.00, de pe aeroportul internaţional Henri Coandă, cu destinaţia Tokyo, pentru a efectua un zbor special, în vederea repatrierii cetăţenilor români, care au solicitat în mod expres acest lucru.<br />Ministerul Afacerilor Externe coordonează pregătirile necesare pentru repatrierea cetăţenilor români şi a obţinut autorizaţiile de survol necesare în acest scop.<br />MAE face apel la familiile cetăţenilor români, care se află în Japonia, să transmită rudelor lor informaţiile referitoare la punctul de întâlnire din aeroportul Narita, unde aceştia vor trebui să se prezinte cel târziu sâmbătă, 19 martie, până la ora 11.00, ora locală, pentru formalităţile de îmbarcare.<br />Plecarea aeronavei de la aeroportul Narita din Tokyo este prevăzută pentru sâmbătă, 19 martie, ora 15.20, ora locală.<br />Guvernul României va suporta jumătate din costurile biletelor de avion pe această cursă comercială specială, cetăţenii români urmând să acopere cealaltă jumătate, atât pentru adulţi, cât şi pentru copiii cu vârste între 1-14 ani. Copiii sub 1 an vor călători gratuit.<br />Măsura face parte din planurile de acţiune puse în aplicare de către statul român pentru repatrierea în condiţii de deplină siguranţă a cetăţenilor români aflaţi în zone critice. <br />MAE recomandă în continuare cetăţenilor români aflaţi în Japonia să se înscrie în Registrul Unic al Ambasadei României în Japonia, astfel încât să fie în permanenţă informaţi în legătură cu posibilităţile de asistenţă consulară şi cu situaţia din zonă. Totodată, MAE recomandă cetăţenilor români care solicită informaţii să transmită toate datele lor de identificare şi detalii cât mai exacte despre persoanele căutate (adresa, e-mail, numere de telefon disponibile etc.) prin Internet, la adresele de e-mail:consular@ambrom.jp; office@ambrom.jp.<br />Cetăţenii români sau familiile acestora pot contacta Ambasada României la numărul de telefon +81.334.79.03.11 şi celula de criză din cadrul Departamentului Consular al MAE, la numărul de telefon +40.21.319.21.37 sau la adresa de e-mail: drco@mae.ro.” <br /><br />Bibliografie<br /><br />Cărţi:<br />1. Chiciudean Ion, George David, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, 2011<br />2. Coman Cristina, Comunicarea de criză: Tehnici şi strategii, Bucureşti, Editura Polirom, 2009<br />3. Craia Sultana, Comunicare şi mass-media, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2006<br />4. Craia Sultana, Teoria Comunicării: Tehnici de informare şi comunicare, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2006<br />5. David George, Tehnici de relaţii publice, Bucureşti, 2011<br />6. Popescu Cristian Florin, Dicţionar de Jurnalism, Relaţii Publice şi Publicitate, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007<br /><br />Internet:<br />1. http://dexonline.ro/definitie/criza, 29.03.2011, 22:25<br />2. http://www.jurnalul.ro/stiri/externe/cetatenii-romani-din-japonia-sunt-repatriati-572250.html<br />3. http://www.mae.ro/taxonomy/term/141?page=2<br />4. http://www.scribd.com/doc/24991081/Comunicatul-de-presa, 22.03.2011, 00:04<br />5. http://www.scritube.com/jurnalism/COMUNICAREA-CU-PRESA-N-TIMPUL-332461118.php, 28.03.2011, 00:31<br />6. http://www.scritube.com/jurnalism/LUCRARE-DE-LICENTA-TEHNICI-DE-2031971319.php, 21.03.2011, 23:46YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-39232881827167781442011-05-27T07:03:00.000-07:002011-07-16T03:15:53.639-07:00Tipurile de întreprinderiÎntreprinderea reprezintă o verigă de bază a economiei, în care are loc producerea unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii conform cerinţelor pieţei. Fiecare întreprindere constituie o unitate distinctă, atât faţă de alte întreprinderi, care aparţin aceleiaşi ramuri sau subramuri, cât şi faţă de cele care aparţin altor ramuri. <br />Termenul de întreprindere provine din cuvântul francez “enterprise” şi poate fi definit ca o organizaţie autonomă, care îşi asigură existenţa şi devoltarea prin folosirea şi comercializarea unor produse cu scopul de a obţine profit. Întreprindere (de la „a întreprinde”) este o organizaţie, care activează spre atingerea scopului – obţinerea profitului. Pentru realizarea acestui scop se organizează un proces, cu ajutorul căruia poate fi atins acest scop. Întreprinderea presupune existenţa a patru elemente: materie primă, utilaje, muncă şi clienţi, în aceste condiţii există şi întreprinderi care au ca obiectiv comerţul şi serviciile. Întreprinderea constituie componenta fundamentală a economiei. Ea reprezintă veriga de bază cu cele trei funcţiuni şi anume: producţia, vânzarea şi gestiunea. <br /> În sens economic o întreprindere, ca agent economic, indiferent de dimensiune, forma de proprietate şi organizare produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, scopul fiind obtinerea profitului. Întreprinderea este veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii de producţie cu scopul obţinerii de bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impuse de cererea de pe piaţă şi obţinerea unui profit. Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producţie utilizaţi care trebuie recompensaţi prin rezultatele producţiei sale. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să producă o valoare superioară costurilor sale. <br />Principalele criterii utilizate în literatura de specialitate pentru gruparea pe tipuri a întreprinderilor sunt:<br /> A. După forma juridică: întreprinderea publică; întreprinderea semipublică, cu formele sale concesiunea şi societatea în proprietate mixtă; întreprinderea privată; <br />B. După scopul înfiinţării şi modul de funcţionare: regii autonome; societăţi comerciale, de stat sau particulare (private); organizaţii non-profit, create în scopul sprijinirii unor activităţi de natură socială, educaţională, religioasă sau alte asemenea servicii necomerciale, fără a se urmări obţinerea profitului; <br />C. După numărul proprietarilor şi modul de constituire şi exploatare a patrimoniului: întreprinderi private individuale, cu variantele întreprindere unipersonala (cu un singur acţionar), întreprindere familială şi întreprinderea cooperatistă; întreprinderi societare, sub forma parteneriatelor (sau societăţilor de persoane) şi a corporaţiilor (sau societăţilor de capitaluri). În ţara noastră, potrivit legii, pot funcţiona următoarele tipuri de întreprinderi societare: societate în nume colectiv (SNC), societate în comandită simplă (SCS), societate în comandită pe acţiuni (SCA), societate pe acţiuni (SA) şi societate cu răspundere limitată (SRL);<br />D. După apartenenţa naţională: întreprinderi naţionale; întreprinderi multinaţionale; <br />E. După dimensiuni: întreprinderi mari; întreprinderi mici şi mijlocii, respectiv: micro-întreprinderi cu 1-5 angajaţi, întreprinderi mici cu 6-20 angajaţi şi întreprinderi mijlocii cu 21-150 angajaţi; <br />F. După “forţa conducătoare”, care defineşte profilul activităţii unei organizaţii, distingem: organizaţii axate pe produs; organizaţii axate pe profit; organizaţii axate pe personal; organizaţii axate pe client; organizaţii caritabile, etnice şi religioase. <br />În continuare voi detalia tipurile de întreprinderi de la punctual C şi anume cele prevăzute în Legea 31/1990 ca fiind întreprinderi societare. În raport cu o serie de elemente (număr de asociaţi, răspunderea asociaţilor, modul de conducere, titlurile emise) societăţile se constituie conform Legii 31/1990 sub diferite forme: <br /><br />1. Societatea în nume colectiv (SNC) este o societate de persoane în care obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii cu întregul lor patrimoniu astfel încât patrimoniul şi persoana asociatului devin componente ale personalităţii juridice şi se formează o firmă socială în care apare numele tuturor asociaţilor. <br />Aceasta prezintă garantie mare dată de patrimoniu şi asociaţii cu încredere unii în alţii, oferind garanţie terţilor, dar are şi anumite limite cum ar fi numărul redus de asociaţi ceea ce duce, în cazul interdicţiei insolvabilităţii sau morţii unui asociat, la<br />dizolvarea societăţii iar în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi, deaceea este improprie mărilor întreprinderi <br />O primă solutie pentru a dobândi o mai mare capacitate financiară este aşadar societatea colectivă formată din diferiţi asociaţi ce aduc ca aport capitalul lor şi răspund într-o formă limitată cu toate bunurile lor. De fiecare dată când un asociat moare sau se decide să abandoneze, întreprinderea se dizolvă şi trebuie să se formeze din nou. <br /><br />2. Societatea în comandită simplă (SCS) este tot o societate de persoane în care există însă 2 categorii de asociaţi: comanditarii (responsabilitatea lor este limitată la mărimea aportului social) şi comanditaţii (exploatează capitalul şi răspund nelimitat şi solidar de toate datoriile societăţii). <br />Au însă şi avantaje permiţând combinarea disponibilului de capital al unei persoane cu aptitudinea altora de al exploata şi deasemenea punerea în valoare a brevetelor şi invenţiilor. Limitele acestui tip de societate sunt faptul că prezintă o anumită responsabilitate, nu are durată mare de funcţionare şi nici capital mare iar dispariţia unui asociat duce la dizolvarea societăţii. <br /><br />3. Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este o societate de capital divizat în acţiuni pe care asociaţii comanditari le pot vinde, fiind răspunzători în limita acţiunilor deţinute. SCA nu are firmă socială şi se denumeşte prin obiectul societăţii, permite combinarea disponibilului de capital al unor persoane cu aptitudinea altora de al exploata iar acţiunile pot fi vândute sau transmise altor persoane fără ca societatea să se desfiinţeze. Din această cauză nu se foloseşte pentru societăţi cu volum mare de capital şi are credibilitate mai redusă. <br />Societăţile în comandită sunt formate din două tipuri de asociaţii, colectivele, cu răspundere limitată şi comanditarii, a căror responsabilitate se limitează la aportul de capital. Aceste două tipuri de întreprinderi sunt foarte puţin întâlnite în viaţa de zi cu zi. <br /><br />4. Societatea pe acţiuni (SA) este deasemenea o societate de capital divizat în acţiuni însă trebuie să aibe minim 5 acţionari, răspunzători numai în limita aportului la capital. Astfel capitalul social este compus din: <br />→ capital iniţial (numit şi capital-acţiuni); <br />→ capital obligaţiuni. <br />Această structură permite constituirea unui capital important ca volum, unde acţiunile sunt transmisibile şi societatea poate funcţiona chiar dacă unii acţionari îşi vând acţiunile. Dificultăţile apar în conducerea societăţii când nu există un deţinător majoritar al acţiunilor. <br />Societăţile cooperatiste sunt formate din lucrătorii care aduc capitalul necesar, numit fond social. Administraţia şi gestiunea obişnuiesc să fie conduse de aceeaşi asociaţi. <br /><br />5. Societatea cu răspundere limitată (SRL) este un alt tip de societate de capitaluri cu răspundere limitată la aportul adus cu deosebirea capitalului social, ce nu poate fi mai mic de 2 milioane. Aici aportul social este alcătuit din părţi sociale, numărul de asociaţi neputând fi mai mare de 50 .<br />În societăţile cu responsabilitate limitată pierderile vor fi suportate doar de capitalul social, adus ca aport de asociaţi, dar ca diferenţă faţă de societăţile anonime, au stabilite anumite limite în transmisia proprietăţii şi marimea companiei. Este o formă pentru întreprinderile mici şi mijlocii care beneficiază de un tratament fiscal mai favorabil decât societăţile anonime.<br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />1. http://facultate.regielive.ro/cursuri/management/intreprinderea_ca_subiect_si_obiect_de_management-34205.html, 06.04.2011, 22:01<br />2. http://www.eumed.net/ecorom/VI.%Intreprinderile%20si%20productia/10%20organizarea_intreprinderilor.html, 06.04.2011, 09:57<br />3. http://www.preferatele.com/docs/marketing/1/-evolutie-si-etape-i11.php, 05.04.2011, 23:20<br />4. http://www.svedu.ro/curs/ei/c1.html, 06.04.2011, 22:07YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-53465777389745523912011-03-28T14:03:00.000-07:002011-07-16T03:33:09.075-07:00Graficul lui GanttCel mai adesea, motivul principal invocat pentru nerespectarea timpului este neprevăzutul. Ceea ce ne poate face să ne gândim cum să minimalizăm efectele pe care ceva neprevăzut le-ar putea avea asupra unui proiect. Un sistem de control care poate oferi informaţii detaliate şi corecte ajută la realizarea unei planificări flexibile ce duce la reducerea parţială a riscurilor. Sunt mai multe tehnici de estimare a timpului şi aceastǎ etapǎ este consideratǎ de foarte mulţi specialişti ca fiind foarte importantǎ, deoarece cu ajutorul estimǎrii în timp se calculeazǎ costurile, se stabileşte data de predare a proiectului şi nu în ultimul rând succesul fazei operaţionale depinde de acurateţea acestei etape.<br />Ca modele pentru estimarea în timp se pot folosi: experienţa personalǎ, experienţa altor persoane, experienţa din alte proiecte (rapoarte, broşuri de evaluare) sau o altǎ tehnicǎ de estimare. Estimarea în timp se face în prezenţa membrilor echipei, deoarece aceştia sunt responsabili sǎ urmǎreascǎ îndeplinirea acţiunilor în timpul stabilit. <br />Principalele cauze ale nerespectării planificării în timp apar prin introducerea de schimbări necontrolate care întârzie execuţia sau deoarece efectele schimbărilor necesare aduse proiectului sunt subestimate. Efectele principale ale nerespectării planificării în timp se concretizează în creşterea costurilor sau reducerea performanţei proiectului. Aceste probleme pot fi rezolvate prin monitorizare minuţioasă şi acţionând la timpul potrivit.<br />Cea mai eficientă metodă de rezolvare a problemelor rămâne totuşi prevenţia. Utilizarea Graficului Gantt şi/sau a metodei Drumului Critic (CPM) arată clar care sunt activităţile cu grad mare de risc în caz de întârzieri pentru care trebuie acordat un timp mai mare. <br />O diagramă Gantt este o reprezentare grafică a unei sarcini, o matrice. Ea este construită cu o axa orizontală ce reprezintă durata totală a timpului proiectului, împărţită apoi în părţi (zile, săptămâni, luni) şi o axă verticală reprezentând sarcinile ce alcătuiesc proiectul analizat. Un grafic Gantt este un grafic ce arată o listă de activităţi reprezentate prin linii, care sunt proporţionale în lungime cu durata lor. Liniile sunt poziţionate de-a lungul unei scale orizontale a timpului, astfel : <br />Graficele Gantt urmăresc în primul rând să ofere o imagine în timp a activităţilor care trebuie realizate. Ele pot fi folosite şi în procesul de alocare a resurselor umane, din cadrul unui proiect. <br />Diagrama Gantt este un instrument de planificare, elaborat în 1917 de Henry L.Gantt, inginer şi sociolog de origine americană. Frecvent utilizată în managementul de proiect, o diagramă Gantt oferă o ilustrare grafică a unui program de activităţi, care ajută la planificarea, coordonarea şi monitorizarea unor sarcini specifice dintr-un proiect. Diagramele Gantt se pot realiza în versiuni simple, cu ajutorul unui grafic făcut pe hartie sau în versiuni mai complexe, cu ajutorul unor aplicaţii softwar. Diagrama Gantt (creată la începutul anilor 1900 şi denumită astfel după cel care a folosit pentru prima dată această procedură - Henry Gantt) este foarte accesibilă şi prezintă perioadele de început şi încheiere şi durata activităţilor. <br /> După cum am mai spus: forma grafică a unui astfel de instrument de planificare constă într-o matrice pe a cărei axă orizontală reprezintă perioada de timp pe care se întinde proiectul, împărţită în unităţi de măsură (spre exemplu zile, săptămâni sau luni) şi pe a cărei axă verticală sunt reprezentate sarcinile din proiect (spre exemplu, dacă proiectul ar consta în dotarea calculatorului cu un nou software, principalele sarcini ar putea fi: realizarea unei cercetări de piaţă, alegerea soft-ului, instalarea soft-ului, etc.).<br /> În cadrul unei diagrame Gantt, fiecărei sarcini îi este alocată un rând. Timpul în care este estimat să se finalizeze o sarcină este reprezentat printr-o bară orizontală. Marginea din stânga marchează începutul preconizat pentru acea sarcina iar marginea din dreapta marchează sfârşitul preconizat. Sarcinile pot evolua relativ la alte sarcini în mod secvenţial, paralel sau prin suprapunere temporară. <br /> Pe măsură ce proiectul avansează, diagrama este adusă la zi, prin umplerea barelor pe o lungime corespunzătoare procentului din sarcină care a fost îndeplinit. În modul acesta, se poate vedea stadiul în care se află proiectul, trăgând o linie verticală în dreptul datei curente. Sarcinile finalizate vor rămâne complet în partea stângă a liniei. Sarcinile în desfăşurare vor fi întretăiate de linie şi dacă partea plină este la stânga liniei, înseamnă că este o întârziere faţă de planificare, pe când, dacă partea plină merge până în dreapta liniei, înseamnă că proiectul este înaintat. Sarcinile viitoare rămân cu totul în dreapta liniei.<br /> Când se realizează o diagramă Gantt, este recomantă introducerea unui număr rezonabil de sarcini (nu mai mult de 15 sau 20), în aşa fel încât diagrama să încapă pe o singură pagină. În cazul în care este vorba despre un proiect mai complex se pot realiza diagrame subordonate care să detalieze încadrarea în timp a tuturor sub-sarcinilor care formează o sarcină principală. <br /> De asemenea, pentru o echipa de proiect este foarte util ca în dreptul unei sarcini să fie trecuţi şi responsabilii respectivei sarcini.<br /> De multe ori într-un proiect există evenimente care nu reprezintă o sarcină, însă care se vor evidenţiate în cadrul unei diagrame Gantt. De exemplu închirierea unei săli anume este un moment foarte important pentru desfăşurarea ulterioară a sarcinilor, deoarece locaţia trebuie trecuta în mod explicit în comunicatul de presă. Aceste momente reprezintă nişte “borne” (eng. “milestones”) şi de obicei sunt marcate pe diagramă sub forma unor triunghiuri cu vârful în sus. <br />De-a lungul istoriei, schemele Gantt au început să cuprindă mai multe faze ale procesului de productie, încorporând şi subetapele acestuia, începând să fie folosite pentru procese ale căror desfăşurare se întinde pe prioade din ce în ce mai scurte de timp.<br /> Analiza Gantt –model 1918<br /> Analiza Gantt – model 2000<br /> Analiza Gantt – model 2007 <br />Stabilirea ordinii de desfăşurare în timp a activităţilor se poate realiza fie prin diagramele GANTT fie prin modelarea în reţea. Diagrama Gantt nu este un grafic de reţea, pentru că nu arată interdependenţa, legăturile dintre activităţi, ceea ce este esenţial pentru înţelegerea şi urmărirea proiectului (deoarece multe activităţi se desfăşoară concomitent şi deseori trebuie să preceadă activităţi ulterioare). Această interdependenţă poate fi observată în diagramele PERT sau CPM. <br />O diagramă Gantt este o diagramă cu bare care arată relaţia dintre activităţi de-a lungul timpului. În cadrul diagramei, pe veticală sunt listate activităţile componente ale proiectului, iar pe orizontală, prin bare, sunt reprezentate duratele acestora în ordinea desfăşurării impusă de relaţiile de precedenţă. Diagramele Gantt, cunoscute şi sub denumirea de diagrame bară, se folosesc în special pentru proiecte mici, concomitent cu diagramele reţelelor, cu structura descompunerii activităţilor. Ele reprezintă reţele în care activităţile sunt transpuse calendaristic pe o axă orizontală a timpului. Astfel, unei activităţi i se va asocia o bară de lungime direct proporţională cu durata estimată. <br />Diagrama Gantt poate fi mai greu de folosit din motive diverse, precum:<br />trasarea unui plan complex poate lua şi o săptămâna întreagă; modificarea ei ulterioară, pentru a ţine pasul cu schimbările care intervin, poate fi de-a dreptul imposibilă; dacă diagrama este excesiv de complicată, planificatorului îi va fi destul de greu să o folosească, pentru că va fi greu să urmarească cu privirea barele fără să trecă pe altă linie; ele nu pot fi folosite pentru indicarea relaţiilor de interdependenţa dintre diverse activitaţi. În cazul diagramelor mai complicate se poate ajunge uşor la programarea din greşeală a începerii unei activităţi înainte ca ea să poată, logic, avea loc. <br />Pe lângă faptul că în metoda clasică de programare a lucrărilor cu ajutorul graficului calendaristic (GANTT), care ne oferă o imagine sugestivă a evoluţiei lucrărilor, nu apare clar interdependenţa dintre activităţi nu se poate stabili decalarea survenită în reprogramarea unor termene, orice abatere importantă duce la necesitatea întocmirii altui grafic calendaristic care să reflecte acest lucru.<br />O soluţie la aceste dezavantaje este aceea a folosirii graficului-reţea ca instrument de programare a lucrărilor. Dezavantajul că nu arată interdependenţele dintre activităţi se poate remedia cu ajutorul unui program (ex. Microsoft Project). În această situaţie se obţin următoarele informaţii: relaţiile dintre activităţi; timpul de terminare a proiectului; consecinţele derulării precoce/târzii a unei activităţi; evaluarea performanţelor.<br />Instrumentele de planificare ale unui proiect (diagrame logice, diagramele Gantt, structura descompunerii activităţilor) sunt foarte utile, dar ele nu pot fi întotdeauna adecvate realităţii, pe care adesea o simplifică. De aceea, se impune utilizarea lor cu anumite limite. Progresul proiectului este măsurat prin realizarea evenimentelor ce reprezintă stadiile semnificative ale implementării unui proiect. Activităţile fiind desfăşurate într-un orizont de timp fiecare activitate este definită de un eveniment de începere şi de unul de finalizare iar resursele sunt consumate de activităţi şi mai puţin de evenimente. În general evenimentele şi activităţile necesare pentru execuţia unui proiect sunt dependente de rezultatele unor activităţi anterioare din sistem. Aceste relaţii fac ca activităţile să fie interdependente, iar aceste interdependenţe trebuie avute în vedere atunci când se face graficul de derulare al unui proiect. <br />Graficul Gantt este utilizat pentru reprezentarea succesiunii activităţilor prevăzute în scopul implementarii unui proiect. Un asemenea proiect se poate referi, de exemplu, la implementarea unui model de asigurare a calităţii potrivit standardelor ISO 9000. Aceasta a fost prima tehnică utilizată de management pentru programarea proiectelor. Graficele Gantt au fost destinate şi aplicate cu mult succes la operaţiile cu grad înalt de repetitivitate. Activităţile pe mai multe componente pot fi combinate într-un singur grafic care să prezinte realizarea agregată. Graficul poate arăta modalitatea în care activităţi diferite se desfăşoară simultan pentru realizarea unui obiectiv comun. Din păcate, gradul de flexibilitate necesar programării unui proiect este limitat prin folosirea graficelor Gantt, tocmai deoarece relaţiile dintre activităţile proiectului nu sunt clar relevate. Tehnica graficelor Gantt este de aceea folosită îndeosebi ca un instrument necesar supervizării proiectului. În funcţie de modul de eşalonare calendaristică a activităţilor vor exista programe diferite:<br />Program minorant – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare cele mai scurte; <br />Program majorant – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare cele mai lungi; <br />Program operativ – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare aprobate şi este de obicei cuprins între programul minorant şi cel majorant. <br /> Pentru construirea diagramei Gantt se recomandă parcurgerea următoarelor etape: definirea activităţilor necesare pentru implementarea proiectului; estimarea duratei fiecărei activităţi; ordonarea activităţilor într-o succesiune logică; marcarea pe grafic a succesiunii activităţilor cu ajutorul unor linii orizontale (aceste linii arată momentul începerii şi terminării fiecărei activităţi). <br />În concluzie o diagramă Gantt include: repere, adică puncte de verificare importante sau obiective intermediare pentru un proiect; resurse pentru proiectele de echipă, care formează o coloană adiţională în care să fie menţionat responsabilul pentru o anumită sarcină, precum şi resursele alocate acelei sarcini; status, adică progresul proiectului, ce se completează proporţional cu cantitatea de muncă depusă şi rezultatele obţinute în raport cu trecerea timpului alocat sarcinii respective şi dependinţe, care menţionează de ce anume depinde o anumită activitate din cadrul proiectului. <br /> Graficul Gantt permite astfel, în cele din urmă, vizualizarea relaţiei dintre activităţile prevăzute pentru implementarea unui proiect, indicând etapele care trebuie parcurse. De asemenea, facilitează observarea datelor la care au fost operate modificări în desfăşurarea activităţilor, faţă de ceea ce se prevăzuse iniţial. <br /><br />Bibliografie<br /><br />Internet:<br />1. http://aboxichoose.com/upb/an3/bm/cursuri_bogdan/bmlectia10_20-05-2006.pdf - 14.03.2011, 11:56<br />2. http://codrinpaveliuc.finantare.ro/2009/03/02/diagrama-gannt-for-dummies - 14.03.2011, 11:17<br />3. http://www.consultingreview.ro/print.php?articol=managementul-proiectelor-planificarea-proiectului – 14.03.2011, 11:59<br />4. http://www.cursurigratuite.ro/referate/economie/organizare_nunta.php - 14.03.2011, 15:01<br />5. http://www.ghidmanagement.ro/resurse/Tehnici+si+instrumente+ale+calitatii – 14.03.2011, 11:39<br />6. http://www.legestart.ro/consulting-review-articol-Managementul-proiectelor-Executia-proiectului-1065.html - 14.03.2011, 11:41<br />7. http://www.rubinian.com/info_managementul_proiectelor.php - 14.03.2011, 14:27<br />8. http://www.scritube.com/management/Concepte-ale-unui-proiect15358.php - 14.03.2011, 11:43<br />9. http://www.scritube.com/management/MANAGEMENTUL-PROIECTELOR212619242.php - 14.03.2011, 14:31<br />10. http://www.scritube.com/tehnica-mecanica/Managementul-montajului-instal182112177.php - 14.03.2011, 12:01<br />11. http://www.scritube.com/stiinta/informatica/Ce-este-diagrama-Gantt1032201711.php - 14.03.2011, 14:21YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-4538174831100055802011-01-10T11:25:00.000-08:002011-03-28T14:09:12.168-07:00Comunicarea non-verbalaArgument<br /><br />Comunicarea nonverbală este un domeniu vast şi greu de conştientizat. Din ceea ce am studiat până acum am realizat cât de importantă este cunoaşterea acestor coduri nonverbale, deoarece ele ne trădează când ne este lumea mai dragă.<br />“Comunicarea nonverbală este o disciplină nouă în spaţiul academic românesc, suscitând interesul deopotrivă al profesorilor, studenţilor şi al nespecialiştilor. Ideea că indivizii pot utiliza elementele nonverbale pentru a identifica adevăratele trăiri emoţionale, intenţiile celuilalt sau pentru a-l influenţa să se comporte într-un anumit fel aprinde imaginaţia publicurilor <comunicării nonverbale> şi face din acesta un concept aproape conspirativ. Şi nu de puţine ori, am asistat la invocarea <inteligenţei emoţionale> ca factor hotărâtor în viaţa noastră a tuturor, fără a se specifica însă care este înţelesul acestui termen.” <br />Părerea mea este că totuşi nu există un cod universal pe care să-l descifrăm ci doar repere după care să ne ghidăm. Este într-adevăr un domeniu în care se pot face multe speculaţii, dar diferenţele culturale, de vârstă, sex şi poziţie socială modelează caracterul fiecărui om şi îl fac să reacţioneze diferit în faţa aceloraşi situaţii. “Competenţa nonverbală reprezintă abilitatea indivizilor de a codifica şi respectiv decodifica mesajele nonverbale în funcţie de contextul social, de a estima şi prezice emoţiile, atitudinile, comportamentul celorlalţi în funcţie de comportametele nonverbale ale acestora, de a folosi eficient elemente nonverbale pentru a obţine rezultatele dorite în interacţiunile cotidiene.” <br />Am ales această temă de referat/dezbatere în primul rând pentru a mă edifica asupra unor semnificaţii şi în al doilea rând pentru a-i atenţiona pe ceilalţi asupra importanţei autocontrolului. Îmi propun ca pe viitor să aprofundez această temă, întrucât din lipsă de spaţiu am acordat atenţie doar principalelor forme de comunicare nonverbală.<br /><br />Considerente generale<br /> <br />Se spune că oamenii îşi formează o primă şi foarte puternică impresie despre o altă persoana într-un interval de timp între 30 de secunde şi 2 minute . Voi arăta însă că prima impresie poate fi greşită şi se poate instala într-un interval chiar mai scurt. Totul ţine de comunicarea nonverbală, care nu foloseşte cuvinte şi prin care se exprimă sentimente, emoţii, atitudini. Chiar şi fără cuvinte, noi comunicăm prin ceea ce facem: modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum conducem o maşină sau stăm la birou, fiecare din acestea având o semnificaţie şi comunicând o idee. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte, dar care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste mesaje pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua ceea ce este transmis prin cuvinte.<br />Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian şi M. Weiner, în studiul Decoding of inconsistent communication. În urma acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis pe cale paraverbală şi 55% prin limbajul corpului. De altfel, axioma comunicării nonverbale evidenţiază faptul că acest tip de comunicare are relevanţă mai mare decât semnalele verbale şi paraverbale (tonul vocii, accent, tonalitate etc). Această axiomă enunţă următorul lucru: <br />“Când ceea ce spuneţi nu este în concordanţă cu ceea ce faceţi, interlocutorul va crede ceea ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului dumneavoastră.” <br />Importanţa comunicării nonverbale este demonstrată şi prin faptul că până la apariţia limbajului articulat al copilului este necesar un interval de timp în care intră “în scenă” limbajul neverbal, care face posibilă comunicarea dintre mamă şi copil, în primele luni de viaţă şi nu numai, prin intermediul simţurilor tactil, olfactiv, auditiv, vizual şi mai ales gustativ. Odată depăşită perioada în discuţie, limbajul neverbal nu dispare pur şi simplu, fiind înlocuit de cel verbal, el dobândeşte valenţe noi, devine mai specializat. <br />Poate fi stabilit un alfabet nonverbal universal de semne, căci limbajul nonverbal este unul simbolic. <br />Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, privire, gestică şi prin elementele de paralimbaj. <br />Important nu este să urmărim pas cu pas fiecare mişcare a cuiva, pentru că sensul acestei comunicări depinde de context şi de relaţiile dintre indivizi. Trebuie să considerăm situaţia respectivă de comunicare per ansamblu. Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună. <br />Nu trebuie însă considerat că limbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice starea de spirit şi cu timpul personalitatea persoanei respective. <br />Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în plan social. De obicei afirmaţiile verbale sunt influenţate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorinţa de a încheia o afacere, presiunea socială, care uneori ne determină să spunem că suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este aşa, etc. Comunicarea nonverbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi în anumite situaţii este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală. Deaceea un comunicator iscusit stăpâneşte bine atât comunicarea verbală cât şi pe cea nonverbală.<br />Categoria nonverbală reprezintă partea cea mai importantă a comunicării. Cinzeci şi cinci la sută din totalul mesajului transmis este alcătuit din expresii nonverbale. De fapt, comportamentul nonverbal poartă în sine mai multă greutate decât cuvintele. Astfel, limbajul nu este alcătuit numai din cuvinte ci şi din gesturile pe care le facem în timp ce vorbim, tonul pe care îl avem, emoţiile şi sentimentele pe care le transmitem etc. Limbajul nonverbal mai poartă şi denumirea de limbaj al trupului. Prin intermediul lui se pot transmite mesaje puternice, fără a deschide gura (degetul îndreptat acuzător către celălalt, rotirea ochilor sau o privire pătrunzătoare sunt doar câteva exemple). Alte mesaje pline de putere sunt transmise dacă îţi ţii mâinile încrucişate peste piept, dacă stai cu mâinile pe şolduri şi cu picioarele depărtate sau dacă pleci în timpul unei conversaţii.<br /> Toate aceste mesaje nonverbale nu au cum să nu fie obsevate de interlocutor, ele dând dovadă nu numai de lipsă de interes şi proastă creştere dar şi de lipsă de respect faţă de cealaltă persoană. A evita contactul vizual, a nu răspunde atunci când ţi se vorbeşte, a te trage înapoi atunci când eşti atins şi multe alte atitudini non-verbale, toate exprima mai mult decât cuvintele. Fiecare dintre ele în parte are în sine o putere foarte mare. În procesul de comunicare contează totul, până şi cea mai mică strâmbătură sau cea mai discretă inflexiune a vocii. <br /> Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului comunicării nonverbale trebuie precizate câteva funcţii. În acest sens menţionez următoarele: comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală. Un exemplu relevant ar fi cazul în care profesorul întăreşte prin anumite elemente de mimică sau gestică importanţa unei părţi din mesaj, din ceea ce transmite în timpul orelor elevilor. Ne putem imagina astfel un material înregistrat şi apoi audiat de către elevi sau prezentat de cadrul didactic. Vom constata că anumite părţi ale mesajului verbal pot fi nu doar accentuate ci chiar completate. O altă concordanţă ar fi faptul că atunci când cineva spune o glumă zâmbeşte sau cineva care anunţă o veste tristă are o mimică în consecinţă. Contrar celor spuse până acum, comunicarea nonverbală poate contrazice anumite aspect ale comunicării verbale. De exemplu dacă trebuie să facem o critică şi zâmbim putem instaura o atmosferă relaxantă şi pozitivă. O altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regla fluxul comunicaţional şi de a pondera comunicarea verbală. Deasemenea, comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând posibilitatea receptorului comunicării să identifice adevăratul mesaj. <br />După cum probabil v-aţi putut da seama până acum, comunicarea nonverbală prezintă mai multe forme, cum ar fi: senzorială, când se bazează pe ceea ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor (văzul, auzul, mirosul, simţul tactil şi gustativ); estetică (pictură, muzică, dans, imagine etc), care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice şi comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile etc).<br /> Din cele de mai sus rezultă comunicarea nonverbală ca fiind de cele mai multe ori neintenţionată — ne trădeaza emoţiile sau atitudinea chiar fără voia noastră deci este necesar să fim conştienţi că mesajele nonverbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm. De exemplu când pretindem că suntem atenţi, ne putem trăda râzând forţat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu trebuia să o aprobăm.<br />Comunicarea nonverbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învăţăm a le folosim. Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi diferite (exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului etc). Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite, cum ar fi mişcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers, în cultura noastră exprimă negaţia, la bulgari însă exprimă o afirmaţie. Necunoaşterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare, dar abilitatea de comunicare nonverbală creşte odată cu vârsta, cu experienţa. Cei care comunică bine nonverbal, stăpânesc în aceeaşi măsură şi codurile iar de obicei sunt aceia care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor şi au un statut social mai bun, pentru că mesajele nonverbale ne furnizează informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care am fi jenaţi să discutăm. Aşadar, prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem obţine informaţii despre identitatea culturală, personalitatea, atitudinile şi stilul personal. Acestea comunică printre altele gradul de credibilitate a individului.<br /> Foarte important este şi modul în care privim şi suntem priviţi, mod care are legătură cu nevoile noastre de aprobare, încredere, acceptare şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Interlocutorii care privesc în ochi în timpul conversaţiei sunt consideraţi mai credibili decât cei care evita contactul visual, sugerând intenţia de a ascunde ceva. <br />Personalitatea se evidenţiază şi prin alte mişcări precum: rosul unghiilor, jucatul cu o bijuterie, frecatul nasului etc. Este greu să înţelegem sensul acestor mişcări, deoarece unele se fac inconştient şi ele pot ilustra doar o stare interioară (frică, jenă, nerăbdare). În acest sens nu vorbim despre comunicare nonverbală. Dacă aceste semne se folosesc intenţionat, pentru a spune ceva despre noi, atunci ele constituie comunicare nonverbală. <br />Contactul vizual, distanţa la care ne plasăm, expresia feţei, zâmbetul, atingerea, toate arată că ne place sau nu ne place ceva ori cineva. Cât despre gradul de implicare, acesta se manifestă prin viteza şi volumul discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea expresiei feţei. Astfel statutul social al persoanei cu care comunicăm este evidenţiat prin spaţiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte sau îmbrăcăminte costisitoare etc. <br /> În limbajul corpului fiecare persoană are la dispoziţie peste 700.000 de “cuvinte”. Cele mai bune descoperitoare ale acestor cuvinte se pare că ar fi femeile, prin capacitatea “intuiţiei feminine”. Pe de altă parte, specialiştii au ajuns la concluzia că femeile se şi exprimă mult mai limpede decât bărbaţii. Studiile efectuate la Harvard arată că fetele învaţă să vorbească mai devreme decât băieţii, articulează mai bine cuvintele şi îşi însuşesc un vocabular mai bogat, comparativ cu băieţii de aceeaşi vârstă. <br />Trebuie precizat că nu putem minţi. Fiecare mişcare ne trădează: poziţia verticală a palmei atunci când se întinde mâna cuiva exprimă solicitudine, faptul că îl consideri egalul tău, iar strângerea de mână trebuie să fie puternică pentru a arăta încrederea în sine; mâinile sau picioarele încrucişate în timpul conversaţiei, exprimă dezacord şi intimidare; poziţia aplecată spre interlocutor, atunci când se stă jos sau apropierea fizică (fără a încălca graniţa zonei intime – 45 cm faţă de corp) denotă sinceritate şi interes. Însă trebuie ţinut cont de ceea ce a spus Peter F. Drucker «Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ceea ce nu este spus.». Minţindu-se pe sine sau minţindu-i pe ceilalţi, omul joacă diverse roluri, ceea ce reprezintă un aspect particular al comportamentului său. Chiar dacă vorbeşte politicos, reacţiile corpului pot exprima şi trăda dorinţele sale. Să ascultăm deci, ca să înţelegem ce trebuie să vedem, deoarece nu doar cuvintele, ci şi corpul se ascultă. <br /><br />Comunicarea prin gesturi<br /><br />Antropologul american Ray Birdwhistel a efectuat numeroase cercetări în domeniului kinezicii (kinetica). Aceasta este o disciplină care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; această disciplină a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală. Kinetica este astfel o gramatică a gesturilor, dar din ea se naşte şi parakinetica, disciplină ce studiază intensitatea, durata, întinderea şi ritmul gesturilor. Diverse mişcări ale mâinilor, braţelor, picioarelor sunt grupate sub denumirea de gestică şi reprezintă mijloace frecvent folosite în comunicarea nonverbală.<br />Preocupări privind clasificarea gesturilor au apărut încă din 1949, când H. Wespi împărţea gesturile în substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal. În completarea acestei teorii vin americanii Paul Ekman şi Wallace Friesen, care susţin că gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii. <br />Identificăm astfel emblemele ca mişcări ce se substituie comunicării verbale şi formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care compensează imposibilitatea de exprimare verbală în anumite situaţii. <br />O categorie de gesturi foarte importantă şi numeroasă este aceea a ilustratorilor, care sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane, universale. Acestea se împart în: bastoane – mişcări de accentuare, pe verticală, executate cu mână; pictografele – gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor; kinetografele – complexe de mişcări ce ilustrează o relatare; ideografele – gesturi vagi ce însoţesc o expunere cu caracter abstract, acentuând o idee; mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii; mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectelor; mişcările ritmice – însoţesc mereu vorbele, pentru a accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare şi ilustratorii emblematici, care sunt reprezentările cuvintelor. <br />Să nu uităm nici de gesturile de reglaj, cu rol de a întreţine comunicarea, prin semnale de confirmare, atenţie, îndoială. Aici predominante sunt mişcările capului sau ale feţei.<br />Foarte frecvente sunt şi expresiile stărilor de spirit, spontane, dar care pot fi controlate şi chiar simulate, acele mişcări afective, faciale sau corporale.<br />Ultima categorie, dar nu mai puţin importantă decat celelalte, deşi mai puţin legată de comunicare, este aceea a adaptorilor. Sunt mişcări care reunesc gesturi din afara fenomenului comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate etc). <br />Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului se pot lua câteva elemente ale limbajului gesturilor, cum ar fi: strângerea pumnilor – denota ostilitate şi mânie sau determinare, solidarietate, stres, braţele deschise exprimă sinceritate şi acceptare, mâna la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna – ascundere a ceva, nervozitate, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar degetele pe obraz denotă interes, mâinile ţinute la spate pot să denote superioritate sau încercare de autocontrol. <br />Atenţie însă şi la diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta spre stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat la noi nepoliticos, insultă în Thailanda şi gest neutru în America. În ciuda faptului că gesticulaţiei excesivă este considerată nepoliticoasă în multe ţări, gesturile mâinilor le-au creat italienilor faima de popor pasional. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală) iar cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masă dacă astfel va obţine o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze un control total asupra situaţiei. Bătaia picioarelor denota plictiseală, nerăbdare, stres. Cât priveşte atitudinea (postura), voluntară sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. Astfel, o persoană cu spatele drept şi bărbia ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre pe când o persoană cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere, nesiguranţă. Tot aşa felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea arată în ce stare se află un om. Spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre. Pentru ca poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură, să facă minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus. Pe de altă parte, poziţia corpului lăsată pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, dezinteres. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor, va însemna încredere în sine iar poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine autoritară, dorinţa de a se impune. Poziţia lăsată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate. <br />Posturile/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, vor sa-l aibe sau cred ca îl au. Felul în care stau oamenii se împarte în posturi de includere/excludere ce definesc spaţiul unui grup. De exemplu când doi oameni aleg să stea faţă în faţă îşi exprimă dorinţa de comunicare sau paralel fiind neutri şi adoptă de fapt posturi de orientare corporală. În cazul în care postura comunică intensitatea cu care o persoana este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul se poate spune că interlocutorii au adoptat posturi de congruenţă/necongruenţă. <br />Gestica se referă la viteza de mişcare a mâinilor, la gradul de tensiune, poziţii, zone de mişcare, modul de ţinere a degetelor, distanţa dintre mâini şi corp. Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul din braţele ochelarilor şi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţă de a spune ceva. Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură. Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna încercarea de a ascunde ceva. Mai jos sunt câteva imagini cu posibile posturi pe care le poate adopta cineva în timpul unei discuţii şi cu decodificarea lor din registrul nonverbal în cel verbal:<br /> <br />La fel, poziţia mâinilor ne poate da nenumărate indicii despre starea cuiva. Enumăr mai jos câteva poziţii ale mâinilor şi semnificaţia lor în contextul limbajului corpului:<br />• Mâinile dechise, relaxate, dezvăluie o atitudine pozitivă, o invitaţie la sinceritate; <br />• Mâinile ascunse pot sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns; <br />• Mâinile apropiate, cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine sau în anumite contexte chiar aroganţă; <br />• Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca, este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului; <br />• Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără; <br />• Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat, sugerează o stare de nervozitate. <br />Alte gesturi care pot fi interpretate ar fi următoarele:<br />1. Braţele ţinute la spate înseamnă nelinişte;<br />2. Mângâierea bărbiei arată că ascultătorul evaluează pozitiv ceea ce aude;<br />3. Tragerea uşoară a lobului urechii arată suspiciune;<br />4. Masarea cefei indică un sentiment de frustrare;<br />5. Palmele încleştate arată tensiune;<br />6. Jocul cu pixul este un semn de nerăbdare;<br />7. Frecarea palmelor indică anticipare.<br />Observăm că de o foarte mare importanţă sunt postura şi orientarea corpului. Astfel există câteva poziţii pe baza cărora putem identifica starea de spirit a oamenilor:<br /> <br />Prin urmare, poziţia picior peste picior şi braţe încrucişate, picioarele peste braţul scaunului, picioarele pe birou sau legănarea ori bătutul din picior arată lipsă de interes. Totuşi când picioarele sunt încrucişate iar poziţia corpului este îndreptată spre interlocutor, este un semn de înţelegere şi cooperare. Întoarcerea corpului într-o parte în timp ce interlocutorul vorbeşte, indică dorinţa de a încheia discuţia. <br />Şi pentru ca totul să fie mai simplu înţeles corect, voi rezuma cele spuse până acum şi voi atrage atenţia doar asupra acelor gesturi, care prin simplitatea lor ne intră în uzanţa de zi cu zi. <br /> O privire însoţită de un zâmbet înseamnă interes, în timp ce o privire însoţită de încruntare înseamnă ostilitate;<br /> Mâinile relaxate pe lângă corp dezvăluie o atitudine deschisă, în timp ce mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă;<br /> Mâinile care sprijină capul vor trăda interesul transformându-l în plictiseală iar întreţinerea atenţiei cu orice obiect existent în preajmă reprezintă un semn de nerăbdare;<br /> Picioarele pe birou sau peste braţul scaunului vor evidenţia întotdeauna o lipsă de respect, precum şi dezinteres faţă de interlocutor;<br />Învăţând să cunoşti oamenii prin intermediul acestui limbaj al corpului vei fi surprins de evoluţia unei simple discuţii. <br />Din punct de vedere al modului de mişcare a corpului, cei cu mişcări laterale pot fi consideraţi a fi buni comunicatori, cei cu mişcări faţă-spate oameni de actiune şi oameni cu putere de convingere, cei cu mişcări verticale. <br /><br />Comunicarea prin atingeri (tactilă)<br /><br />Comunicarea prin atingeri (tacilă) este posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale, cu toate că unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, statut, relaţie şi cultură. Cercetătorii Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au stabilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc comunicarea. <br />Avem astfel atingeri care transmit emoţii pozitive precum mângâierea, atingerea cu semnificaţie consolatoare, atingerea de încurajare, atingerea liniştitoare, care comunică afecţiunea, participarea şi aprecierea având un efect pozitiv asupra receptorului.<br />Există şi situaţii în care contactul cutanat nu mai exprimă apropiere, empatie şi simpatie, ci marchează diferenţe de statut social, de gen sau de vârstă. Prin urmare, dreptul iniţierii şi executării unei atingeri îi revine întotdeauna superiorului, niciodată subalternului. Mai mult, ni se relevă norme sociale şi în privinţa genului persoanei care efectuează atingerea. Aşadar, o femeie, în ciuda unei poziţii socio-profesionale superioare, nu va putea să-şi bată pe umăr subalternii bărbaţi sau să-i ia de după gât. În privinţa celei de-a treia variabile numite anterior, Aurelia Marinescu, în „Codul bunelor maniere astăzi”, ne avertizează că gestul de strângere al mâinii va fi întotdeauna început de persoana cu vârsta cea mai mare, excepţie făcând situaţiile în care interlocutorul este o doamnă sau un superior. <br />Urmează atingerile ludice (în joacă). Aceste atingeri cu caracter aluziv pot fi independente sau pot completa comunicarea verbală.<br />Există şi atingeri de control, care după cum le spune şi numele orientează compotamentul, atitudinea sau chiar sentimentele. <br />Analizând culturile din punctul de vedere al atingerilor, Edward T. Hall a distins între culturile de contact („high contact cultures”) şi culturile mai rezervate în ceea ce priveşte atingerile şi apropierea fizică („low contact cultures”). În prima categorie se încadrează în special tările arabe, inclusiv nordul Africii, regiunea mediteraneeana, respectiv Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania, evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu, est-europenii şi ruşii, virtual, toate ţările din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderaţi în privinţa nivelului de contact. În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de Nord, incluzând Scandinavia, Germania şi Anglia, americanii de origine britanică, anglo-saxonii albi, care au constituit principala cultură a Statelor Unite ale Americii, virtual, orice ţară asiatică, respectiv Burma, China, Coreea, Filipine, Indonezia, Thailanda şi Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem.<br />Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural, ci şi localizarea atingerii. Există tabuuri în această privinţă, în mod firesc, îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda, zona capului e sacră, de neatins; în Coreea, tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă. <br />O categorie foarte importantă o reprezintă aceea din care fac parte atingerile cu semnificaţie magică cât şi atingerile specifice spaţiului profan. În această categorie sunt incluse şi atingerile cu semnificaţie sexuală. O atingere rituală des întâlnită este strângerea mâinii în semn de salut, care în funcţie de poziţia şi puterea mâinii poate semnifica egalitate, supunere sau dominare.<br />Din comportamentul uman fac parte numeroase atingeri diverse care nu se circumscriu problematicii comunicării. Aici se încadreaza atingerile terapeutice, de control al mediului etc, ce vrând nevrând transmit totuşi anumite informaţii şi sentimente. <br /><br />Comunicarea prin expresia feţei<br /><br />Fără a lipsi abordarea generală a celorlalte canale de transmitere nonverbală a seminificaţiilor, accentul cade asupra zonei cu nivelul cel mai ridicat de expresivitate, anume faţa umană. Singură sau însoţită de comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau involuntar, foarte multe despre sentimentele, reacţiile, starea de spirit a celor care comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizeaza indicii şi transmite mesaje, îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Faţa este cea mai expreisvă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare foarte important. În mod normal ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai mult în timpul unei conversaţii. <br /> <br />Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Privirea poate ajuta o persoana să domine o alta sau un grup, poate exprima stăpânire de sine, agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă, dispreţ, ironie, admiraţie ş.a.m.d. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva, în jos – tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceala iar evitarea privirii înseamă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Dacă doreşti să contruieşti relaţii bune cu alte persoane, privirea ta trebuie să se întrepătrundă cu a lor în proporţie de 60-70% din timp. Acest aspect aduce dupa sine şi simpatia şi atenţia interlocutorilor. Conform unor studii, cei ce au menţinut contactul vizual echilibrat, au fost evaluaţi ca fiind mai puternici. De asemenea, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane priveşte când vorbeşte şi timpul în care priveşte când ascultă, se pot trage următoarele concluzii:<br />1) Cu cât raportul vorbit-privit a crescut – indivizii au fost văzuţi ca fiind puternici, dar mai puţin prietenoşi şi toleranţi;<br />2) Cu cât raportul ascultat-privit a crescut – aceştia au fost văzuţi drept submisivi, dar empatici şi plăcuţi. <br />D.K.Orban susţinea că “prin ochi exprimăm un comportament cognitiv şi emoţional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenţie. Ne dezvăluim emoţiile de frică, mânie, furie şi tristeţe[…]. Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual”. De asemenea, există mai multe tipuri de priviri: oficială, intimă, laterală, care atunci când este însoţită de un zâmbet înseamnă interes, iar atunci când e însoţită de încruntarea sprâncenelor înseamnă ostilitate. La fel, închiderea ochilor înseamnă dorinţa de a finaliza interacţiunea. <br />Într-o lucrare consacrată comunicării interpersonale, Irena Chiru semnalează o serie de diferenţe culturale. În privinţa privirii ea afirmă că: „În Japonia copiii sunt învăţaţi să-şi privească interlocutorul în zona nodului cravatei, ca expresie a respectului”. În societăţile asiatice şi arabe „femeilor nu le este permis să privească în ochii bărbaţilor”. În societatea europeana a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul anilor 80 bunele maniere recomandau ca o femeie şi un bărbat să se privească de la bărbie în sus. Locul în care privim într-o conversaţie oficială este de cele mai multe ori mijlocul frunţii interlocutorului pe când într-o conversaţie amicală coboară între ochi şi gură tinzând în intimitate spre un loc mai jos.<br />O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar o privire insistentă deranjează şi arată lipsă de educaţie, dacă nu este vorba despre persoane apropiate. <br />Profesorul Mihai Dinu preia şi prezintă de la alţi autori principalele patru funcţii ale comunicării vizuale. Acestea sunt cererea de informaţii, semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să facă o acţiune sau nu, indicarea naturii unei relaţii şi compensarea distenţei fizice, interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. În orice societate civilizată nu se strigă peste capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj. <br />Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică prin fruntea încruntată procupare, mânie, frustrare, prin sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, nasul încreţit exprimă neplăcere aşa cum nările mărite arată mânie sau excitare senzuală iar buzele strânse nesiguranţă, ezitare. Aşadar mimica reprezintă modul în care trăsăturile feţei redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câştigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicţie cu cele spuse. <br />Vorbitorii experimentaţi pot folosi anumite trucuri care să îi ajute în convingerea auditoriului. De exemplu, fără a spune în cuvinte că sunt împotriva unei idei, aceştia o susţin zâmbind ironic, creând o reacţie de opoziţie faţă de ceea ce spun. <br />Deasemena zâmbetul face parte din ceea ce se numeşte mimică, adică intervalul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi în această privinţă, dar orice om are o mimică mai mult sau mai puţin expresivă. Transmitem, în funcţie de situaţie şi de context, surpriză, bucurie, enervare şi multe alte sentimente care pot fi contradictorii cu ceea ce simţim de fapt. Totuşi zâmbetul este un gest foarte complex, reprezintă o expresie facială cu multiple nuanţe şi semnificaţii. El poate să exprime prietenie, plăcere, jenă sau neîncredere, însă principalul semnal pe care îl transmite este pozitiv, din acest motiv este recomandabil ca în introducerea unui discurs să se zâmbească. Zâmbetul se învaţă prin imitaţie şi s-a constatat că la copii crescuţi în casele de copii zâmbetul este mai rar. <br /><br />Proxemica<br /><br />Proxemica este ştiinţa care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Această disciplină a fost întemeiată de antorpologul american Edward T. Hall, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. El a ajuns la concluzia că în domeniul comunicării nonverbale există distanţe diferite de comunicare în funcţie de contextul şi de caracterul mesajului transmis. Comunicăm aşadar şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem distanţa care ne separă sau ne apropie de intrlocutori. Avem astfel:<br />TIP DE SPAŢIU DE LA PÂNĂ LA UNDE SE PRACTICĂ<br />Spaţiul intim Contact fizic efectiv Până la 0,5m - relaţii de intimitate<br />- excepţii: lifturi, mijloace de transport în comun aglomerate<br />Spaţiul personal 0,5 – 1m 1 – 2m - persoanele care sunt mai mult decât cunoştinţe sau colegi<br />Spaţiul social 2 – 3m 3 – 5m - întâlniri de afaceri impersonale<br />- discuţii între parteneri de afaceri<br />- discuţii între angajat şi angajator etc<br />Spaţiul public 5 – 10m 10m şi peste - întâlniri profesor – student<br />- politicieni,<br />- actori<br />- figuri publice<br /> <br /> În general, oamenilor le place să aibă un spaţiu propriu, pe care să-l aranjeze cum doresc. Spaţiul împrumută ceva din personalitatea omului şi transmite mesaje nonverbale despre ocupant. Dacă o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune şi chiar ostilitate. De obicei distanţa potrivită unei comunicări normale atunci când ambii parteneri stau în picioare este aceea a strângerii de mână.<br /><br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />Cărţi:<br />1. Craia, Sultana, Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007<br />2. Durac, Livia, Semiotica limbajului nonverbal în relaţia părinte-adolescent, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009<br />3. Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competenţa în comunicare nonverbală, Ed, Tritonic, Bucureşti, 2009<br />4. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria Comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003<br />5. Turchet, Philippe, SINERGOLOGIA. De la LIMBAJUL TRUPULUI la arta de a citi gândurile celuilalt, Ed. Polirom, Iaşi, 2005 <br /><br />Internet:<br />1. http://aimee.ro/Dezvoltare-personala/Comunicare/comunicarea-nonverbala-limbajul-corpului.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:54<br />2. http://alfalu.3x.ro/web/tipuridecomunicare.htm - site accesat în data de 19.11.2010, ora 01:58<br />3. http://articole.famouswhy.ro/comunicare_non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:18<br />4. http://blog.ambition.ro/2010/04/comunicarea-non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:01<br />5. http://cariera.ele.ro/Comunicare-si-PR/Comunicarea-non-verbala-elemente-de-baza_--a3840.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:59<br />6. http://mixuldecultura.ro/?p=156 – site accesat în data de 19.11.2010, la ora 02:19<br />7. http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/comunicarea-non-verbala.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:57<br />8. http://www.olimpiadelecomunicarii.ro/tutoriale/comunicarea-nonverbala.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 19:06<br />9. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/COMUNICAREA-NON-VERBALA22410165.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:16<br />10. http://www.nonverbal.ro/atingerea/2010-11-03-433-atingerea-pilula-a-increderii-sau-instrument-al-puterii.html - site acesat în data de 07.11.2010, la ora 18:50<br />11. http://www.nonverbal.ro/expresii-faciale-privirea/2010-11-07-439-puterea-privirii.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:49<br />12. http://www.nonverbal.ro/miscarile-corpului/2010-10-24-383-spune-mi-cum-te-misti-ca-sa-ti-spun-cine-esti.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 18:44YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-80294194976705910742011-01-02T09:38:00.000-08:002011-01-02T09:51:22.107-08:00Sunetul in televiziune prin intermediul microfoanelorVa prezint in continuare eseul meu de admitere la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (SNSPA), Facultatea de Comunicare si Relatii Publice (FCRP), Master Comunicare Audio-Video (MAV). In septembrie 2010 am luat pe el nota 8.75 si am intrat la taxa (zi).<br /><br />"Introducere<br />-Importanţa sunetului în televiziune şi relaţia acestuia cu imaginea-<br /><br /> Sunetul în televiziune susţine povestea. El poate fi de sine stătător şi să spună direct ceva sau poate fi doar de umplutură. Aşa cum arată sintagma definitorie –mesaj audio-vizual- sunetul este principalul aliat şi auxiliar al imaginii, deşi termenul “auxiliar” sugerează o relaţie de subordonare, improprie în cazul de faţă. <br /> De cele mai multe ori, în televiziune, sunetul este adăugat în post-producţie, de către profesionişti care-l mixează. Asta deoarece sunetul trebuie să formeze un tot unitar cu imaginea şi să integreze, să uneasca mai multe elemente pentru a nu atrage atenţia doar asupra sa. Prin alăturarea lor, între imagine şi cuvănt pot apărea relaţii: a) de concurenţă, b) de redundanţă sau c) de complementarietate.<br /> O imagine foarte captivantă prin, să zicem, dramatismul sau ineditul ei va distrage atenţia spectatorului de la comentariu. La fel, un comentariu interesant va pune în umbră imaginea care îl însoţeşte. Un text nu este absolut liniar, el conţine pasaje mai mult sau mai puţin “interesante”. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte succesiunea imaginii. Momentele forte ale discursului vizual nu trebuie să coincidă cu momentele forte ale discursului verbal. Este bine ca atenţia privitorului să fie condusă alternativ între palierul vizual şi cel auditiv. Pe de altă parte, un comentariu continuu, non-stop, devine obositor. Pauzele permit spectatorului să reflecteze asupra celor spuse, facilitând întelegerea şi memorarea. <br /> Pe parcursul desfăşurării acţiunii şi pentru audienţă, toţi cei implicaţi în producţia unui program dau sugestii pentru îmbunătăţirea sunetului. De exemplu, scriitorii şi scenariştii folosesc indicaţii regizorale, astfel, o poveste va fi însoţită probabil de un dialog sau un peisaj va fi acompaniat de muzică. În producţiile de televiziune obişnuite (nu cele dramatice gen “tele-play” sau “telenovelă”) montajul sunetului nu ridică probleme deosebite, deoarece camerele video preiau, odată cu imaginea şi sunetul. Rămâne doar profesionalismul realizatorului şi al monteurului de a combina diversele posibilităţi pentru obţinerea unui efect cât mai mare. Însă înregistrările sunt de multe ori exagerate. Acest lucru se întâmplă, deoarece, mai ales într-un spaţiu de filmare exterior, intervin multe zgomote neaşteptate. Ascultată separat, înregistrarea poate părea banală sau fără sens, dar în context completează imaginea.<br /> Aşadar sunetul are deseori o influenţă asupra imaginii şi invers. Ca parte componentă a comunicării de masă imaginea cere sunet, mai ales voce umană. Chiar dacă televiziunea nu este presă filmată şi vorbită, ci un mod de comunicare mult mai complex, cuvântul s-a dovedit un factor de primă importanţă pentru mesaj: el precizează, dezvoltă sau nuanţează sensurile imaginii, adăugându-i nu numai valoare informaţională, ci şi propria sa putere de sugestie şi persuasiune. <br /> Deşi are o parte importantă de tehnică, la final, ceea ce e cel mai important în sunetul de televiziune este partea estetică, adică produsul final. După cum am mai precizat, sunetele nedorite la locul fimării pot deveni adevărate pacoste şi din acest punct de vedere este greu de crezut că totul s-ar putea remedia prin procesarea digitală, deoarece nu atât metoda de înregistrare cât tipul de microfon este cel mai important. Sunetul unei televiziuni este la fel de important ca imaginea, mai ales de când dimineaţa, televizorul a luat locul radioului. Sursele de sunet sunt ID-urile postului, emisiunile înregistrate şi microfoanele la emisiunile live. “ID-urile de post ale unui canal TV trebuie să fie susţinute de un pachet sonor original, evident stereo, recognoscibil şi dacă se poate, <fredonabil>, spune Beatrice Popescu de la TVR. Gabriel Neacşu, om de radio cu 15 ani de experienţă, este de părere că cel mai bun sunet îl au televiziunile de muzică, Antena 3 şi PRO TV iar cel mai prost sunet îl auzim la OTV şi The Money Channel: “Există diferenţe mari ale nivelului de sunet de la o emisiune la alta, există distorsiuni, deoarece sunetul nu este captat de oameni de specialitate, cu microfoane speciale pentru diverse tipuri de voci, în diferite incinte. La toţi aceşti factori se adaugă şi lipsa procesoarelor de sunet, care pot elimina distorsul şi pot egaliza sunetul.” <br /><br />Microfoane<br />-Caracteristici generale.Diafragma-<br /><br />Microfonul este esenţial în captarea sunetului pentru televiziune. El este numit şi transductor, deoarece transformă energia acustică în energie electrică.<br /> În ceea ce priveşte structura unui microfon, aceasta seamănă foarte mult cu o ureche: o diafragmă este întinsă peste un tub, pentru a egaliza presiunea, apoi se măsoară deplasarea diafragmei datorată vibraţiilor produse de sunet. O deosebire ar fi totuşi că la microfon am vrea ca membrana să fie cât mai aproape de sursa sonoră. <br />La cele mai multe microfoane elementul principal îl constituie diafragma, care vibrază sub acţiunea undelor sonore. Diametrul ei trebuie să corespundă condiţiilor de minimă difracţie. Aceasta ar însemna reducerea dimensiunilor ei, dar cum odată cu micşorarea suprafeţei diafragmei se micşorează şi sensibilitatea microfonului, dimensiunea diafragmei rezultă dintr-un compromis între cerinţele contradictorii amintite. Diafragma este construită dintr-o foiţă metalică bine întinsă, fixată rigid pe carcasa microfonului. Un astfel de sistem are o frecvenţă proprie de vibraţii mecanice, care trebuie să se găsească în afara benzii frecvenţelor transmise, pentru a nu se produce efecte de amplificare nedorite a frecvenţelor din apropierea frecvenţei proprii. Această condiţie se realizează alegând convenabil grosimea diafragmei şi tensiunea de întindere. <br />Microfonul este primul element cu funcţie electrică, ce face parte din lanţul electro-acustic. Microfoanele sunt singurele aparate electroacustice capabile să capteze oscilaţiile sonore naturale, motiv pentru care sunt denumite şi surse de semnal primare.<br /> Ele se pot clasifica după mai multe criterii :<br />1. din punct de vedere al principiului constructiv;<br />2. după principiul de funcţionare;<br />3. după tipul constructiv;<br />4. după caracteristicile de directivitate;<br />5. după impendanţa de ieşire.<br /> Din punct de vedere al principiului constructiv întâlnim două tipuri de microfoane: microfoanele cu cărbune (utilizate în telefonie), care funcţionează pe principiul comandării unei surse de curent continuu şi microfoanele utilizate în electrostatică, funcţionând pe principiul transformării energiei .<br />După principiul de funcţionare întâlnim: microfoane cu rezistenţă variabilă, electrodinamice, electromagnetice şi piezoelectrice.<br />Acestea la rândul lor se pot clasifica din punct de vedere constructiv :<br />1. Microfoane cu rezistenţă variabilă: -microfoane cu cărbune;<br />2. Electrodinamice: -microfoane cu bobina mobilă;<br /> -microfoane cu bandă;<br />3. Electroacustice: -microfoane condensator;<br /> -microfoane cu electret;<br />4. Piezoelectrice: -microfoane cu cristal.<br />După caracteristica de directivitate întâlnim microfoane cu caracteristică de directivitate simplă şi microfoane cu caracteristică de directivitate compusă.<br />După impedanţa de ieşire se disting două tipuri de microfoane: de impedanţă mică şi de impedanţă mare.<br />Microfoanele din primul tip au impedanţa de 50Ω, 150 Ω, 200-500 Ω; microfoanele din al doilea tip au impedanţa cuprinsă între 20K Ω-50K Ω. <br />Pentru o mai bună descriere trebuie precizate anumite carcateristici:<br />1. B – Banda de trecere - domeniu în care microfonul lucrează în normele date de producător; <br />2. S – sensibilitatea – reprezintă raportul între tensiunea electrică la ieşirea microfonului şi valoarea presiunii acustice exercitată asupra membranei. <br /> Sensibilitatea este calitatea microfonului de a transforma cât mai eficient energia acustică în energie electrică. Ea se exprimă cantitativ prin raportul dintre valoarea tensiunii efective U, obţinută la bornele microfonului şi valoare presiunii acustice P ce se exercită asupra microfonului. Sensibilitatea se exprimă în minivolţi pe minibari sau în milivolţi pe Pascal. Se mai exprimă şi în decibeli (db);<br />3. impedanţa de ieşire – să fie aceeaşi cu cea a cablului de legătură;<br />4. dinamica micofonului – se exprimă întotdeauna în decibeli (120db este pragul de durere );<br />5. caracteristica de frecvenţă – variaţia în funcţie de frecvenţă a raportului dintre tensiunea de ieşire a microfonului şi tensiunea corespunzătoare unei frecvenţe de referinţă (1000Hz). Puţine voci ajung la 150 Hz, doar cântăreţii din coruri ajung la 190Hz. Caracteristica de frecvenţă sau răspunsul microfonului reprezintă nivelul tensiunii la bornele microfonului în funcţie de frecvenţă, la aplicarea unei oscilaţii acustice de intensitate constantă. Valorile admisibile ale abaterii caracteristicii de frecvenţă sunt date în prospectul microfonului şi ele depind de calitatea acestuia; <br />6. caracteristica de directivitate (polară) – reprezintă o curba a sensibilitaţii microfonului în funcţie de unghiul pe care îl face unda acustică cu axa microfonului pentru o frecvenţă dată. Această curbă se reprezintă în coordonate polare. Pentru a se putea analiza în mod unitar transformarea de către diferite microfoane a oscilaţiilor acustice în semnale electrice este util a se stabili o caracteristică, prin care să se exprime sensibilitatea în funcţie de frecvenţa şi direcţia din spaţiu a oscilaţiilor acustice.<br />Principalele caracteristici de directivitate sunt de trei feluri: sfera, optul sau cosinusoida şi cardioida. Microfoanele de presiune au la bază captarea sunetului cu ajutorul sferei (omnidirecţional), microfoanele cu gradient de presiune – opt (bidirecţional) iar combinarea lor duce la apariţia microfonul unidirecţional cu cardioida (simplă, dublă, super şi hipercardioidă). <br /><br />-Tipuri de microfoane-<br /><br />Există şase categorii de microfoane folosite în televiziune: <br />1. Microfoanele de mână, dinamic (hand held) sunt microfoanele care pot fi montate şi pe camera de luat vederi şi care sunt folosite mai ales în interviurile făcute pe teren; <br />2. Microfoanele personale (personal mic) (lavaliere / clip-on mic) – fie sunt prinse în colier în jurul gâtului, fie sunt prinse de îmbrăcăminte. Semnalul este transmis prin fir ori prin emiţător către echipamentul de înregistrare;<br />3. Microfoanele shotgun - girafa sunt folosite pentru a se capta sunete mai ales în platouri de filmare în care camerele de luate vederi sunt montate mai departe de actori iar acestora li se impune să nu poarte microfoane de mână sau microfoane personale; <br />4. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone) numite şi PZ sau PZM. Aceste microfoane captează sunetele reflectate de suprafeţele dure; <br />5. Microfoanele de contact (contact mics) sunt acelea montate direct pe instrumentele muzicale; <br />6. Microfoanele de studio reprezintă cea mai mare categorie de microfoane.<br /> Aceste şase categorii de microfoane includ diferite tipuri de convertizoare a undelor sonore în energie electrică.<br />Tipuri de microfoane şi caracteristicile acestora (tehnologice şi ca arie de captare)<br />Tip 1. Microfonul dinamic (numit şi microfonul cu bobină mobilă) este considerat cel mai fiabil microfon profesional. Aceasta este alegerea ştiriştilor de radio şi televiziune care întâlnesc pe teren multe condiţii dificile ce îngreunează realizarea unor înregistrări audio. În cazul microfonului dinamic, undele sonore lovesc o diafragmă ataşată de o bobină realizată din fire subţiri. Bobina este suspendată într-un câmp magnetic generat de un magnet permanent. Curentul electric generat de impactul undelor sonore le reproduce sub formă electrică măsurabilă, amplificabilă şi uşor de transportat. Totuşi, deseori, când contează mai mult dimensiunile microfonului, sensibilitatea şi calitatea sunetului sunt preferate microfoanele condensator;<br />Tip 2. Microfoane condensator (lavalieră). Acestea sunt microfoanele care oferă atât calitate audio, cât şi dimensiuni de gabarit mici. Cu toate acestea, se recomandă să fie folosite mai mult pentru captarea sunetului din platouri. Nu sunt atât de fiabile precum cele dinamice, mai ales în cazul în care înregistrările trebuie să fie făcute în condiţii meteo vitrege. Microfoanele condensator funcţionează pe principiul acestei piese de montaj electronic. O diafragmă extrem de subţire din metal este strecurată într-o bucăţică de metal sau de ceramică. O sursă de energie menţine în majoritatea microfoanelor condensator o încărcătură electrică între elemente. Undele sonore ating diafragma şi provoacă fluctuaţii ale încărcături electrice, iar acestea sunt preamplificate. Preamplificatorul poate fi montat chiar lângă microfon ori într-un echipament auxiliar acestuia. Spre deosebire de microfoanele dinamice, cele de tip condensator au nevoie de o sursă de energie electrică, baterii ori AC. Mixerul poate fi o sursă de energie pentru microfon, iar cablul să aibă o funcţie dublă: alimentarea cu energie electrică a microfonului şi a pre-amplificatorului şi trimiterea semnalului de la acesta la mixer (alimentarea fantom - phantom power supply). Pentru a se evita descărcarea fără veste a bateriilor se preferă folosirea simultană a două microfoane condensator, o tehnică numită dubla redundanţă;<br />Tip 3. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone). Acest microfon captează, în mod special, sunetul reflectat. În anumite situaţii date, precum atunci când microfonul este pus pe tăblia unei mese, acest microfon are o putere de captare superioară altor microfoane;<br />Tip 4. Microfoanele de contact (contact mics). Aceste microfoane captează sunete când se află în contact direct cu sursa de sunete. Microfoanele de contact sunt montate, de obicei, pe instrumente muzicale şi prezintă avantajul eliminării interferenţelor provocate de prezenţa altor sunete şi nu captează sunetele reflectate de alte obiecte învecinate. Extremităţile laterale plate se disting dintre microfoanele personale;<br /> Tip 5. Microfoanele panglică. Sunt foarte rar folosite în televiziune. Deşi ele dau un sunet plin de nuanţe şi adânc, sunt fragile şi foarte sensibile la mişcările aerului. Acest aspect limitează utilizarea microfonului panglică, montat pe girafă (stativ înalt) în exteriorul studiourilor de producţie TV. Microfoanele panglică au fost folosite iniţial în studiourile de radio. <br />Acestea fiind zise, ar mai fi de adăugat faptul că fiecare prezentator are particularităţile sale vocale. Aceste particularităţi nu pot fi redate de orice microfon, cu orice fel de reglaj, la fel de fidel. Deoarece este imposibil ca înainte de fiecare nouă emisiune să operezi modificări în canalele pupitrului de mixaj sau să schimbi microfoanele pentru a le alege pe cele mai convenabile, se utilizează procesoarele de microfon. <br /> Prin intermediul lor, se poate opera un reglaj specific, adecvat vocii fiecărui prezentator în parte. Acest reglaj poate fi memorat de aparat şi poate fi acţionat de către prezentator prin apăsarea unui buton. <br /> Dar mai ales în televiziune trebuie ţinut cont şi de amplasarea microfoanelor. De exemplu, la interviurile pentru ştiri, pe care s-a aplicat emblema (sigla) postului, poate să apară în imagine şi microfonul. La restul materialelor se va evita, pe cât posibil, prezenţa sa în cadru (excepţie făcând microfoanele lavalieră). Dacă, din diferite motive, la interviul unei persoane aşezate la o masă sau un birou, microfonul va intra, totuşi, în imagine, atunci el va fi aşezat pe un suport. Varianta în care mâna pătrunde în cadru, pe post de stativ, este nefericită.<br />Microfonul trebuie astfel ţinut încât să nu acopere faţa celui care vorbeşte, intervievat sau reporter. Unii intervievaţi, atunci când încep să răspundă, au tendinţa de a lua microfonul din mâna reporterului. Când se întâmplă o astfel de situaţie, trebuie întreruptă înregistrarea şi explicat că reporterul are rolul de a ţine microfonul. Dacă jurnalistul îl cedează, nu va mai putea conduce dialogul. <br /><br />Bibliografie<br /><br />Cărţi:<br />• Bejan, Sorin, Tehnici de redactare a emisiunilor de televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008<br />• Bucheru, Ion, Fenomenul televiziunea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004<br />• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2005<br />• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2006<br />• Gheorghe, Grigore, Stereofonia, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991<br />• Haas, H., Michael, Frigge, Uwe, Zimmer, Gert, Radio management. Manualul jurnalistului de radio, Editura Polirom, Iaşi, 2001<br />• Holman, Tomlinson, Sound for film and television, second edition, Focal Press, USA, 1997, 2002<br />• Pârlea, Aurelian Alexandru, Curs de captarea şi prelucrarea sunetului pentru studiourile TV, Bucureşti, 1 octombrie-19 noiembrie 2007<br /><br />Site-uri:<br /><br />• http://facultate.regielive.ro/cursuri/mass-media/productie_TV_microfoane-81519.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 11:55<br />• http://www.referate10.ro/referate-fizica/microfoane-si-doze-2579.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 12:12<br />• http://www.sfin.ro/articol_9142/televiziunile_albastre_au_cea_mai_mare_audienta.html?action=print – site accesat în data de 11.08.2010 ora 18:04"YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-87897567837072706032010-12-18T00:52:00.000-08:002010-12-18T00:54:39.458-08:00Fratii Lumiere in istoria cinematografieiAuguste şi Louis Lumière aunt copiii industriaşului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine fotografice.<br />Auguste Lumière s-a născut pe 18/19 octombrie 1862, în oraşul Besançon şi a murit la 10 aprilie 1954 la Lyon iar fratele său, Louis, s-a născut pe 5 octombrie 1864 şi a murit la 6 iunie 1948 la Bandol. Cei doi sunt consideraţi inventatorii primului aparat de filmat şi a primului aparat de proiecţie cinematografică. De fapt, primul aparat era folosit atât la filmare, cât şi la proiecţie, prin adaptarea unei surse de lumină. <br />Cei doi sunt un model perfect de colaborare între fraţi, fiind conducătorii unei uzine de material fotografic din Lyon şi sunt modelul de perseverenţă pentru perfecţionarea cinematografului. Însă ei au avut şi alte preocupări ştiinţifice. Auguste, ca biolog, a studiat patogenia anafilaxiei şi reumatismului, precum şi terapeutica bazată pe săruri de magneziu. Cât despre Louis, el s-a ocupat în timpul primului război mondial de reperajul acustic al avioanelor şi a creat încălzitorul catalic pentru aeronautică. Dar înainte de acestea, la vârsta de 17 ani a lucrat în laboratorul tatălui său (fotograf în Lyon) iar în 1881 a inventat o emulsie care permitea realizarea fotografiei instantanee. <br />Anul 1895 a fost pentru familia Lumière un an plin de succes. Atunci au deschis la Lyon uzina Montplaisir, destinată fabricării aparatelor de fotografiat. În acelaşi an, în ziua de 13 februarie, cei doi fraţi au înregistrat brevetul “Cinematograful Lumière – un aparat servind la obţinerea şi vizionarea probelor cronofotografice”, ce de la data de 6 mai avea să fie cunoscut ca “Cinématographe”. Invenţia era atât aparat de filmat cât şi aparat de proiecţie şi au prezentat-o Academiei de Ştiinţe din Paris la data de 22 martie 1895. La Societatea de Încurajare a Industriei Naţionale din Paris, str. Ronnes 22, a avut loc şi prima proiecţie cu public, aproximativ 200 de persoane, când a fost prezentat primul film documentar, filmul “La Sortie des Usines Lumière” (“Ieşirea de la Uzinele Lumière”), film turnat la Mont Plaisir în vara anului 1894, în care un grup compact de bărbaţi şi femei care râdeau şi făceau semne se dispersează.<br />Totuşi în acea perioadă au fost şi alţi cercetători care s-au ocupat de proiectarea unor imagini mişcătoare. Louis şi Auguste Lumière au obţinut aparatul lor corelând elementele tehnice din descoperirile cele mai importante ale predecesorilor, Etienne-Jules Marey şi Thomas Alva Edison, printr-o soluţie originală privind sistemul de articulare a peliculei astfel încât să poată asigura imaginilor timpul de expunere şi de substituire necesar atât calităţii fotografiei, adică la „luarea de vederi”, cât şi luminozităţii lor, adică la „proiecţie”. Aparatul pe care l-a construit mecanicul şef al „Uzinelor Lumière”, Eugène Moisson, a fost construit pentru a servi: 1. la obţinerea imaginilor negative sau a clişeelor, prin pozarea directă a scenelor de reprodus; 2. la tirajul copiilor; 3. la vizionarea directă sau la proiecţia pe un ecran a fotografiilor în mişcare. În brevet se mai precizau următoarele: „Clişeele vor fi obţinute pe o bandă de hârtie sensibilă, transparentă sau mai bine pe peliculă sensibilă, perforată pe margine.”<br />Cu toate acestea, înaintea brevetului fraţilor Lumière sunt şi concluziile teoretice expuse la reuniunea Societăţii Fotografice din Marea Britanie de către William Friese-Green, în colaborare cu inginerul Frederick Varlay, privind posibilitatea realizării unui aparat „capabil să fotografieze obiecte în mişcare şi să proiecteze cu aceeaşi viteză, pe un ecran, imaginile obţinute, putând reproduce viaţa în mişcare.” <br />După cum am mai menţionat, inventatorul american Thomas Edison a fost primul care a filmat imagini în mişcare, dar fraţii francezi Auguste şi Louis Lumière au fost primii care au prezentat un „film” publicului. În 1895 ei au realizat zece filme şi au construit un aparat cu ajutorul căruia să le prezinte pe ecran publicului din cluburile şi cafenelele pariziene. Deci ei au introdus la sfârşitul secolului al XIX-lea cinematograful, fiind primii care au venit cu ideea de a proiecta filme contra cost. <br />Prima proiecţie cinematografică publică, contra cost, a unui film a Cinematografului Lumière, a avut loc în ziua de 28 decembrie 1895, la Paris, în Salonul Indian din localul Grand Café, de pe Boulevard des Capucines 14. Filmul „L’arrivée d’un train a La Ciotat” („Sosirea unui tren în gară”), era un film de 35 de secunde, în care fraţii Lumière şi-au folosit familia drept figuraţie, deşi imaginile păreau întâmplătoare. Acest film ce prezenta intrarea unui tren cu aburi în gara Ciotat, situată la malul Mării Mediterane, o staţiune estivală în vogă la vremea respectivă, dar şi cu un şantier naval în expansiune, a rulat imediat după premiera franceză şi în saloanele din Bucureşti, de la ziarul L’Independance Roumaine. Interesant este că prima proiecţie nu a avut succesul scontat, încasându-se abia 30 de franci. La următoarele reprezentaţii costul de intrare a unei singure persoane a fost însă de un franc, fapt ce a dus încasările până la 2500 de franci pe zi. Acest eveniment a provocat creşterea programelor la 20 pe zi, a câte 20 de minute, în tot acest timp rezerva de filme ajungând la 80. <br />Datorită succesului înregistrat, la 31 decembrie 1895 Louis Lumière a stabilit împreună cu inginerul Ernest Carpentier să fabrice în serie 200 de aparate. În acelaşi timp, împreună cu Victor Planchon, a fost deschisă la Lyon o fabrică ce în ianuarie 1896 producea câte 250 m pe zi de peliculă. <br />Louis Lumière a fost primul operator de actualităţi, pentru că în iunie 1895 filmează la Neuville sur Soane sosirea participanţilor coborând din vapor pentru Congresul de Fotografie. Succesul obţinut a determinat Uzinele Lumière să angajeze şi să formeze „operatori de luat vederi şi demonstratori”, care să înregistreze folosind peliculă, aspecte din viaţa de zi cu zi. Astfel s-au născut jurnalele de actualităţi (în ziua de 10 iunie 1895 prin realizarea şi prezentarea la o zi de la filmare), reportajele şi documentarele. Ca urmare firească a acestora a fost realizat şi primul montaj de film, prin unirea a patru filme de un minut despre pompieri (ieşirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului şi salvare).<br />În continuare, pentru atragerea unui număr cât mai mare de spectatori, se ajunge la concluzia că filmele ar trebui să fie în culori. Pentru acest lucru, fraţii Lumière concep, cu ajutorul muncitorilor de la uzină, un sistem de film color, realizând nişte filme colorate. La 17 decembrie 1903 au construit „Autochrome”, sistemul de film color pe care l-au aplicat şi în fotografie. Înainte de acest lucru, în 1900, cei doi fraţi au depus un brevet de invenţie pentru cinematograful stereoscopic şi abia în 1904 au definitivat placa fotografică autocromă, cu ajutorul căreia au perfecţionat fotografia în culori.<br />Ceea ce prevestea o alta invenţie de-a celor doi o constituie sinteza cercetărilor asupra fotografiei în relief, prezentată în 1920 la Academia de Ştiinţe din Paris. A urmat între anii 1933-1935 punerea la punct a proiecţiei filmului în relief cu ajutorul anaglifelor, adică prin folosirea culorilor suplimentare, câte una pentru fiecare ochi şi reconstruirea corespunzatoare prin ochelari în două culori, roşu şi verde. <br />Aşadar, se poate spune că primii promotori ai cinematografului au fost fraţii Louis şi Auguste Lumière, care au realizat primele filme alegându-si subiecte hazlii. Astfel au fost realizate pelicule inspirate din activitatea fermierilor, cum ar fi „Femei care ard ierburi”, din munca în fabrică precum „Fierarul”, „Tâmplarul” sau „Dărâmarea unui zid” ori chiar inspirate din viaţa în familie: „Ceartă între copii”, „Pescuitul crevetelor”, „Borcanul cu peştişorii roşii”, „Baia la mare”, „Dejunul lui Bébé”, „Partide de table” sau „Partida de cărţi”. <br />Totuşi, trebuie menţionat faptul că fraţii au declarat la început cinematograful ca fiind o invenţie fără viitor şi au refuzat să-l vândă lui Georges Méliès ( primul regizor de film, un om bogat ce conducea teatrul Robert Houdin ), însă viitorul a fost altul. Cinematograful s-a dezvoltat devenind atât cea de-a şaptea artă, cât şi o nouă industrie. <br /><br />Bibliografie<br />Internet:<br /><br />1) http://infocameraman.wordpress.com/2010/02/03/fratii-lumiere-inventatorii-primului-aparat-de-filmat/ - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:16<br />2) http://www.artevizuale.ro/Istoria-filmului/Fratii-Lumiere.html - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:00<br />3) http://www.cinemarx.ro/stiri-cinema/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiati-despre-filme/ - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:35<br />4) http://www.gds.ro/Cultura/2010-02-06/Fratii-Lumi%C3%A8re,+inventatorii+cinematografului – site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:03<br />5) http://www.ipedia.ro/istoria-filmului-o-amintire-a-cinematografului-de-demult-87/ - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 14:32<br />6) http://www.radarmedia.ro/2010/09/29/minutul-lumiere-la-TVR-cultural-365-de-filme-in-365-de-zile/ - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:06<br />7) http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dumitrescu1.htm - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:13<br />8) www.didactic.ro/files/19/inventii.pps - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 21:04YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-88096013563304745372010-12-12T12:35:00.000-08:002010-12-12T12:41:13.336-08:00Noţiunea de paradigmă„Paradigma” este un cuvânt vechi, care provine din latinescul “paradigma”. Cuvântul paradigmă a fost folosit în lingvistică şi sociologie pentru a defini concepte distincte. Etimologic, provine din grecescul “paradeigma” (patern, exemplu, mostră), din verbul “paradeiknumi” (a expune, a reprezenta) şi din “para” (pe lângă) + “deiknumi” (a prezenta, a sublinia). <br />Înainte de dezvoltarea ştiinţei moderne, se referea la orice fel de “model”, care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparaţie. Paradigmele anilor 40-50 concepeau sursa mesajelor ca fiind „iniţiatoarea şi reglatorul unei relaţii de dependenţă a receptorului”; noile paradigme vor evidenţia mai ales legăturile şi interacţiunile dintre verigile lanţului comunicaţional. Cercetările tradiţionale priveau fiecare element al comunicării ca „un simplu obiect fizic izolabil din contextul în care exista”, pe când noile cercetări recunosc importanţa determinanta a contextului comunicării şi cer să se ţină seama de acesta. <br />Primele cercetări considerau mesajul „ca atare” (mesajul echivalent cu conţinutul explicit vehiculat), ignorându-se aspectele „metacomunicaţionale” şi constatative ale mesajului, caracterul „negociat”, interpretativ şi interactiv al mesajului. Impactul comunicării era circumscris la efecte psihologice directe asupra indivizilor izolaţi, neluându-se în seamă forţa integratoare a contextului socio-cultural al comunicării şi a interacţiunilor grupale ale destinatarilor. Noile paradigme vor reliefa mai întâi impactul asupra efectelor comunicării, al multiplelor reţele de apar¬te¬nen¬ţă şi de comunicare ale destinatarilor şi ulterior importanţa contextelor socio-culturale ale comunicării. Efectele se relevă a fi mai curând consecinte sociale şi culturale înscrise în arii diversificate de interdependenţă. Audienţa structurată, multiplele trepte ale comunicării şi interdependenţele situaţionale vor conduce la redefinirea efectelor şi funcţiilor comunicării şi mai ales ale procesului de receptare. <br />Până în 1960 cuvântul paradigmă era folosit strict în legătură cu gramatica sau retorica. În lingvistică, Ferdinand de Saussure a folosit cuvântul paradigmă pentru a se referi la un grup de elemente cu proprietăţi comune. De la 1960 cuvântul a început să fie folosit în toate ştiinţele. Un cunoscut dicţionar online defineşte termenul drept “concept filosofic sau teoretic al unei ştiinţe în care teoriile şi legile sunt deja formulate”. În mod similar, un alt mare dicţionar defineşte paradigma ca fiind “un model, un exemplu”. În mediul ştiinţific, paradigma oferă un mod mai specific de a vedea realitatea sau limitele pentru experimente viitoare. Trebuie mai întâi să determinăm definiţia fonemului paradigmă, pentru a încerca măcar să-l înţelegem. “În ştiinţa comunicării de astăzi, termenul combină ideea unui model pentru comparaţie cu ideea unui set de supoziţii fundamentale despre natura unui aspect al realităţii sociale sau psihologice.” Putem continua demersul cu definiţia cu rezonanţe tropice a lui Edgar Morin, care observa că: „Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a cognitivului şi organizarea primordială a socialului. Ea structurează organizarea computaţiilor care organizează diferitele sfere (psihosferă, sociosferă, nooosferă). Ea stabileşte şi menţine interacţiunile tari ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale, ale culturii, ale ideilor“ . Morin atribuie paradigmei mai multe valori ce au rol de a defini acest concept. Autorul se depărtează de conceptul propus de Platon, cel al lumii ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim, sau de definiţia oferită de dicţionar, „principiu care distinge legăturile şi opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii; caz exemplar, model, prototip, situaţie ideală“. <br />Alte trăsături vădesc caracterul unic şi capătă valorile unei monade: «este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală, ea există doar prin manifestările sale); este co-generatoare a sentimentului de realitate; este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme; este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează); este globală (generează o viziune asupra lumii, iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers, trecerea într-o altă „lume“)» <br />Rezultă că paradigmele sunt formule teoretice cu caracter general. Ele propun seturi de postulate-supoziţii pe care le putem considera descrieri ale realităţii în scopul obţinerii unor ipoteze derivate. Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmaţii care specifică relaţii şi condiţii pe care le putem considera ca fiind adevărate “de dragul disputei”.<br />Pentru studierea sistematică a diversităţii de opinii teoretice, cercetarea ştiinţifică apelează la scheme simplificatoare, dar cuprinzătoare, care pot furniza o mare eterogenitate operaţonală, dar şi cadre de referinţă, sugestii privind metodele de cercetare. Acestea sunt aşa-numitele paradigme.<br />Conceptul de paradigmă, aşa cum îl înţelegem noi astăzi, a fost introdus de istoricul şi sociologul Thoms Kuhn, care în “Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962) preciza: “Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal recunoscute, care pentru o perioada, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.” Este vorba, deci, despre convingerile pe bază cărora cercetatorii îşi elaborează ipotezele, teoriile, îşi definesc obiectivele şi metodele. <br />Thomas Kuhn este cel care a dat termenului paradigmă actualul sens, când l-a folosit pentru a se referi la un set de activităţi ce definesc o disciplină în orice moment. Totuşi Kuhn prefera să folosească termenii exemplu şi ştiinţă normală, care au un înţeles mai precis. În cartea sa “The Structure of Scientific Revolution”, el definea paradigma luând în considerare următoarele variabile:<br />- Subiectul ce va fi observant;<br />- Tipul întrebărilor care vor fi puse în discuţie şi răspunsurile în relaţie cu subiectul;<br />- Cum ar trebui structurate aceste întrebări;<br />- Cum ar trebui interpretat rezultatul investigaţiei. <br />O ilustrare foarte bună a fenomenului de naştere a unei paradigme consider că este ceea ce s-a întâmplat într-un laborator, când instinctul de turmă şi influenţa anturajului au funcţionat şi în cazul primatelor. Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşca cinci maimuţe şi în<br />mijlocul cuştii o scara iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuţă se urca pe scară să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o<br />găleată cu apă rece pe celelalte, care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scară, în ciuda tentaţiei. Atunci oamenii de ştiinţă au înlocuit una din maimuţe. Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi<br />de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu<br />se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă şi s-a întâmplat<br />acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la<br />baterea novicei. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au<br />repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de ştiinţă au rămas cu cinci maimuţe, care deşi nu primiseră<br />niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care<br />încercau să ajungă la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimuţele să fie întrebate de ce le băteau<br />pe cele care încercau să se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost probabil:<br />“Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…” <br />În acest sens la Thomas Kuhn baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea științifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme.<br />Paradigmele înțelese ca realizări științifice exemplare, ca exemple concrete de formulări și soluții ale problemelor științifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de știință asupra fundamentelor, lucru ce distinge orice cercetare științifică matură. Paradigmele sunt realizări științifice universal recunoscute, care pentru o perioadă oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni. Ca realizări științifice care oferă modele de formulare și rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entități complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală și metodologică. Cunoașterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea și rezolvarea de probleme pe baza cunoașterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numește „știință normală” sau „cercetare normală”. <br />Preocupat să explice cum evoluează cunoaşterea ştiinţifică, Thomas Kuhn observa în primă instanţă că nu se poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de dezvoltare în ştiinţă. Cunoaşterea pare să se bazeze pe modalităţi de a vedea lumea foarte diferite şi care se află în competiţie. Deşi observaţia şi experienţa restrâng diferenţele dintre aceste crezuri ştiinţifice, câte un element arbitrar, pare să se impună ca ingredient în toate modurile de gândire ştiinţifică. <br />În accepţiunea lui Kuhn, ştiinţa normală este cercetarea bazată pe unele realizări ale ştiinţei, pe care o comunitate ştiinţifică le consideră fundamentale pentru practică în continuare. Acest lucru se realizează în condiţiile în care aceste realizări sunt suficient de importante ca să atragă destui aderenţi de la interese de studiu care ar fi competitive. Pe de alta parte, aceste rezultate lasă în continuare destul loc cercetării în aceeaşi direcţie. Aşa apar paradigmele realizări ştiinţifice, care pentru o perioada de timp se constituie în modele de soluţii pentru o comunitate ştiinţifică. Ele conferă posibilitatea desfăşurării activităţilor ştiinţifice într-un cadru de reguli şi standarde bine stabilite. Existenţa paradigmelor într-o sferă a cercetării este un semn de maturitate pentru dezvoltarea ştiinţei în acel domeniu. Modelul de evoluţie al ştiinţelor este trecerea de la o paradigmă la alta prin procesul revoluţionar. <br />În lipsa unei paradigme, toate faptele de observaţie care pot contribui la dezvoltarea unei ştiinţe par să fie la fel de relevante. Această culegere de date a fost o caracteristică pentru începutul activităţilor ştiinţifice în orice domeniu. Ceea ce era dificil în continuare, ţinea de interpretare lor. Paradigma oferă tocmai aceste condiţii de selecţie a faptelor, evaluare şi judecare a lor. <br />Pentru a putea fi acceptată ca paradigmă, o teorie trebuie să se dovedească mai bună decât celelalte posibilităţi de interpretare, chiar dacă niciodată ea singură nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice nouă paradigmă aduce cu sine o mai bună definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care lucrează într-un domeniu în care există deja o paradigmă, pot să-şi desfăşoare munca având avantajul unor concepte deja definite. <br />În cadrul ştiinţei normale, toate noile descoperiri înseamnă articularea fenomenelor observate în cadrele deja trasate prin paradigmă. Paradigma forţează aprofundarea unui domeniu până la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ştiinţifică a faptelor în cadrul ştiinţei normale se concentrează în trei direcţii: în primul rând este cercetată clasa faptelor pe care paradigma le-a ales ca fiind relevante în mod deosebit pentru natura lucrurilor (mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru aprofundarea realităţii acestor fapte); în al doilea rând se caută legi cantitative care leagă faptele între ele; în al treilea rând se caută regularităţi calitative în natura lucrurilor. În acest mod paradigma se va extinde la interpretarea altor realităţi şi va genera noi arii de interes. Procedând astfel, o mare parte din activitatea teoretică constă în folosirea teoriei existente pentru prezicerea informaţiilor factuale de valoare reală, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate. <br />Un aspect important al gândirii lui Kuhn asupra paradigmelor este acela ca paradigmele sunt incomensurabile, adică două paradigme nu pot fi valabile în acelaşi timp. Văzută în cadrul filosofiei ştiinţei, noţiunea de paradigmă pare să fie mai degrabă un mod de autodefinire a ştiinţei. Astfel, o nouă paradigmă care înlocuieşte una veche nu e întotdeauna mai bună, deoarece normele sunt controlate de însăşi paradigma care este definită de propriile valori. T. Kuhn a menţionat câteva raţiuni pentru care oamenii se lansează cu pasiune în cercetarea ştiinţifică: dorinţa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii, speranţa de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de a testa cunoaşterea de-a gata sau preexistenţa. De îndată ce intră în cercetare, nimic nu-l mai tentează pe om decât să demonstreze că are talentul de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai făcut-o până atunci. O alta condiţie ca problema să fie considerată ştiinţifică este ca ea nu doar să aibă soluţie dar şi ca soluţia să fie una acceptabilă în termeni conceptuali şi teoretici. În principiu, cercetătorul trebuie să fie capabil să satisfacă cerinţele conceptuale, teoretice, instrumentale şi metodologice ale ştiinţei pe care o slujeşte.<br />Paradigmele împărtăşite de o comunitate ştiinţifica sunt cadre care ghidează cercetarea fără ca ele să conţină reguli stricte pentru cercetare. Toată lumea învaţă teoria ca atare, dar nu toţi o aplica în acelaşi fel. Ceea ce-i deosebeşte pe specialişti în practica lor este tipul de experienţă pe care li-l conferă modul în care utilizează paradigma. <br />Apariţia unor probleme insolubile generează astfel conştiinţa unei anomalii; este ca şi cum natura ar fi „violat" aşteptările paradigmei care guvernează ştiinţa normală. Puşi faţă în faţă cu această realitate, cercetătorii adună date noi, încercând să înveţe, să vadă natura într-o altă perspectivă. Acest lucru se întâmplă deoarece faptul anormal nu este considerat ca ceva cu statut ştiinţific. Descoperirile necesită un proces de conceptualizare care să permită asimilarea lor teoretică. Pentru aceasta însă, trebuie luptat împotriva rezistenţei pe care o manifestă paradigma ce urmează să fie schimbată sau extinsă, pentru că orice noutate în cunoaştere întrece sau contrazice aşteptările presupuse de practica paradigmei. Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor. Pentru aceleaşi realităţi ca şi Kuhn, Michel Foucault a folosit termenii „episteme” şi „discurs”. <br />Kuhn nu considera conceptul de paradigmă potrivit ştiinţelor sociale. El a explicat în prefaţa cărţii sale că şi-a apropiat acest concept tocmai pentru a distinge între ştiinţele sociale şi cele naturale. Explicaţia a venit în contextul în care el scria această carte la Palo Alto, înconjurat de sociologi, când a observat că aceştia nu se puteau pune de acord cu privire la sensul conceptelor sau teoriilor, astfel încât el a conchis că „trecerea succeivă de la o pardigmă la alta cu ajutorul revoluţiilor reprezintă drumul normal al ştiinţelor mature”. Aceste idei erau în sine revoluţionare pentru acea vreme şi au cauzat o schimbare majoră în modul în care academicienii vorbeau depspre ştiinţă”. Deşi Kuhn nu ar recunoaşte, el a făcut o „schimbare de paradigme” în istoria şi sociologia ştiinţelor. <br />În ceea ce priveşte ştiinţele sociale, oamenii pot încă să vorbească despre istoria ştiinţei aducând drept argumente idei mai vechi. Evident că nu toate schimbările de paradigmă se produc instantaneu. Majoritatea au nevoie fie de suport exterior, fie de o structură de deosebire, din ceea ce percepem, a esenţialului, pentru că după cum a spus şi David Perkins, profesor la Harvard: „90% din erorile de gândire aparţin de fapt percepţiei.” Deşi în esenţă paradigmele presupun existenţa unor scheme, ele nu se rezumă la acestea, deoarece realitatea social-istorică, cu infinita ei bogăţie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificări şi mereu alte modele comunicaţionale. <br /> În funcţie de paradigmă, deciziile majorităţii pot influenţa viitorul unei afaceri sau chiar a unor destine naţionale. Pentru a înţelege mai bine forţa majorităţii, a statusului şi a puterii, voi introduce următoarea relatare, care mi s-a părut interesantă. Se pare că în Magazinul Institutului naval Proceedings, Frank Kuch a relatat o experienţă de schimbare de paradigmă. Ea poate da o idee despre realitate şi impactul percepţiei corecte faţă de o situaţie creată, chiar dacă aceasta reprezintă un dezechilibru de forţe şi o majoritate aparentă:<br />„Un port-avion şi un crucişător, ce făceau parte din escadronul de antrenament, petrecuseră câteva zile de manevra pe o mare furtunoasă. Eram de cart, pe punte, la căderea nopţii. Vizibilitatea fiind proastă din cauza pâclei, pe alocuri compactă, căpitanul a rămas pe punte pentru a supraveghea activităţile. Puţin după înserat, omul de la postul de observaţie a raportat: <Lumina la tribord>. < E fixă sau se mişcă înspre pupa?>, a întrebat căpitanul. <Fixă, domnule căpitan>, veni răspunsul. <Semnalizeză că ne aflăm pe un curs de coliziune. E de dorit să schimbăm cursul cu 20 de grade">. Semnalul de răspuns a venit prompt: <e de dorit ca voi să schimbaţi cursul cu 20 de grade>. Căpitanul a ordonat: <Transmite: sunt căpitan, schimbaţi cursul cu 20 de grade>. <Sunt marinar clasa a doua> veni replica. <Aţi face bine să schimbaţi voi cursul cu 20 de grade>. Căpitanul a făcut spume la gură de supărare. A scuipat şi a zis: <Transmite: sunt un vas de război. Schimbaţi cursul cu 20 de grade.>. Articulat, în flash-uri de lumină, răspunsul a venit imediat: <Sunt un far.> <AM SCHIMBAT CURSUL imediat>” <br />Rezolvarea de probleme necesită ingeniozitate. Pentru ca această ingeniozitate să se manifeste este necesar ca problema să aibă soluţii. Soluţia stă tocmai în aplicarea paradigmei. Iar comunităţile ştiinţifice care deţin o paradigmă au de fapt un criteriu de alegere a problemelor. Toţi cei care ar încerca să rezolve alte tipuri de probleme care nu au soluţii în paradigma aleasă, vor fi descurajaţi, iar problemele lor respinse. Apariţia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente şi schimbări majore în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei normale. De aceea ele sunt precedate de o pronunţată insecuritate legată de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea de rezolvare a problemelor în ştiinţa normală. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei. Astfel, o paradigmă existentă va fi declarată depăşită doar în condiţiile în care o alta este pregătită să-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia înseamnă a respinge ştiinţa însăşi. Pentru ca o anomalie să inducă criza, trebuie îndeplinită şi o altă condiţie. Ea priveşte numărul mare de soluţii parţiale şi divergenţe care apar în legătură cu o problemă. Trecerea de la o paradigma la una nouă presupune construirea teoriei pe fundamente noi care să integreze aceste soluţii. Inaugurarea revoluţiilor ştiinţifice se face prin divizarea comunităţii ştiinţifice cu privire la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiţie conduce la o separare a membrilor comunităţii ştiinţifice asemănătoare cu separarea între cei care au moduri diferite de a înţelege viaţa. Ceea ce aduce noua paradigmă este un nou tip de predicţie asupra faptelor care nu puteau fi realizate de vechea paradigmă. Impactul revoluţionar priveşte schimbarea semnificaţiilor conceptelor centrale ale unei paradigme. Tot acum se schimbă şi problemele care pot fi acceptate de noua paradigmă. Preluând direcţia unei noi paradigme, cercetătorul îşi însuşeşte teoria, metodele şi standardele cercetării într-o mixtura inextricabilă.<br />La momentul schimbării paradigmelor şi a revoluţiilor ştiinţifice, percepţia despre lume a oamenilor de ştiinţă se schimbă radical. Paradigmele determină în mare măsură şi experienţele prioritare ale specialiştilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie să ducă şi la schimbări în practica vieţii. Se poate aprecia că în urma revoluţiilor ştiinţifice oamenii de ştiinţă trăiesc într-o nouă realitate. <br />Poate că marea barieră a schimbării de paradigmă, o constituie în anumite cazuri, refuzul de a vedea dincolo de prejudecăţi, pentru că dupa cum a zis Albert Enstein: „E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi”. Pluralitatea paradigmelor teoretice oferă cercetătorului din domeniul comunicării posibilitatea diversităţii opţionale. Nici o paradigmă nu trebuie însă absolutizată, există şi paradigme alternative. „Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte largă iar alegerea va fi raportată la o poziţie filosofică sau ştiinţifică generală.”, afirma Denis McQuail. <br />Un alt teoretician care se referea la noţiunea de paradigmă este M. L. Harta, care în 1986 introducea noţiunea de „paradigmă socială” în contextul ştiinţelor sociale şi îi identifica componentele de bază. Ca şi Kuhn, se referea la schimbarea de paradigmă, dar concentrându-se asupra circumstanţeleor sociale şi efectelor schimbării. Astfel, shimbarea paradigmei produce schimbări asupra modului în care fiecare percepe realitatea. <br />Un alt înţeles al cuvântului paradigmă este cel dat de nemţi prin „Weltanschauung” (perspectivă). De exemplu în ştiinţele sociale termenul este folosit pentru a descrie un set de experienţe, credinţe şi valori care influenţează modul în care cineva percepe realitatea şi acţionează. Analiştii sociali s-au referit la sintagma „schimbare de paradigmă” pentru a sublinia o modificare în felul în care societatea organizează şi înţelege realitatea. O paradigmă dominantă se referă la valori în cadrul unei societăţi aşezate, închegate. Paradigmele culturale sunt modelate atât de trecutul cultural cât şi de contextul istoric la un moment dat. Următoarele sunt condiţii care facilitează un sistem de valori să devină o paradigmă dominantă:<br />• Organizaţii profesionale care să adopte acea paradigmă;<br />• Lideri care să introducă şi răspândească acea paradigmă;<br />• Media care să dicute acel sistem de valori;<br />• Instituţii guvernamentale care să acorde încredere acelei paradigme;<br />• Profesori care s-o predea;<br />• Conferinţe speciale pentru a dezbate acea paradigmă;<br />• Să fie prezentă în toate tipurile de media;<br />• Grupuri care să creadă în acea paradigmă;<br />• Posibilităţi de aprofundare a cercetărilor bazate pe acea paradigmă. <br />Aşadar cuvântul paradigmă are mai multe înţelesuri. El este folosit frecvent în gramatică, unde reprezintă un substantiv feminin ce înseamnă totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt, tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de vorbire. La acest sens, care este doar unul, se referea Ferdinand de Saussure, în cartea sa din 1916 „Cours de linguistique generale”, când definea paradigma ca fiind un „model de declinare sau conjugare” pornind de la care putem caracteriza o serie de fenomene. Cele mai cunoscute formulări sunt în schimb cele care aduc în discuţie lupta pentru democraţie (Alexis de Tocqueville), lupta dintre clasele sociale (Karl Marx), naşterea capitalismului (Max Weber) şi mai recent instituţia familiei (Talcott Parsos), socializarea precoce (Robert Merton) sau frustrările relative (Samuel Stouffer). A spune mai multe despre fiecare înseamnă a detalia separat fiecare curent de gândire. <br />În concluzie „modul cel mai simplu de a înţelege ce sunt paradigmele este de a le privi ca pe nişte hărţi” (Steven Covey, Eficienţa în 7 trepte), adică de la un capăt la altul şi pe îndelete.<br /><br /><br /><br /><br />Bibliografie<br /><br />Cărţi:<br />1. Academia Română – Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998<br />2. Dragomir, Marian, Paradigma comunicării verbale la adolescent, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Galaţi, 2010<br />3. Ferréol, Gilles, Vocabulaire de la sociologie, Press Universitaires de France, Paris, 1995<br />Internet:<br />1. http://en.wikipedia.org/wiki/Paradigm - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:24<br />2. http://facultate.regielive.ro/referate/sociologie_filosofie_alte_domenii/evolutia_stiintei_ca_paradigma_118926.html - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:43<br />3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Paradigm%C4%83 – site accesat în data de 06.11.2010, la ora 18:48<br />4. http://www.imondo.ro/blog/?p=1921 – site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:34<br />5. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Paradigma-functionalista-a-com342415107.php - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:35<br />6. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/PARADIGME-MODELE-TEORII-ALE-CO14313231522.php - site accesat în data de 23.11.2010, la ora 23:49<br />7. http://www.zgubi.ro/cum-se-naste-o-paradigma/ - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:38YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-4742168505371325372010-11-14T23:47:00.000-08:002010-11-15T00:04:25.502-08:00Ghidul ecologisuluiUnitatea de Politici Publice din cadrul Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile ne îndeamnă să citim şi să punem în aplicare “Să protejăm natura”. Acesta este un ghid ce se adresează tuturor turiştilor şi iubitorilor de natură, tuturor părinţilor ce se gândesc “oare ce le va rămâne copiilor?”.<br />Se trage astfel un semnal de alarmă privind mentalitatea de turmă a românului. Ideea principală este că nu trebuie să aşteptăm de la alţii să facă ceva pentru noi sau în urma noastră. Fiecare dintre noi trebuie să lase curat pe unde calcă şi dacă se poate să-i educe pe ignoranţi. Schimbarea trebuie să vină din interiorul fiecăruia pentru a fi vizibilă. <br />În continuare, autorităţile ne dau câteva sfaturi pentru o conduita sănătoasă în vacanţe. Poate că pentru unii aceste noţiuni sunt deja cunoscute însă alţii par să le ignore cu bună ştiinţă. Este recomandat ca oriunde mergem să avem pungi sau saci menajeri, pentru a nu arunca pe jos deşeurile (orice fel de ambalaje , resturi organice sau nu), ca mai apoi să le depozităm la cel mai apropiat coş de gunoi. Atenţie: natura nu este coşul nostru de gunoi! Deasemenea nu este indicată risipa de apă sau electricitate. Chiar dacă nu suntem acasă şi nu plătim direct din buzunarele noastre, ar fi bine să ne gândim măcar la acei sărmani care poate nu au nici măcar minimele condiţii de igienă sau confort. Asta dacă nu vrem să ajungem prea curând la taxa pe aer sau apă, ca cea pe alimente ne-a luat-o deja înainte. <br />Responsabilitatea se cultiva nu ne naştem cu ea, aşadar învăţaţi-vă cunoştinţele să aibe grijă de flora şi fauna înconjurătoare, fiindcă deja prea multe specii au fost declarate pe cale de dispariţie, atât în străinătate cât şi la noi în ţară. <br />O alta bună metoda de prevenire a poluării este să fim calmi şi binedispuşi. Poate o să vă miraţi, dar astfel suntem mai cu capul pe umeri, gândim mai limpede şi ne putem da seama că în loc de o excursie cu cinci prieteni şi trei maşini personale putem folosi doar un automobil (eventual cel cu consumul mai mic) sau chiar ne putem folosi de CFR (în ciuda întârzierilor record din ultima vreme). Aceste soluţii pot fi mai ieftine şi chiar mai distractive.<br />Pentru mai multe detalii în sprijinul curioşilor, consultaţi http://www.mmediu.ro.YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5656266368240426640.post-36995219006078600892010-10-28T06:20:00.000-07:002010-10-28T06:30:00.499-07:00Eseu de motivatie (bun pentru taxa nu si pentru buget)Acesta este un exemplu de cum sa NU faceti un eseu de motivatie pentru admiterea la masterat. Am luat 8 la Universitate si intrasem la taxa la Jurnalism Tematic, dar din pacate abia dupa ce am depus dosarul mi l-a vazut cineva si mi-a zis ce anume e gresit. Va mai zic doar doua lucruri pe care le tin minte acum: 1. in scrisoarea/eseul de motivatie nu se multumeste niciodata cuiva si 2. trebuie sa fie ceva mai formal stilul. Atunci a fost o dezamagire si pentru mine, dar in final cred ca am ales bine ramanand la SNSPA, FCRP, la Masterul de Comunicare Audio-Video, unde am intrat in urma unui interviu pe baza eseului elaborat despre "Sunetul in televiziune prin intermediul microfoanelor", cu media 8.75. <br />In ideea ca poate cineva va vedea si va trage niste invataminte.<br /><br />"Stimată Comisie de Evaluare,<br /><br />Subsemnata, Ioana Simion, domiciliată în Bucureşti, îmi doresc să fiu admisă la acest masterat dintr-o sinceră dorinţă de avansare profesională şi dezvoltare personală.<br />Am 22 de ani iar experienţa mea în domenii conexe mass-mediei a început încă de la 15 ani.<br />Într-adevăr, aş putea continua astfel, dar probabil că deja la al treilea paragraf v-aş plictisi, fiind ca majoritatea candidaţilor. Acum, că formalităţile au fost deja efectuate haideţi să trecem de la “scrisoarea de motivaţie” către “eseul de motivaţie”. Ştiu că este un clişeu, dar nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a cunoaşte un om, darămite două pagini. Aşa că voi încerca, în continuare, să mă prezint cât se poate de obiectiv, pentru a vă face, sper eu, o primă impresie cât mai bună despre mine.<br />Majoritatea celor care aud că am absolvit o universitate particulară au tendinţa să zică fie că sunt plină de bani fie că nu am învăţat mare lucru. Eu ţin totuşi să-i contrazic spunându-le că am urmat această universitate tocmai pentru că avea cele mai mici taxe iar eu, spre deosebire de foarte mulţi colegi de-ai mei, chiar am frecventat cursurile şi seminarele, deci am învăţat câte ceva de la profesorii care veneau şi îşi dădeau silinţa pentru noi, care ne ascultau nelămuririle şi ne dădeau bibliografii pentru aprofundarea fiecărui subiect. În plus adeverinţele mele de practică mi le-am obţinut prin muncă, nu cu pile. Cu această ocazie aş dori să le mulţumesc câtorva oameni, care în special în ultimul an mi-au îndrumat paşii: Mioara Vergu Iordache – redactor şef Opinia Naţională, Roxana Ionici – producător TV, Iuliu Târnăcop – inginer de sunet TVR, Dan Dascălu – ilustrator muzical TVR, Liana Stanciu – regizor muzical TVR şi Radu Mihai – patron Ad Core Advertising.<br />Trebuie să recunosc că mă aflu pe o cale ticsită de concurenţă, pe care probabil mulţi alţii sunt mai calificaţi decât mine, însă spiritual meu de competitivitate, orgoliul şi de asemenea prestigiul instituţiei dumneavoastră m-au făcut să îmi asum responsabilitatea ce va însemna admiterea la un masterat la zi, la buget.<br />Fără să îmi dau seama, din dorinţa de a fii independentă, am început încă din clasa a noua să fac diverse promoţii la firme precum Promotion Company, ca apoi să continuu cu figuraţie la IQ Media Casting şi sondaje de opinie la Eurodata Management. Aceste experienţe m-au ajutat să iau contact cu diferite tipuri de oameni şi să rezist situaţiilor stresante. În timpul facultăţii am continuat pentru scurt timp şi cei patru ani de voluntariat din liceu, din cadrul Strategiei Naţionale Acţiunea Comunitară, numai că pe un alt palier. Dacă în SNAC am interacţionat cu persoane bolnave HIV/SIDA, familii defavorizate şi copii cu deficienţe de vedere, în anul I de facultate am colaborat cu Fundaţia World Vision pentru a ajuta copii săraci să îşi continue studiile. Spre ruşinea mea, aceste relaţii s-au rupt şi am renunţat şi la jobul de agent de vânzări la Editura RAO, în favoarea facultăţii şi a practicii. Spun “spre ruşinea mea” nu pentru că ar fi un lucru rău să îţi definitivezi studiile, dar poate că în timpul programului meu nu chiar atât de aglomerat aş fi reuşit să ajut nişte suflete amărâte.<br />Cine a reuşit însă a mă ajuta pe mine a fost handbalul. Timp de cinci ani de zile m-au chinuit oamenii de la Clubul Sportiv Şcolar Numărul 2 Bucureşti ca pe urmă, din 2007 să mă toace la nervi cei din Asociaţia Municipală de Handbal Bucureşti şi Federaţia Română de Handbal, însă activitatea de a juca şi a arbitra acest sport mă relaxează şi m-au învăţat ce înseamnă fair-play-ul şi spiritul de echipă. <br />Sper ca oriunde m-ar purta căile viitorului să cunosc numai oameni de calitate sau să îmi pot pune amprenta pe viaţa cuiva. De la acest masterat aştept să mă înveţe atât teoria cât şi practica necesare pentru a răzbi în jungla mass-media. Nu vreau prin acesta să îmi pierd individualitatea, mândria, curajul sau sinceritatea, îmi doresc să îmi reflecte personalitatea cu toate hobby-urile (sport, fotografie, motociclism şi bineînţeles shopping).<br />Toate acestea fiind zise, nu imi este ruşine să spun că am absolvit două facultăţi la zi în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, specializarea Jurnalism şi Facultatea de Filosofie, Ştiinţe Politice şi Studii Culturale, specializarea Filosofie, plus modulul psiho-pedagogic iar acum vreau să urmez cursurile masterale la zi, la buget, din cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării."YOIOhttp://www.blogger.com/profile/01313046220033670095noreply@blogger.com13