Cel mai adesea, motivul principal invocat pentru nerespectarea timpului este neprevăzutul. Ceea ce ne poate face să ne gândim cum să minimalizăm efectele pe care ceva neprevăzut le-ar putea avea asupra unui proiect. Un sistem de control care poate oferi informaţii detaliate şi corecte ajută la realizarea unei planificări flexibile ce duce la reducerea parţială a riscurilor. Sunt mai multe tehnici de estimare a timpului şi aceastǎ etapǎ este consideratǎ de foarte mulţi specialişti ca fiind foarte importantǎ, deoarece cu ajutorul estimǎrii în timp se calculeazǎ costurile, se stabileşte data de predare a proiectului şi nu în ultimul rând succesul fazei operaţionale depinde de acurateţea acestei etape.
Ca modele pentru estimarea în timp se pot folosi: experienţa personalǎ, experienţa altor persoane, experienţa din alte proiecte (rapoarte, broşuri de evaluare) sau o altǎ tehnicǎ de estimare. Estimarea în timp se face în prezenţa membrilor echipei, deoarece aceştia sunt responsabili sǎ urmǎreascǎ îndeplinirea acţiunilor în timpul stabilit.
Principalele cauze ale nerespectării planificării în timp apar prin introducerea de schimbări necontrolate care întârzie execuţia sau deoarece efectele schimbărilor necesare aduse proiectului sunt subestimate. Efectele principale ale nerespectării planificării în timp se concretizează în creşterea costurilor sau reducerea performanţei proiectului. Aceste probleme pot fi rezolvate prin monitorizare minuţioasă şi acţionând la timpul potrivit.
Cea mai eficientă metodă de rezolvare a problemelor rămâne totuşi prevenţia. Utilizarea Graficului Gantt şi/sau a metodei Drumului Critic (CPM) arată clar care sunt activităţile cu grad mare de risc în caz de întârzieri pentru care trebuie acordat un timp mai mare.
O diagramă Gantt este o reprezentare grafică a unei sarcini, o matrice. Ea este construită cu o axa orizontală ce reprezintă durata totală a timpului proiectului, împărţită apoi în părţi (zile, săptămâni, luni) şi o axă verticală reprezentând sarcinile ce alcătuiesc proiectul analizat. Un grafic Gantt este un grafic ce arată o listă de activităţi reprezentate prin linii, care sunt proporţionale în lungime cu durata lor. Liniile sunt poziţionate de-a lungul unei scale orizontale a timpului, astfel :
Graficele Gantt urmăresc în primul rând să ofere o imagine în timp a activităţilor care trebuie realizate. Ele pot fi folosite şi în procesul de alocare a resurselor umane, din cadrul unui proiect.
Diagrama Gantt este un instrument de planificare, elaborat în 1917 de Henry L.Gantt, inginer şi sociolog de origine americană. Frecvent utilizată în managementul de proiect, o diagramă Gantt oferă o ilustrare grafică a unui program de activităţi, care ajută la planificarea, coordonarea şi monitorizarea unor sarcini specifice dintr-un proiect. Diagramele Gantt se pot realiza în versiuni simple, cu ajutorul unui grafic făcut pe hartie sau în versiuni mai complexe, cu ajutorul unor aplicaţii softwar. Diagrama Gantt (creată la începutul anilor 1900 şi denumită astfel după cel care a folosit pentru prima dată această procedură - Henry Gantt) este foarte accesibilă şi prezintă perioadele de început şi încheiere şi durata activităţilor.
După cum am mai spus: forma grafică a unui astfel de instrument de planificare constă într-o matrice pe a cărei axă orizontală reprezintă perioada de timp pe care se întinde proiectul, împărţită în unităţi de măsură (spre exemplu zile, săptămâni sau luni) şi pe a cărei axă verticală sunt reprezentate sarcinile din proiect (spre exemplu, dacă proiectul ar consta în dotarea calculatorului cu un nou software, principalele sarcini ar putea fi: realizarea unei cercetări de piaţă, alegerea soft-ului, instalarea soft-ului, etc.).
În cadrul unei diagrame Gantt, fiecărei sarcini îi este alocată un rând. Timpul în care este estimat să se finalizeze o sarcină este reprezentat printr-o bară orizontală. Marginea din stânga marchează începutul preconizat pentru acea sarcina iar marginea din dreapta marchează sfârşitul preconizat. Sarcinile pot evolua relativ la alte sarcini în mod secvenţial, paralel sau prin suprapunere temporară.
Pe măsură ce proiectul avansează, diagrama este adusă la zi, prin umplerea barelor pe o lungime corespunzătoare procentului din sarcină care a fost îndeplinit. În modul acesta, se poate vedea stadiul în care se află proiectul, trăgând o linie verticală în dreptul datei curente. Sarcinile finalizate vor rămâne complet în partea stângă a liniei. Sarcinile în desfăşurare vor fi întretăiate de linie şi dacă partea plină este la stânga liniei, înseamnă că este o întârziere faţă de planificare, pe când, dacă partea plină merge până în dreapta liniei, înseamnă că proiectul este înaintat. Sarcinile viitoare rămân cu totul în dreapta liniei.
Când se realizează o diagramă Gantt, este recomantă introducerea unui număr rezonabil de sarcini (nu mai mult de 15 sau 20), în aşa fel încât diagrama să încapă pe o singură pagină. În cazul în care este vorba despre un proiect mai complex se pot realiza diagrame subordonate care să detalieze încadrarea în timp a tuturor sub-sarcinilor care formează o sarcină principală.
De asemenea, pentru o echipa de proiect este foarte util ca în dreptul unei sarcini să fie trecuţi şi responsabilii respectivei sarcini.
De multe ori într-un proiect există evenimente care nu reprezintă o sarcină, însă care se vor evidenţiate în cadrul unei diagrame Gantt. De exemplu închirierea unei săli anume este un moment foarte important pentru desfăşurarea ulterioară a sarcinilor, deoarece locaţia trebuie trecuta în mod explicit în comunicatul de presă. Aceste momente reprezintă nişte “borne” (eng. “milestones”) şi de obicei sunt marcate pe diagramă sub forma unor triunghiuri cu vârful în sus.
De-a lungul istoriei, schemele Gantt au început să cuprindă mai multe faze ale procesului de productie, încorporând şi subetapele acestuia, începând să fie folosite pentru procese ale căror desfăşurare se întinde pe prioade din ce în ce mai scurte de timp.
Analiza Gantt –model 1918
Analiza Gantt – model 2000
Analiza Gantt – model 2007
Stabilirea ordinii de desfăşurare în timp a activităţilor se poate realiza fie prin diagramele GANTT fie prin modelarea în reţea. Diagrama Gantt nu este un grafic de reţea, pentru că nu arată interdependenţa, legăturile dintre activităţi, ceea ce este esenţial pentru înţelegerea şi urmărirea proiectului (deoarece multe activităţi se desfăşoară concomitent şi deseori trebuie să preceadă activităţi ulterioare). Această interdependenţă poate fi observată în diagramele PERT sau CPM.
O diagramă Gantt este o diagramă cu bare care arată relaţia dintre activităţi de-a lungul timpului. În cadrul diagramei, pe veticală sunt listate activităţile componente ale proiectului, iar pe orizontală, prin bare, sunt reprezentate duratele acestora în ordinea desfăşurării impusă de relaţiile de precedenţă. Diagramele Gantt, cunoscute şi sub denumirea de diagrame bară, se folosesc în special pentru proiecte mici, concomitent cu diagramele reţelelor, cu structura descompunerii activităţilor. Ele reprezintă reţele în care activităţile sunt transpuse calendaristic pe o axă orizontală a timpului. Astfel, unei activităţi i se va asocia o bară de lungime direct proporţională cu durata estimată.
Diagrama Gantt poate fi mai greu de folosit din motive diverse, precum:
trasarea unui plan complex poate lua şi o săptămâna întreagă; modificarea ei ulterioară, pentru a ţine pasul cu schimbările care intervin, poate fi de-a dreptul imposibilă; dacă diagrama este excesiv de complicată, planificatorului îi va fi destul de greu să o folosească, pentru că va fi greu să urmarească cu privirea barele fără să trecă pe altă linie; ele nu pot fi folosite pentru indicarea relaţiilor de interdependenţa dintre diverse activitaţi. În cazul diagramelor mai complicate se poate ajunge uşor la programarea din greşeală a începerii unei activităţi înainte ca ea să poată, logic, avea loc.
Pe lângă faptul că în metoda clasică de programare a lucrărilor cu ajutorul graficului calendaristic (GANTT), care ne oferă o imagine sugestivă a evoluţiei lucrărilor, nu apare clar interdependenţa dintre activităţi nu se poate stabili decalarea survenită în reprogramarea unor termene, orice abatere importantă duce la necesitatea întocmirii altui grafic calendaristic care să reflecte acest lucru.
O soluţie la aceste dezavantaje este aceea a folosirii graficului-reţea ca instrument de programare a lucrărilor. Dezavantajul că nu arată interdependenţele dintre activităţi se poate remedia cu ajutorul unui program (ex. Microsoft Project). În această situaţie se obţin următoarele informaţii: relaţiile dintre activităţi; timpul de terminare a proiectului; consecinţele derulării precoce/târzii a unei activităţi; evaluarea performanţelor.
Instrumentele de planificare ale unui proiect (diagrame logice, diagramele Gantt, structura descompunerii activităţilor) sunt foarte utile, dar ele nu pot fi întotdeauna adecvate realităţii, pe care adesea o simplifică. De aceea, se impune utilizarea lor cu anumite limite. Progresul proiectului este măsurat prin realizarea evenimentelor ce reprezintă stadiile semnificative ale implementării unui proiect. Activităţile fiind desfăşurate într-un orizont de timp fiecare activitate este definită de un eveniment de începere şi de unul de finalizare iar resursele sunt consumate de activităţi şi mai puţin de evenimente. În general evenimentele şi activităţile necesare pentru execuţia unui proiect sunt dependente de rezultatele unor activităţi anterioare din sistem. Aceste relaţii fac ca activităţile să fie interdependente, iar aceste interdependenţe trebuie avute în vedere atunci când se face graficul de derulare al unui proiect.
Graficul Gantt este utilizat pentru reprezentarea succesiunii activităţilor prevăzute în scopul implementarii unui proiect. Un asemenea proiect se poate referi, de exemplu, la implementarea unui model de asigurare a calităţii potrivit standardelor ISO 9000. Aceasta a fost prima tehnică utilizată de management pentru programarea proiectelor. Graficele Gantt au fost destinate şi aplicate cu mult succes la operaţiile cu grad înalt de repetitivitate. Activităţile pe mai multe componente pot fi combinate într-un singur grafic care să prezinte realizarea agregată. Graficul poate arăta modalitatea în care activităţi diferite se desfăşoară simultan pentru realizarea unui obiectiv comun. Din păcate, gradul de flexibilitate necesar programării unui proiect este limitat prin folosirea graficelor Gantt, tocmai deoarece relaţiile dintre activităţile proiectului nu sunt clar relevate. Tehnica graficelor Gantt este de aceea folosită îndeosebi ca un instrument necesar supervizării proiectului. În funcţie de modul de eşalonare calendaristică a activităţilor vor exista programe diferite:
Program minorant – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare cele mai scurte;
Program majorant – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare cele mai lungi;
Program operativ – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare aprobate şi este de obicei cuprins între programul minorant şi cel majorant.
Pentru construirea diagramei Gantt se recomandă parcurgerea următoarelor etape: definirea activităţilor necesare pentru implementarea proiectului; estimarea duratei fiecărei activităţi; ordonarea activităţilor într-o succesiune logică; marcarea pe grafic a succesiunii activităţilor cu ajutorul unor linii orizontale (aceste linii arată momentul începerii şi terminării fiecărei activităţi).
În concluzie o diagramă Gantt include: repere, adică puncte de verificare importante sau obiective intermediare pentru un proiect; resurse pentru proiectele de echipă, care formează o coloană adiţională în care să fie menţionat responsabilul pentru o anumită sarcină, precum şi resursele alocate acelei sarcini; status, adică progresul proiectului, ce se completează proporţional cu cantitatea de muncă depusă şi rezultatele obţinute în raport cu trecerea timpului alocat sarcinii respective şi dependinţe, care menţionează de ce anume depinde o anumită activitate din cadrul proiectului.
Graficul Gantt permite astfel, în cele din urmă, vizualizarea relaţiei dintre activităţile prevăzute pentru implementarea unui proiect, indicând etapele care trebuie parcurse. De asemenea, facilitează observarea datelor la care au fost operate modificări în desfăşurarea activităţilor, faţă de ceea ce se prevăzuse iniţial.
Bibliografie
Internet:
1. http://aboxichoose.com/upb/an3/bm/cursuri_bogdan/bmlectia10_20-05-2006.pdf - 14.03.2011, 11:56
2. http://codrinpaveliuc.finantare.ro/2009/03/02/diagrama-gannt-for-dummies - 14.03.2011, 11:17
3. http://www.consultingreview.ro/print.php?articol=managementul-proiectelor-planificarea-proiectului – 14.03.2011, 11:59
4. http://www.cursurigratuite.ro/referate/economie/organizare_nunta.php - 14.03.2011, 15:01
5. http://www.ghidmanagement.ro/resurse/Tehnici+si+instrumente+ale+calitatii – 14.03.2011, 11:39
6. http://www.legestart.ro/consulting-review-articol-Managementul-proiectelor-Executia-proiectului-1065.html - 14.03.2011, 11:41
7. http://www.rubinian.com/info_managementul_proiectelor.php - 14.03.2011, 14:27
8. http://www.scritube.com/management/Concepte-ale-unui-proiect15358.php - 14.03.2011, 11:43
9. http://www.scritube.com/management/MANAGEMENTUL-PROIECTELOR212619242.php - 14.03.2011, 14:31
10. http://www.scritube.com/tehnica-mecanica/Managementul-montajului-instal182112177.php - 14.03.2011, 12:01
11. http://www.scritube.com/stiinta/informatica/Ce-este-diagrama-Gantt1032201711.php - 14.03.2011, 14:21
luni, 28 martie 2011
luni, 10 ianuarie 2011
Comunicarea non-verbala
Argument
Comunicarea nonverbală este un domeniu vast şi greu de conştientizat. Din ceea ce am studiat până acum am realizat cât de importantă este cunoaşterea acestor coduri nonverbale, deoarece ele ne trădează când ne este lumea mai dragă.
“Comunicarea nonverbală este o disciplină nouă în spaţiul academic românesc, suscitând interesul deopotrivă al profesorilor, studenţilor şi al nespecialiştilor. Ideea că indivizii pot utiliza elementele nonverbale pentru a identifica adevăratele trăiri emoţionale, intenţiile celuilalt sau pentru a-l influenţa să se comporte într-un anumit fel aprinde imaginaţia publicurilor şi face din acesta un concept aproape conspirativ. Şi nu de puţine ori, am asistat la invocarea ca factor hotărâtor în viaţa noastră a tuturor, fără a se specifica însă care este înţelesul acestui termen.”
Părerea mea este că totuşi nu există un cod universal pe care să-l descifrăm ci doar repere după care să ne ghidăm. Este într-adevăr un domeniu în care se pot face multe speculaţii, dar diferenţele culturale, de vârstă, sex şi poziţie socială modelează caracterul fiecărui om şi îl fac să reacţioneze diferit în faţa aceloraşi situaţii. “Competenţa nonverbală reprezintă abilitatea indivizilor de a codifica şi respectiv decodifica mesajele nonverbale în funcţie de contextul social, de a estima şi prezice emoţiile, atitudinile, comportamentul celorlalţi în funcţie de comportametele nonverbale ale acestora, de a folosi eficient elemente nonverbale pentru a obţine rezultatele dorite în interacţiunile cotidiene.”
Am ales această temă de referat/dezbatere în primul rând pentru a mă edifica asupra unor semnificaţii şi în al doilea rând pentru a-i atenţiona pe ceilalţi asupra importanţei autocontrolului. Îmi propun ca pe viitor să aprofundez această temă, întrucât din lipsă de spaţiu am acordat atenţie doar principalelor forme de comunicare nonverbală.
Considerente generale
Se spune că oamenii îşi formează o primă şi foarte puternică impresie despre o altă persoana într-un interval de timp între 30 de secunde şi 2 minute . Voi arăta însă că prima impresie poate fi greşită şi se poate instala într-un interval chiar mai scurt. Totul ţine de comunicarea nonverbală, care nu foloseşte cuvinte şi prin care se exprimă sentimente, emoţii, atitudini. Chiar şi fără cuvinte, noi comunicăm prin ceea ce facem: modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum conducem o maşină sau stăm la birou, fiecare din acestea având o semnificaţie şi comunicând o idee. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte, dar care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste mesaje pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua ceea ce este transmis prin cuvinte.
Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian şi M. Weiner, în studiul Decoding of inconsistent communication. În urma acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis pe cale paraverbală şi 55% prin limbajul corpului. De altfel, axioma comunicării nonverbale evidenţiază faptul că acest tip de comunicare are relevanţă mai mare decât semnalele verbale şi paraverbale (tonul vocii, accent, tonalitate etc). Această axiomă enunţă următorul lucru:
“Când ceea ce spuneţi nu este în concordanţă cu ceea ce faceţi, interlocutorul va crede ceea ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului dumneavoastră.”
Importanţa comunicării nonverbale este demonstrată şi prin faptul că până la apariţia limbajului articulat al copilului este necesar un interval de timp în care intră “în scenă” limbajul neverbal, care face posibilă comunicarea dintre mamă şi copil, în primele luni de viaţă şi nu numai, prin intermediul simţurilor tactil, olfactiv, auditiv, vizual şi mai ales gustativ. Odată depăşită perioada în discuţie, limbajul neverbal nu dispare pur şi simplu, fiind înlocuit de cel verbal, el dobândeşte valenţe noi, devine mai specializat.
Poate fi stabilit un alfabet nonverbal universal de semne, căci limbajul nonverbal este unul simbolic.
Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, privire, gestică şi prin elementele de paralimbaj.
Important nu este să urmărim pas cu pas fiecare mişcare a cuiva, pentru că sensul acestei comunicări depinde de context şi de relaţiile dintre indivizi. Trebuie să considerăm situaţia respectivă de comunicare per ansamblu. Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună.
Nu trebuie însă considerat că limbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice starea de spirit şi cu timpul personalitatea persoanei respective.
Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în plan social. De obicei afirmaţiile verbale sunt influenţate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorinţa de a încheia o afacere, presiunea socială, care uneori ne determină să spunem că suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este aşa, etc. Comunicarea nonverbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi în anumite situaţii este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală. Deaceea un comunicator iscusit stăpâneşte bine atât comunicarea verbală cât şi pe cea nonverbală.
Categoria nonverbală reprezintă partea cea mai importantă a comunicării. Cinzeci şi cinci la sută din totalul mesajului transmis este alcătuit din expresii nonverbale. De fapt, comportamentul nonverbal poartă în sine mai multă greutate decât cuvintele. Astfel, limbajul nu este alcătuit numai din cuvinte ci şi din gesturile pe care le facem în timp ce vorbim, tonul pe care îl avem, emoţiile şi sentimentele pe care le transmitem etc. Limbajul nonverbal mai poartă şi denumirea de limbaj al trupului. Prin intermediul lui se pot transmite mesaje puternice, fără a deschide gura (degetul îndreptat acuzător către celălalt, rotirea ochilor sau o privire pătrunzătoare sunt doar câteva exemple). Alte mesaje pline de putere sunt transmise dacă îţi ţii mâinile încrucişate peste piept, dacă stai cu mâinile pe şolduri şi cu picioarele depărtate sau dacă pleci în timpul unei conversaţii.
Toate aceste mesaje nonverbale nu au cum să nu fie obsevate de interlocutor, ele dând dovadă nu numai de lipsă de interes şi proastă creştere dar şi de lipsă de respect faţă de cealaltă persoană. A evita contactul vizual, a nu răspunde atunci când ţi se vorbeşte, a te trage înapoi atunci când eşti atins şi multe alte atitudini non-verbale, toate exprima mai mult decât cuvintele. Fiecare dintre ele în parte are în sine o putere foarte mare. În procesul de comunicare contează totul, până şi cea mai mică strâmbătură sau cea mai discretă inflexiune a vocii.
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului comunicării nonverbale trebuie precizate câteva funcţii. În acest sens menţionez următoarele: comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală. Un exemplu relevant ar fi cazul în care profesorul întăreşte prin anumite elemente de mimică sau gestică importanţa unei părţi din mesaj, din ceea ce transmite în timpul orelor elevilor. Ne putem imagina astfel un material înregistrat şi apoi audiat de către elevi sau prezentat de cadrul didactic. Vom constata că anumite părţi ale mesajului verbal pot fi nu doar accentuate ci chiar completate. O altă concordanţă ar fi faptul că atunci când cineva spune o glumă zâmbeşte sau cineva care anunţă o veste tristă are o mimică în consecinţă. Contrar celor spuse până acum, comunicarea nonverbală poate contrazice anumite aspect ale comunicării verbale. De exemplu dacă trebuie să facem o critică şi zâmbim putem instaura o atmosferă relaxantă şi pozitivă. O altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regla fluxul comunicaţional şi de a pondera comunicarea verbală. Deasemenea, comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând posibilitatea receptorului comunicării să identifice adevăratul mesaj.
După cum probabil v-aţi putut da seama până acum, comunicarea nonverbală prezintă mai multe forme, cum ar fi: senzorială, când se bazează pe ceea ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor (văzul, auzul, mirosul, simţul tactil şi gustativ); estetică (pictură, muzică, dans, imagine etc), care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice şi comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile etc).
Din cele de mai sus rezultă comunicarea nonverbală ca fiind de cele mai multe ori neintenţionată — ne trădeaza emoţiile sau atitudinea chiar fără voia noastră deci este necesar să fim conştienţi că mesajele nonverbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm. De exemplu când pretindem că suntem atenţi, ne putem trăda râzând forţat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu trebuia să o aprobăm.
Comunicarea nonverbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învăţăm a le folosim. Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi diferite (exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului etc). Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite, cum ar fi mişcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers, în cultura noastră exprimă negaţia, la bulgari însă exprimă o afirmaţie. Necunoaşterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare, dar abilitatea de comunicare nonverbală creşte odată cu vârsta, cu experienţa. Cei care comunică bine nonverbal, stăpânesc în aceeaşi măsură şi codurile iar de obicei sunt aceia care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor şi au un statut social mai bun, pentru că mesajele nonverbale ne furnizează informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care am fi jenaţi să discutăm. Aşadar, prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem obţine informaţii despre identitatea culturală, personalitatea, atitudinile şi stilul personal. Acestea comunică printre altele gradul de credibilitate a individului.
Foarte important este şi modul în care privim şi suntem priviţi, mod care are legătură cu nevoile noastre de aprobare, încredere, acceptare şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Interlocutorii care privesc în ochi în timpul conversaţiei sunt consideraţi mai credibili decât cei care evita contactul visual, sugerând intenţia de a ascunde ceva.
Personalitatea se evidenţiază şi prin alte mişcări precum: rosul unghiilor, jucatul cu o bijuterie, frecatul nasului etc. Este greu să înţelegem sensul acestor mişcări, deoarece unele se fac inconştient şi ele pot ilustra doar o stare interioară (frică, jenă, nerăbdare). În acest sens nu vorbim despre comunicare nonverbală. Dacă aceste semne se folosesc intenţionat, pentru a spune ceva despre noi, atunci ele constituie comunicare nonverbală.
Contactul vizual, distanţa la care ne plasăm, expresia feţei, zâmbetul, atingerea, toate arată că ne place sau nu ne place ceva ori cineva. Cât despre gradul de implicare, acesta se manifestă prin viteza şi volumul discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea expresiei feţei. Astfel statutul social al persoanei cu care comunicăm este evidenţiat prin spaţiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte sau îmbrăcăminte costisitoare etc.
În limbajul corpului fiecare persoană are la dispoziţie peste 700.000 de “cuvinte”. Cele mai bune descoperitoare ale acestor cuvinte se pare că ar fi femeile, prin capacitatea “intuiţiei feminine”. Pe de altă parte, specialiştii au ajuns la concluzia că femeile se şi exprimă mult mai limpede decât bărbaţii. Studiile efectuate la Harvard arată că fetele învaţă să vorbească mai devreme decât băieţii, articulează mai bine cuvintele şi îşi însuşesc un vocabular mai bogat, comparativ cu băieţii de aceeaşi vârstă.
Trebuie precizat că nu putem minţi. Fiecare mişcare ne trădează: poziţia verticală a palmei atunci când se întinde mâna cuiva exprimă solicitudine, faptul că îl consideri egalul tău, iar strângerea de mână trebuie să fie puternică pentru a arăta încrederea în sine; mâinile sau picioarele încrucişate în timpul conversaţiei, exprimă dezacord şi intimidare; poziţia aplecată spre interlocutor, atunci când se stă jos sau apropierea fizică (fără a încălca graniţa zonei intime – 45 cm faţă de corp) denotă sinceritate şi interes. Însă trebuie ţinut cont de ceea ce a spus Peter F. Drucker «Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ceea ce nu este spus.». Minţindu-se pe sine sau minţindu-i pe ceilalţi, omul joacă diverse roluri, ceea ce reprezintă un aspect particular al comportamentului său. Chiar dacă vorbeşte politicos, reacţiile corpului pot exprima şi trăda dorinţele sale. Să ascultăm deci, ca să înţelegem ce trebuie să vedem, deoarece nu doar cuvintele, ci şi corpul se ascultă.
Comunicarea prin gesturi
Antropologul american Ray Birdwhistel a efectuat numeroase cercetări în domeniului kinezicii (kinetica). Aceasta este o disciplină care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; această disciplină a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală. Kinetica este astfel o gramatică a gesturilor, dar din ea se naşte şi parakinetica, disciplină ce studiază intensitatea, durata, întinderea şi ritmul gesturilor. Diverse mişcări ale mâinilor, braţelor, picioarelor sunt grupate sub denumirea de gestică şi reprezintă mijloace frecvent folosite în comunicarea nonverbală.
Preocupări privind clasificarea gesturilor au apărut încă din 1949, când H. Wespi împărţea gesturile în substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal. În completarea acestei teorii vin americanii Paul Ekman şi Wallace Friesen, care susţin că gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii.
Identificăm astfel emblemele ca mişcări ce se substituie comunicării verbale şi formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care compensează imposibilitatea de exprimare verbală în anumite situaţii.
O categorie de gesturi foarte importantă şi numeroasă este aceea a ilustratorilor, care sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane, universale. Acestea se împart în: bastoane – mişcări de accentuare, pe verticală, executate cu mână; pictografele – gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor; kinetografele – complexe de mişcări ce ilustrează o relatare; ideografele – gesturi vagi ce însoţesc o expunere cu caracter abstract, acentuând o idee; mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii; mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectelor; mişcările ritmice – însoţesc mereu vorbele, pentru a accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare şi ilustratorii emblematici, care sunt reprezentările cuvintelor.
Să nu uităm nici de gesturile de reglaj, cu rol de a întreţine comunicarea, prin semnale de confirmare, atenţie, îndoială. Aici predominante sunt mişcările capului sau ale feţei.
Foarte frecvente sunt şi expresiile stărilor de spirit, spontane, dar care pot fi controlate şi chiar simulate, acele mişcări afective, faciale sau corporale.
Ultima categorie, dar nu mai puţin importantă decat celelalte, deşi mai puţin legată de comunicare, este aceea a adaptorilor. Sunt mişcări care reunesc gesturi din afara fenomenului comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate etc).
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului se pot lua câteva elemente ale limbajului gesturilor, cum ar fi: strângerea pumnilor – denota ostilitate şi mânie sau determinare, solidarietate, stres, braţele deschise exprimă sinceritate şi acceptare, mâna la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna – ascundere a ceva, nervozitate, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar degetele pe obraz denotă interes, mâinile ţinute la spate pot să denote superioritate sau încercare de autocontrol.
Atenţie însă şi la diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta spre stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat la noi nepoliticos, insultă în Thailanda şi gest neutru în America. În ciuda faptului că gesticulaţiei excesivă este considerată nepoliticoasă în multe ţări, gesturile mâinilor le-au creat italienilor faima de popor pasional. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală) iar cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masă dacă astfel va obţine o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze un control total asupra situaţiei. Bătaia picioarelor denota plictiseală, nerăbdare, stres. Cât priveşte atitudinea (postura), voluntară sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. Astfel, o persoană cu spatele drept şi bărbia ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre pe când o persoană cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere, nesiguranţă. Tot aşa felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea arată în ce stare se află un om. Spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre. Pentru ca poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură, să facă minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus. Pe de altă parte, poziţia corpului lăsată pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, dezinteres. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor, va însemna încredere în sine iar poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine autoritară, dorinţa de a se impune. Poziţia lăsată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
Posturile/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, vor sa-l aibe sau cred ca îl au. Felul în care stau oamenii se împarte în posturi de includere/excludere ce definesc spaţiul unui grup. De exemplu când doi oameni aleg să stea faţă în faţă îşi exprimă dorinţa de comunicare sau paralel fiind neutri şi adoptă de fapt posturi de orientare corporală. În cazul în care postura comunică intensitatea cu care o persoana este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul se poate spune că interlocutorii au adoptat posturi de congruenţă/necongruenţă.
Gestica se referă la viteza de mişcare a mâinilor, la gradul de tensiune, poziţii, zone de mişcare, modul de ţinere a degetelor, distanţa dintre mâini şi corp. Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul din braţele ochelarilor şi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţă de a spune ceva. Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură. Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna încercarea de a ascunde ceva. Mai jos sunt câteva imagini cu posibile posturi pe care le poate adopta cineva în timpul unei discuţii şi cu decodificarea lor din registrul nonverbal în cel verbal:
La fel, poziţia mâinilor ne poate da nenumărate indicii despre starea cuiva. Enumăr mai jos câteva poziţii ale mâinilor şi semnificaţia lor în contextul limbajului corpului:
• Mâinile dechise, relaxate, dezvăluie o atitudine pozitivă, o invitaţie la sinceritate;
• Mâinile ascunse pot sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns;
• Mâinile apropiate, cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine sau în anumite contexte chiar aroganţă;
• Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca, este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului;
• Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără;
• Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat, sugerează o stare de nervozitate.
Alte gesturi care pot fi interpretate ar fi următoarele:
1. Braţele ţinute la spate înseamnă nelinişte;
2. Mângâierea bărbiei arată că ascultătorul evaluează pozitiv ceea ce aude;
3. Tragerea uşoară a lobului urechii arată suspiciune;
4. Masarea cefei indică un sentiment de frustrare;
5. Palmele încleştate arată tensiune;
6. Jocul cu pixul este un semn de nerăbdare;
7. Frecarea palmelor indică anticipare.
Observăm că de o foarte mare importanţă sunt postura şi orientarea corpului. Astfel există câteva poziţii pe baza cărora putem identifica starea de spirit a oamenilor:
Prin urmare, poziţia picior peste picior şi braţe încrucişate, picioarele peste braţul scaunului, picioarele pe birou sau legănarea ori bătutul din picior arată lipsă de interes. Totuşi când picioarele sunt încrucişate iar poziţia corpului este îndreptată spre interlocutor, este un semn de înţelegere şi cooperare. Întoarcerea corpului într-o parte în timp ce interlocutorul vorbeşte, indică dorinţa de a încheia discuţia.
Şi pentru ca totul să fie mai simplu înţeles corect, voi rezuma cele spuse până acum şi voi atrage atenţia doar asupra acelor gesturi, care prin simplitatea lor ne intră în uzanţa de zi cu zi.
O privire însoţită de un zâmbet înseamnă interes, în timp ce o privire însoţită de încruntare înseamnă ostilitate;
Mâinile relaxate pe lângă corp dezvăluie o atitudine deschisă, în timp ce mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă;
Mâinile care sprijină capul vor trăda interesul transformându-l în plictiseală iar întreţinerea atenţiei cu orice obiect existent în preajmă reprezintă un semn de nerăbdare;
Picioarele pe birou sau peste braţul scaunului vor evidenţia întotdeauna o lipsă de respect, precum şi dezinteres faţă de interlocutor;
Învăţând să cunoşti oamenii prin intermediul acestui limbaj al corpului vei fi surprins de evoluţia unei simple discuţii.
Din punct de vedere al modului de mişcare a corpului, cei cu mişcări laterale pot fi consideraţi a fi buni comunicatori, cei cu mişcări faţă-spate oameni de actiune şi oameni cu putere de convingere, cei cu mişcări verticale.
Comunicarea prin atingeri (tactilă)
Comunicarea prin atingeri (tacilă) este posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale, cu toate că unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, statut, relaţie şi cultură. Cercetătorii Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au stabilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc comunicarea.
Avem astfel atingeri care transmit emoţii pozitive precum mângâierea, atingerea cu semnificaţie consolatoare, atingerea de încurajare, atingerea liniştitoare, care comunică afecţiunea, participarea şi aprecierea având un efect pozitiv asupra receptorului.
Există şi situaţii în care contactul cutanat nu mai exprimă apropiere, empatie şi simpatie, ci marchează diferenţe de statut social, de gen sau de vârstă. Prin urmare, dreptul iniţierii şi executării unei atingeri îi revine întotdeauna superiorului, niciodată subalternului. Mai mult, ni se relevă norme sociale şi în privinţa genului persoanei care efectuează atingerea. Aşadar, o femeie, în ciuda unei poziţii socio-profesionale superioare, nu va putea să-şi bată pe umăr subalternii bărbaţi sau să-i ia de după gât. În privinţa celei de-a treia variabile numite anterior, Aurelia Marinescu, în „Codul bunelor maniere astăzi”, ne avertizează că gestul de strângere al mâinii va fi întotdeauna început de persoana cu vârsta cea mai mare, excepţie făcând situaţiile în care interlocutorul este o doamnă sau un superior.
Urmează atingerile ludice (în joacă). Aceste atingeri cu caracter aluziv pot fi independente sau pot completa comunicarea verbală.
Există şi atingeri de control, care după cum le spune şi numele orientează compotamentul, atitudinea sau chiar sentimentele.
Analizând culturile din punctul de vedere al atingerilor, Edward T. Hall a distins între culturile de contact („high contact cultures”) şi culturile mai rezervate în ceea ce priveşte atingerile şi apropierea fizică („low contact cultures”). În prima categorie se încadrează în special tările arabe, inclusiv nordul Africii, regiunea mediteraneeana, respectiv Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania, evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu, est-europenii şi ruşii, virtual, toate ţările din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderaţi în privinţa nivelului de contact. În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de Nord, incluzând Scandinavia, Germania şi Anglia, americanii de origine britanică, anglo-saxonii albi, care au constituit principala cultură a Statelor Unite ale Americii, virtual, orice ţară asiatică, respectiv Burma, China, Coreea, Filipine, Indonezia, Thailanda şi Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem.
Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural, ci şi localizarea atingerii. Există tabuuri în această privinţă, în mod firesc, îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda, zona capului e sacră, de neatins; în Coreea, tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă.
O categorie foarte importantă o reprezintă aceea din care fac parte atingerile cu semnificaţie magică cât şi atingerile specifice spaţiului profan. În această categorie sunt incluse şi atingerile cu semnificaţie sexuală. O atingere rituală des întâlnită este strângerea mâinii în semn de salut, care în funcţie de poziţia şi puterea mâinii poate semnifica egalitate, supunere sau dominare.
Din comportamentul uman fac parte numeroase atingeri diverse care nu se circumscriu problematicii comunicării. Aici se încadreaza atingerile terapeutice, de control al mediului etc, ce vrând nevrând transmit totuşi anumite informaţii şi sentimente.
Comunicarea prin expresia feţei
Fără a lipsi abordarea generală a celorlalte canale de transmitere nonverbală a seminificaţiilor, accentul cade asupra zonei cu nivelul cel mai ridicat de expresivitate, anume faţa umană. Singură sau însoţită de comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau involuntar, foarte multe despre sentimentele, reacţiile, starea de spirit a celor care comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizeaza indicii şi transmite mesaje, îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Faţa este cea mai expreisvă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare foarte important. În mod normal ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai mult în timpul unei conversaţii.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Privirea poate ajuta o persoana să domine o alta sau un grup, poate exprima stăpânire de sine, agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă, dispreţ, ironie, admiraţie ş.a.m.d. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva, în jos – tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceala iar evitarea privirii înseamă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Dacă doreşti să contruieşti relaţii bune cu alte persoane, privirea ta trebuie să se întrepătrundă cu a lor în proporţie de 60-70% din timp. Acest aspect aduce dupa sine şi simpatia şi atenţia interlocutorilor. Conform unor studii, cei ce au menţinut contactul vizual echilibrat, au fost evaluaţi ca fiind mai puternici. De asemenea, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane priveşte când vorbeşte şi timpul în care priveşte când ascultă, se pot trage următoarele concluzii:
1) Cu cât raportul vorbit-privit a crescut – indivizii au fost văzuţi ca fiind puternici, dar mai puţin prietenoşi şi toleranţi;
2) Cu cât raportul ascultat-privit a crescut – aceştia au fost văzuţi drept submisivi, dar empatici şi plăcuţi.
D.K.Orban susţinea că “prin ochi exprimăm un comportament cognitiv şi emoţional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenţie. Ne dezvăluim emoţiile de frică, mânie, furie şi tristeţe[…]. Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual”. De asemenea, există mai multe tipuri de priviri: oficială, intimă, laterală, care atunci când este însoţită de un zâmbet înseamnă interes, iar atunci când e însoţită de încruntarea sprâncenelor înseamnă ostilitate. La fel, închiderea ochilor înseamnă dorinţa de a finaliza interacţiunea.
Într-o lucrare consacrată comunicării interpersonale, Irena Chiru semnalează o serie de diferenţe culturale. În privinţa privirii ea afirmă că: „În Japonia copiii sunt învăţaţi să-şi privească interlocutorul în zona nodului cravatei, ca expresie a respectului”. În societăţile asiatice şi arabe „femeilor nu le este permis să privească în ochii bărbaţilor”. În societatea europeana a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul anilor 80 bunele maniere recomandau ca o femeie şi un bărbat să se privească de la bărbie în sus. Locul în care privim într-o conversaţie oficială este de cele mai multe ori mijlocul frunţii interlocutorului pe când într-o conversaţie amicală coboară între ochi şi gură tinzând în intimitate spre un loc mai jos.
O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar o privire insistentă deranjează şi arată lipsă de educaţie, dacă nu este vorba despre persoane apropiate.
Profesorul Mihai Dinu preia şi prezintă de la alţi autori principalele patru funcţii ale comunicării vizuale. Acestea sunt cererea de informaţii, semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să facă o acţiune sau nu, indicarea naturii unei relaţii şi compensarea distenţei fizice, interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. În orice societate civilizată nu se strigă peste capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj.
Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică prin fruntea încruntată procupare, mânie, frustrare, prin sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, nasul încreţit exprimă neplăcere aşa cum nările mărite arată mânie sau excitare senzuală iar buzele strânse nesiguranţă, ezitare. Aşadar mimica reprezintă modul în care trăsăturile feţei redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câştigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicţie cu cele spuse.
Vorbitorii experimentaţi pot folosi anumite trucuri care să îi ajute în convingerea auditoriului. De exemplu, fără a spune în cuvinte că sunt împotriva unei idei, aceştia o susţin zâmbind ironic, creând o reacţie de opoziţie faţă de ceea ce spun.
Deasemena zâmbetul face parte din ceea ce se numeşte mimică, adică intervalul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi în această privinţă, dar orice om are o mimică mai mult sau mai puţin expresivă. Transmitem, în funcţie de situaţie şi de context, surpriză, bucurie, enervare şi multe alte sentimente care pot fi contradictorii cu ceea ce simţim de fapt. Totuşi zâmbetul este un gest foarte complex, reprezintă o expresie facială cu multiple nuanţe şi semnificaţii. El poate să exprime prietenie, plăcere, jenă sau neîncredere, însă principalul semnal pe care îl transmite este pozitiv, din acest motiv este recomandabil ca în introducerea unui discurs să se zâmbească. Zâmbetul se învaţă prin imitaţie şi s-a constatat că la copii crescuţi în casele de copii zâmbetul este mai rar.
Proxemica
Proxemica este ştiinţa care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Această disciplină a fost întemeiată de antorpologul american Edward T. Hall, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. El a ajuns la concluzia că în domeniul comunicării nonverbale există distanţe diferite de comunicare în funcţie de contextul şi de caracterul mesajului transmis. Comunicăm aşadar şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem distanţa care ne separă sau ne apropie de intrlocutori. Avem astfel:
TIP DE SPAŢIU DE LA PÂNĂ LA UNDE SE PRACTICĂ
Spaţiul intim Contact fizic efectiv Până la 0,5m - relaţii de intimitate
- excepţii: lifturi, mijloace de transport în comun aglomerate
Spaţiul personal 0,5 – 1m 1 – 2m - persoanele care sunt mai mult decât cunoştinţe sau colegi
Spaţiul social 2 – 3m 3 – 5m - întâlniri de afaceri impersonale
- discuţii între parteneri de afaceri
- discuţii între angajat şi angajator etc
Spaţiul public 5 – 10m 10m şi peste - întâlniri profesor – student
- politicieni,
- actori
- figuri publice
În general, oamenilor le place să aibă un spaţiu propriu, pe care să-l aranjeze cum doresc. Spaţiul împrumută ceva din personalitatea omului şi transmite mesaje nonverbale despre ocupant. Dacă o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune şi chiar ostilitate. De obicei distanţa potrivită unei comunicări normale atunci când ambii parteneri stau în picioare este aceea a strângerii de mână.
Bibliografie
Cărţi:
1. Craia, Sultana, Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
2. Durac, Livia, Semiotica limbajului nonverbal în relaţia părinte-adolescent, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009
3. Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competenţa în comunicare nonverbală, Ed, Tritonic, Bucureşti, 2009
4. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria Comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
5. Turchet, Philippe, SINERGOLOGIA. De la LIMBAJUL TRUPULUI la arta de a citi gândurile celuilalt, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
Internet:
1. http://aimee.ro/Dezvoltare-personala/Comunicare/comunicarea-nonverbala-limbajul-corpului.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:54
2. http://alfalu.3x.ro/web/tipuridecomunicare.htm - site accesat în data de 19.11.2010, ora 01:58
3. http://articole.famouswhy.ro/comunicare_non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:18
4. http://blog.ambition.ro/2010/04/comunicarea-non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:01
5. http://cariera.ele.ro/Comunicare-si-PR/Comunicarea-non-verbala-elemente-de-baza_--a3840.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:59
6. http://mixuldecultura.ro/?p=156 – site accesat în data de 19.11.2010, la ora 02:19
7. http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/comunicarea-non-verbala.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:57
8. http://www.olimpiadelecomunicarii.ro/tutoriale/comunicarea-nonverbala.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 19:06
9. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/COMUNICAREA-NON-VERBALA22410165.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:16
10. http://www.nonverbal.ro/atingerea/2010-11-03-433-atingerea-pilula-a-increderii-sau-instrument-al-puterii.html - site acesat în data de 07.11.2010, la ora 18:50
11. http://www.nonverbal.ro/expresii-faciale-privirea/2010-11-07-439-puterea-privirii.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:49
12. http://www.nonverbal.ro/miscarile-corpului/2010-10-24-383-spune-mi-cum-te-misti-ca-sa-ti-spun-cine-esti.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 18:44
Comunicarea nonverbală este un domeniu vast şi greu de conştientizat. Din ceea ce am studiat până acum am realizat cât de importantă este cunoaşterea acestor coduri nonverbale, deoarece ele ne trădează când ne este lumea mai dragă.
“Comunicarea nonverbală este o disciplină nouă în spaţiul academic românesc, suscitând interesul deopotrivă al profesorilor, studenţilor şi al nespecialiştilor. Ideea că indivizii pot utiliza elementele nonverbale pentru a identifica adevăratele trăiri emoţionale, intenţiile celuilalt sau pentru a-l influenţa să se comporte într-un anumit fel aprinde imaginaţia publicurilor
Părerea mea este că totuşi nu există un cod universal pe care să-l descifrăm ci doar repere după care să ne ghidăm. Este într-adevăr un domeniu în care se pot face multe speculaţii, dar diferenţele culturale, de vârstă, sex şi poziţie socială modelează caracterul fiecărui om şi îl fac să reacţioneze diferit în faţa aceloraşi situaţii. “Competenţa nonverbală reprezintă abilitatea indivizilor de a codifica şi respectiv decodifica mesajele nonverbale în funcţie de contextul social, de a estima şi prezice emoţiile, atitudinile, comportamentul celorlalţi în funcţie de comportametele nonverbale ale acestora, de a folosi eficient elemente nonverbale pentru a obţine rezultatele dorite în interacţiunile cotidiene.”
Am ales această temă de referat/dezbatere în primul rând pentru a mă edifica asupra unor semnificaţii şi în al doilea rând pentru a-i atenţiona pe ceilalţi asupra importanţei autocontrolului. Îmi propun ca pe viitor să aprofundez această temă, întrucât din lipsă de spaţiu am acordat atenţie doar principalelor forme de comunicare nonverbală.
Considerente generale
Se spune că oamenii îşi formează o primă şi foarte puternică impresie despre o altă persoana într-un interval de timp între 30 de secunde şi 2 minute . Voi arăta însă că prima impresie poate fi greşită şi se poate instala într-un interval chiar mai scurt. Totul ţine de comunicarea nonverbală, care nu foloseşte cuvinte şi prin care se exprimă sentimente, emoţii, atitudini. Chiar şi fără cuvinte, noi comunicăm prin ceea ce facem: modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum conducem o maşină sau stăm la birou, fiecare din acestea având o semnificaţie şi comunicând o idee. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte, dar care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste mesaje pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua ceea ce este transmis prin cuvinte.
Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian şi M. Weiner, în studiul Decoding of inconsistent communication. În urma acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis pe cale paraverbală şi 55% prin limbajul corpului. De altfel, axioma comunicării nonverbale evidenţiază faptul că acest tip de comunicare are relevanţă mai mare decât semnalele verbale şi paraverbale (tonul vocii, accent, tonalitate etc). Această axiomă enunţă următorul lucru:
“Când ceea ce spuneţi nu este în concordanţă cu ceea ce faceţi, interlocutorul va crede ceea ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului dumneavoastră.”
Importanţa comunicării nonverbale este demonstrată şi prin faptul că până la apariţia limbajului articulat al copilului este necesar un interval de timp în care intră “în scenă” limbajul neverbal, care face posibilă comunicarea dintre mamă şi copil, în primele luni de viaţă şi nu numai, prin intermediul simţurilor tactil, olfactiv, auditiv, vizual şi mai ales gustativ. Odată depăşită perioada în discuţie, limbajul neverbal nu dispare pur şi simplu, fiind înlocuit de cel verbal, el dobândeşte valenţe noi, devine mai specializat.
Poate fi stabilit un alfabet nonverbal universal de semne, căci limbajul nonverbal este unul simbolic.
Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, privire, gestică şi prin elementele de paralimbaj.
Important nu este să urmărim pas cu pas fiecare mişcare a cuiva, pentru că sensul acestei comunicări depinde de context şi de relaţiile dintre indivizi. Trebuie să considerăm situaţia respectivă de comunicare per ansamblu. Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună.
Nu trebuie însă considerat că limbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice starea de spirit şi cu timpul personalitatea persoanei respective.
Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în plan social. De obicei afirmaţiile verbale sunt influenţate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorinţa de a încheia o afacere, presiunea socială, care uneori ne determină să spunem că suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este aşa, etc. Comunicarea nonverbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi în anumite situaţii este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală. Deaceea un comunicator iscusit stăpâneşte bine atât comunicarea verbală cât şi pe cea nonverbală.
Categoria nonverbală reprezintă partea cea mai importantă a comunicării. Cinzeci şi cinci la sută din totalul mesajului transmis este alcătuit din expresii nonverbale. De fapt, comportamentul nonverbal poartă în sine mai multă greutate decât cuvintele. Astfel, limbajul nu este alcătuit numai din cuvinte ci şi din gesturile pe care le facem în timp ce vorbim, tonul pe care îl avem, emoţiile şi sentimentele pe care le transmitem etc. Limbajul nonverbal mai poartă şi denumirea de limbaj al trupului. Prin intermediul lui se pot transmite mesaje puternice, fără a deschide gura (degetul îndreptat acuzător către celălalt, rotirea ochilor sau o privire pătrunzătoare sunt doar câteva exemple). Alte mesaje pline de putere sunt transmise dacă îţi ţii mâinile încrucişate peste piept, dacă stai cu mâinile pe şolduri şi cu picioarele depărtate sau dacă pleci în timpul unei conversaţii.
Toate aceste mesaje nonverbale nu au cum să nu fie obsevate de interlocutor, ele dând dovadă nu numai de lipsă de interes şi proastă creştere dar şi de lipsă de respect faţă de cealaltă persoană. A evita contactul vizual, a nu răspunde atunci când ţi se vorbeşte, a te trage înapoi atunci când eşti atins şi multe alte atitudini non-verbale, toate exprima mai mult decât cuvintele. Fiecare dintre ele în parte are în sine o putere foarte mare. În procesul de comunicare contează totul, până şi cea mai mică strâmbătură sau cea mai discretă inflexiune a vocii.
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului comunicării nonverbale trebuie precizate câteva funcţii. În acest sens menţionez următoarele: comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală. Un exemplu relevant ar fi cazul în care profesorul întăreşte prin anumite elemente de mimică sau gestică importanţa unei părţi din mesaj, din ceea ce transmite în timpul orelor elevilor. Ne putem imagina astfel un material înregistrat şi apoi audiat de către elevi sau prezentat de cadrul didactic. Vom constata că anumite părţi ale mesajului verbal pot fi nu doar accentuate ci chiar completate. O altă concordanţă ar fi faptul că atunci când cineva spune o glumă zâmbeşte sau cineva care anunţă o veste tristă are o mimică în consecinţă. Contrar celor spuse până acum, comunicarea nonverbală poate contrazice anumite aspect ale comunicării verbale. De exemplu dacă trebuie să facem o critică şi zâmbim putem instaura o atmosferă relaxantă şi pozitivă. O altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regla fluxul comunicaţional şi de a pondera comunicarea verbală. Deasemenea, comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând posibilitatea receptorului comunicării să identifice adevăratul mesaj.
După cum probabil v-aţi putut da seama până acum, comunicarea nonverbală prezintă mai multe forme, cum ar fi: senzorială, când se bazează pe ceea ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor (văzul, auzul, mirosul, simţul tactil şi gustativ); estetică (pictură, muzică, dans, imagine etc), care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice şi comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile etc).
Din cele de mai sus rezultă comunicarea nonverbală ca fiind de cele mai multe ori neintenţionată — ne trădeaza emoţiile sau atitudinea chiar fără voia noastră deci este necesar să fim conştienţi că mesajele nonverbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm. De exemplu când pretindem că suntem atenţi, ne putem trăda râzând forţat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu trebuia să o aprobăm.
Comunicarea nonverbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învăţăm a le folosim. Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi diferite (exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului etc). Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite, cum ar fi mişcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers, în cultura noastră exprimă negaţia, la bulgari însă exprimă o afirmaţie. Necunoaşterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare, dar abilitatea de comunicare nonverbală creşte odată cu vârsta, cu experienţa. Cei care comunică bine nonverbal, stăpânesc în aceeaşi măsură şi codurile iar de obicei sunt aceia care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor şi au un statut social mai bun, pentru că mesajele nonverbale ne furnizează informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care am fi jenaţi să discutăm. Aşadar, prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem obţine informaţii despre identitatea culturală, personalitatea, atitudinile şi stilul personal. Acestea comunică printre altele gradul de credibilitate a individului.
Foarte important este şi modul în care privim şi suntem priviţi, mod care are legătură cu nevoile noastre de aprobare, încredere, acceptare şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Interlocutorii care privesc în ochi în timpul conversaţiei sunt consideraţi mai credibili decât cei care evita contactul visual, sugerând intenţia de a ascunde ceva.
Personalitatea se evidenţiază şi prin alte mişcări precum: rosul unghiilor, jucatul cu o bijuterie, frecatul nasului etc. Este greu să înţelegem sensul acestor mişcări, deoarece unele se fac inconştient şi ele pot ilustra doar o stare interioară (frică, jenă, nerăbdare). În acest sens nu vorbim despre comunicare nonverbală. Dacă aceste semne se folosesc intenţionat, pentru a spune ceva despre noi, atunci ele constituie comunicare nonverbală.
Contactul vizual, distanţa la care ne plasăm, expresia feţei, zâmbetul, atingerea, toate arată că ne place sau nu ne place ceva ori cineva. Cât despre gradul de implicare, acesta se manifestă prin viteza şi volumul discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea expresiei feţei. Astfel statutul social al persoanei cu care comunicăm este evidenţiat prin spaţiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte sau îmbrăcăminte costisitoare etc.
În limbajul corpului fiecare persoană are la dispoziţie peste 700.000 de “cuvinte”. Cele mai bune descoperitoare ale acestor cuvinte se pare că ar fi femeile, prin capacitatea “intuiţiei feminine”. Pe de altă parte, specialiştii au ajuns la concluzia că femeile se şi exprimă mult mai limpede decât bărbaţii. Studiile efectuate la Harvard arată că fetele învaţă să vorbească mai devreme decât băieţii, articulează mai bine cuvintele şi îşi însuşesc un vocabular mai bogat, comparativ cu băieţii de aceeaşi vârstă.
Trebuie precizat că nu putem minţi. Fiecare mişcare ne trădează: poziţia verticală a palmei atunci când se întinde mâna cuiva exprimă solicitudine, faptul că îl consideri egalul tău, iar strângerea de mână trebuie să fie puternică pentru a arăta încrederea în sine; mâinile sau picioarele încrucişate în timpul conversaţiei, exprimă dezacord şi intimidare; poziţia aplecată spre interlocutor, atunci când se stă jos sau apropierea fizică (fără a încălca graniţa zonei intime – 45 cm faţă de corp) denotă sinceritate şi interes. Însă trebuie ţinut cont de ceea ce a spus Peter F. Drucker «Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ceea ce nu este spus.». Minţindu-se pe sine sau minţindu-i pe ceilalţi, omul joacă diverse roluri, ceea ce reprezintă un aspect particular al comportamentului său. Chiar dacă vorbeşte politicos, reacţiile corpului pot exprima şi trăda dorinţele sale. Să ascultăm deci, ca să înţelegem ce trebuie să vedem, deoarece nu doar cuvintele, ci şi corpul se ascultă.
Comunicarea prin gesturi
Antropologul american Ray Birdwhistel a efectuat numeroase cercetări în domeniului kinezicii (kinetica). Aceasta este o disciplină care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; această disciplină a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală. Kinetica este astfel o gramatică a gesturilor, dar din ea se naşte şi parakinetica, disciplină ce studiază intensitatea, durata, întinderea şi ritmul gesturilor. Diverse mişcări ale mâinilor, braţelor, picioarelor sunt grupate sub denumirea de gestică şi reprezintă mijloace frecvent folosite în comunicarea nonverbală.
Preocupări privind clasificarea gesturilor au apărut încă din 1949, când H. Wespi împărţea gesturile în substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal. În completarea acestei teorii vin americanii Paul Ekman şi Wallace Friesen, care susţin că gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii.
Identificăm astfel emblemele ca mişcări ce se substituie comunicării verbale şi formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care compensează imposibilitatea de exprimare verbală în anumite situaţii.
O categorie de gesturi foarte importantă şi numeroasă este aceea a ilustratorilor, care sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane, universale. Acestea se împart în: bastoane – mişcări de accentuare, pe verticală, executate cu mână; pictografele – gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor; kinetografele – complexe de mişcări ce ilustrează o relatare; ideografele – gesturi vagi ce însoţesc o expunere cu caracter abstract, acentuând o idee; mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii; mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectelor; mişcările ritmice – însoţesc mereu vorbele, pentru a accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare şi ilustratorii emblematici, care sunt reprezentările cuvintelor.
Să nu uităm nici de gesturile de reglaj, cu rol de a întreţine comunicarea, prin semnale de confirmare, atenţie, îndoială. Aici predominante sunt mişcările capului sau ale feţei.
Foarte frecvente sunt şi expresiile stărilor de spirit, spontane, dar care pot fi controlate şi chiar simulate, acele mişcări afective, faciale sau corporale.
Ultima categorie, dar nu mai puţin importantă decat celelalte, deşi mai puţin legată de comunicare, este aceea a adaptorilor. Sunt mişcări care reunesc gesturi din afara fenomenului comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate etc).
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului se pot lua câteva elemente ale limbajului gesturilor, cum ar fi: strângerea pumnilor – denota ostilitate şi mânie sau determinare, solidarietate, stres, braţele deschise exprimă sinceritate şi acceptare, mâna la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna – ascundere a ceva, nervozitate, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar degetele pe obraz denotă interes, mâinile ţinute la spate pot să denote superioritate sau încercare de autocontrol.
Atenţie însă şi la diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta spre stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat la noi nepoliticos, insultă în Thailanda şi gest neutru în America. În ciuda faptului că gesticulaţiei excesivă este considerată nepoliticoasă în multe ţări, gesturile mâinilor le-au creat italienilor faima de popor pasional. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală) iar cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masă dacă astfel va obţine o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze un control total asupra situaţiei. Bătaia picioarelor denota plictiseală, nerăbdare, stres. Cât priveşte atitudinea (postura), voluntară sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. Astfel, o persoană cu spatele drept şi bărbia ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre pe când o persoană cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere, nesiguranţă. Tot aşa felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea arată în ce stare se află un om. Spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre. Pentru ca poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură, să facă minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus. Pe de altă parte, poziţia corpului lăsată pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, dezinteres. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor, va însemna încredere în sine iar poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine autoritară, dorinţa de a se impune. Poziţia lăsată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
Posturile/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, vor sa-l aibe sau cred ca îl au. Felul în care stau oamenii se împarte în posturi de includere/excludere ce definesc spaţiul unui grup. De exemplu când doi oameni aleg să stea faţă în faţă îşi exprimă dorinţa de comunicare sau paralel fiind neutri şi adoptă de fapt posturi de orientare corporală. În cazul în care postura comunică intensitatea cu care o persoana este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul se poate spune că interlocutorii au adoptat posturi de congruenţă/necongruenţă.
Gestica se referă la viteza de mişcare a mâinilor, la gradul de tensiune, poziţii, zone de mişcare, modul de ţinere a degetelor, distanţa dintre mâini şi corp. Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul din braţele ochelarilor şi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţă de a spune ceva. Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură. Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna încercarea de a ascunde ceva. Mai jos sunt câteva imagini cu posibile posturi pe care le poate adopta cineva în timpul unei discuţii şi cu decodificarea lor din registrul nonverbal în cel verbal:
La fel, poziţia mâinilor ne poate da nenumărate indicii despre starea cuiva. Enumăr mai jos câteva poziţii ale mâinilor şi semnificaţia lor în contextul limbajului corpului:
• Mâinile dechise, relaxate, dezvăluie o atitudine pozitivă, o invitaţie la sinceritate;
• Mâinile ascunse pot sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns;
• Mâinile apropiate, cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine sau în anumite contexte chiar aroganţă;
• Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca, este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului;
• Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără;
• Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat, sugerează o stare de nervozitate.
Alte gesturi care pot fi interpretate ar fi următoarele:
1. Braţele ţinute la spate înseamnă nelinişte;
2. Mângâierea bărbiei arată că ascultătorul evaluează pozitiv ceea ce aude;
3. Tragerea uşoară a lobului urechii arată suspiciune;
4. Masarea cefei indică un sentiment de frustrare;
5. Palmele încleştate arată tensiune;
6. Jocul cu pixul este un semn de nerăbdare;
7. Frecarea palmelor indică anticipare.
Observăm că de o foarte mare importanţă sunt postura şi orientarea corpului. Astfel există câteva poziţii pe baza cărora putem identifica starea de spirit a oamenilor:
Prin urmare, poziţia picior peste picior şi braţe încrucişate, picioarele peste braţul scaunului, picioarele pe birou sau legănarea ori bătutul din picior arată lipsă de interes. Totuşi când picioarele sunt încrucişate iar poziţia corpului este îndreptată spre interlocutor, este un semn de înţelegere şi cooperare. Întoarcerea corpului într-o parte în timp ce interlocutorul vorbeşte, indică dorinţa de a încheia discuţia.
Şi pentru ca totul să fie mai simplu înţeles corect, voi rezuma cele spuse până acum şi voi atrage atenţia doar asupra acelor gesturi, care prin simplitatea lor ne intră în uzanţa de zi cu zi.
O privire însoţită de un zâmbet înseamnă interes, în timp ce o privire însoţită de încruntare înseamnă ostilitate;
Mâinile relaxate pe lângă corp dezvăluie o atitudine deschisă, în timp ce mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă;
Mâinile care sprijină capul vor trăda interesul transformându-l în plictiseală iar întreţinerea atenţiei cu orice obiect existent în preajmă reprezintă un semn de nerăbdare;
Picioarele pe birou sau peste braţul scaunului vor evidenţia întotdeauna o lipsă de respect, precum şi dezinteres faţă de interlocutor;
Învăţând să cunoşti oamenii prin intermediul acestui limbaj al corpului vei fi surprins de evoluţia unei simple discuţii.
Din punct de vedere al modului de mişcare a corpului, cei cu mişcări laterale pot fi consideraţi a fi buni comunicatori, cei cu mişcări faţă-spate oameni de actiune şi oameni cu putere de convingere, cei cu mişcări verticale.
Comunicarea prin atingeri (tactilă)
Comunicarea prin atingeri (tacilă) este posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale, cu toate că unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, statut, relaţie şi cultură. Cercetătorii Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au stabilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc comunicarea.
Avem astfel atingeri care transmit emoţii pozitive precum mângâierea, atingerea cu semnificaţie consolatoare, atingerea de încurajare, atingerea liniştitoare, care comunică afecţiunea, participarea şi aprecierea având un efect pozitiv asupra receptorului.
Există şi situaţii în care contactul cutanat nu mai exprimă apropiere, empatie şi simpatie, ci marchează diferenţe de statut social, de gen sau de vârstă. Prin urmare, dreptul iniţierii şi executării unei atingeri îi revine întotdeauna superiorului, niciodată subalternului. Mai mult, ni se relevă norme sociale şi în privinţa genului persoanei care efectuează atingerea. Aşadar, o femeie, în ciuda unei poziţii socio-profesionale superioare, nu va putea să-şi bată pe umăr subalternii bărbaţi sau să-i ia de după gât. În privinţa celei de-a treia variabile numite anterior, Aurelia Marinescu, în „Codul bunelor maniere astăzi”, ne avertizează că gestul de strângere al mâinii va fi întotdeauna început de persoana cu vârsta cea mai mare, excepţie făcând situaţiile în care interlocutorul este o doamnă sau un superior.
Urmează atingerile ludice (în joacă). Aceste atingeri cu caracter aluziv pot fi independente sau pot completa comunicarea verbală.
Există şi atingeri de control, care după cum le spune şi numele orientează compotamentul, atitudinea sau chiar sentimentele.
Analizând culturile din punctul de vedere al atingerilor, Edward T. Hall a distins între culturile de contact („high contact cultures”) şi culturile mai rezervate în ceea ce priveşte atingerile şi apropierea fizică („low contact cultures”). În prima categorie se încadrează în special tările arabe, inclusiv nordul Africii, regiunea mediteraneeana, respectiv Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania, evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu, est-europenii şi ruşii, virtual, toate ţările din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderaţi în privinţa nivelului de contact. În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de Nord, incluzând Scandinavia, Germania şi Anglia, americanii de origine britanică, anglo-saxonii albi, care au constituit principala cultură a Statelor Unite ale Americii, virtual, orice ţară asiatică, respectiv Burma, China, Coreea, Filipine, Indonezia, Thailanda şi Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem.
Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural, ci şi localizarea atingerii. Există tabuuri în această privinţă, în mod firesc, îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda, zona capului e sacră, de neatins; în Coreea, tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă.
O categorie foarte importantă o reprezintă aceea din care fac parte atingerile cu semnificaţie magică cât şi atingerile specifice spaţiului profan. În această categorie sunt incluse şi atingerile cu semnificaţie sexuală. O atingere rituală des întâlnită este strângerea mâinii în semn de salut, care în funcţie de poziţia şi puterea mâinii poate semnifica egalitate, supunere sau dominare.
Din comportamentul uman fac parte numeroase atingeri diverse care nu se circumscriu problematicii comunicării. Aici se încadreaza atingerile terapeutice, de control al mediului etc, ce vrând nevrând transmit totuşi anumite informaţii şi sentimente.
Comunicarea prin expresia feţei
Fără a lipsi abordarea generală a celorlalte canale de transmitere nonverbală a seminificaţiilor, accentul cade asupra zonei cu nivelul cel mai ridicat de expresivitate, anume faţa umană. Singură sau însoţită de comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau involuntar, foarte multe despre sentimentele, reacţiile, starea de spirit a celor care comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizeaza indicii şi transmite mesaje, îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Faţa este cea mai expreisvă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare foarte important. În mod normal ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai mult în timpul unei conversaţii.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Privirea poate ajuta o persoana să domine o alta sau un grup, poate exprima stăpânire de sine, agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă, dispreţ, ironie, admiraţie ş.a.m.d. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva, în jos – tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceala iar evitarea privirii înseamă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Dacă doreşti să contruieşti relaţii bune cu alte persoane, privirea ta trebuie să se întrepătrundă cu a lor în proporţie de 60-70% din timp. Acest aspect aduce dupa sine şi simpatia şi atenţia interlocutorilor. Conform unor studii, cei ce au menţinut contactul vizual echilibrat, au fost evaluaţi ca fiind mai puternici. De asemenea, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane priveşte când vorbeşte şi timpul în care priveşte când ascultă, se pot trage următoarele concluzii:
1) Cu cât raportul vorbit-privit a crescut – indivizii au fost văzuţi ca fiind puternici, dar mai puţin prietenoşi şi toleranţi;
2) Cu cât raportul ascultat-privit a crescut – aceştia au fost văzuţi drept submisivi, dar empatici şi plăcuţi.
D.K.Orban susţinea că “prin ochi exprimăm un comportament cognitiv şi emoţional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenţie. Ne dezvăluim emoţiile de frică, mânie, furie şi tristeţe[…]. Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual”. De asemenea, există mai multe tipuri de priviri: oficială, intimă, laterală, care atunci când este însoţită de un zâmbet înseamnă interes, iar atunci când e însoţită de încruntarea sprâncenelor înseamnă ostilitate. La fel, închiderea ochilor înseamnă dorinţa de a finaliza interacţiunea.
Într-o lucrare consacrată comunicării interpersonale, Irena Chiru semnalează o serie de diferenţe culturale. În privinţa privirii ea afirmă că: „În Japonia copiii sunt învăţaţi să-şi privească interlocutorul în zona nodului cravatei, ca expresie a respectului”. În societăţile asiatice şi arabe „femeilor nu le este permis să privească în ochii bărbaţilor”. În societatea europeana a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul anilor 80 bunele maniere recomandau ca o femeie şi un bărbat să se privească de la bărbie în sus. Locul în care privim într-o conversaţie oficială este de cele mai multe ori mijlocul frunţii interlocutorului pe când într-o conversaţie amicală coboară între ochi şi gură tinzând în intimitate spre un loc mai jos.
O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar o privire insistentă deranjează şi arată lipsă de educaţie, dacă nu este vorba despre persoane apropiate.
Profesorul Mihai Dinu preia şi prezintă de la alţi autori principalele patru funcţii ale comunicării vizuale. Acestea sunt cererea de informaţii, semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să facă o acţiune sau nu, indicarea naturii unei relaţii şi compensarea distenţei fizice, interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. În orice societate civilizată nu se strigă peste capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj.
Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică prin fruntea încruntată procupare, mânie, frustrare, prin sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, nasul încreţit exprimă neplăcere aşa cum nările mărite arată mânie sau excitare senzuală iar buzele strânse nesiguranţă, ezitare. Aşadar mimica reprezintă modul în care trăsăturile feţei redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câştigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicţie cu cele spuse.
Vorbitorii experimentaţi pot folosi anumite trucuri care să îi ajute în convingerea auditoriului. De exemplu, fără a spune în cuvinte că sunt împotriva unei idei, aceştia o susţin zâmbind ironic, creând o reacţie de opoziţie faţă de ceea ce spun.
Deasemena zâmbetul face parte din ceea ce se numeşte mimică, adică intervalul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi în această privinţă, dar orice om are o mimică mai mult sau mai puţin expresivă. Transmitem, în funcţie de situaţie şi de context, surpriză, bucurie, enervare şi multe alte sentimente care pot fi contradictorii cu ceea ce simţim de fapt. Totuşi zâmbetul este un gest foarte complex, reprezintă o expresie facială cu multiple nuanţe şi semnificaţii. El poate să exprime prietenie, plăcere, jenă sau neîncredere, însă principalul semnal pe care îl transmite este pozitiv, din acest motiv este recomandabil ca în introducerea unui discurs să se zâmbească. Zâmbetul se învaţă prin imitaţie şi s-a constatat că la copii crescuţi în casele de copii zâmbetul este mai rar.
Proxemica
Proxemica este ştiinţa care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Această disciplină a fost întemeiată de antorpologul american Edward T. Hall, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. El a ajuns la concluzia că în domeniul comunicării nonverbale există distanţe diferite de comunicare în funcţie de contextul şi de caracterul mesajului transmis. Comunicăm aşadar şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem distanţa care ne separă sau ne apropie de intrlocutori. Avem astfel:
TIP DE SPAŢIU DE LA PÂNĂ LA UNDE SE PRACTICĂ
Spaţiul intim Contact fizic efectiv Până la 0,5m - relaţii de intimitate
- excepţii: lifturi, mijloace de transport în comun aglomerate
Spaţiul personal 0,5 – 1m 1 – 2m - persoanele care sunt mai mult decât cunoştinţe sau colegi
Spaţiul social 2 – 3m 3 – 5m - întâlniri de afaceri impersonale
- discuţii între parteneri de afaceri
- discuţii între angajat şi angajator etc
Spaţiul public 5 – 10m 10m şi peste - întâlniri profesor – student
- politicieni,
- actori
- figuri publice
În general, oamenilor le place să aibă un spaţiu propriu, pe care să-l aranjeze cum doresc. Spaţiul împrumută ceva din personalitatea omului şi transmite mesaje nonverbale despre ocupant. Dacă o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune şi chiar ostilitate. De obicei distanţa potrivită unei comunicări normale atunci când ambii parteneri stau în picioare este aceea a strângerii de mână.
Bibliografie
Cărţi:
1. Craia, Sultana, Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
2. Durac, Livia, Semiotica limbajului nonverbal în relaţia părinte-adolescent, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009
3. Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competenţa în comunicare nonverbală, Ed, Tritonic, Bucureşti, 2009
4. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria Comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
5. Turchet, Philippe, SINERGOLOGIA. De la LIMBAJUL TRUPULUI la arta de a citi gândurile celuilalt, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
Internet:
1. http://aimee.ro/Dezvoltare-personala/Comunicare/comunicarea-nonverbala-limbajul-corpului.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:54
2. http://alfalu.3x.ro/web/tipuridecomunicare.htm - site accesat în data de 19.11.2010, ora 01:58
3. http://articole.famouswhy.ro/comunicare_non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:18
4. http://blog.ambition.ro/2010/04/comunicarea-non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:01
5. http://cariera.ele.ro/Comunicare-si-PR/Comunicarea-non-verbala-elemente-de-baza_--a3840.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:59
6. http://mixuldecultura.ro/?p=156 – site accesat în data de 19.11.2010, la ora 02:19
7. http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/comunicarea-non-verbala.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:57
8. http://www.olimpiadelecomunicarii.ro/tutoriale/comunicarea-nonverbala.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 19:06
9. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/COMUNICAREA-NON-VERBALA22410165.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:16
10. http://www.nonverbal.ro/atingerea/2010-11-03-433-atingerea-pilula-a-increderii-sau-instrument-al-puterii.html - site acesat în data de 07.11.2010, la ora 18:50
11. http://www.nonverbal.ro/expresii-faciale-privirea/2010-11-07-439-puterea-privirii.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:49
12. http://www.nonverbal.ro/miscarile-corpului/2010-10-24-383-spune-mi-cum-te-misti-ca-sa-ti-spun-cine-esti.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 18:44
duminică, 2 ianuarie 2011
Sunetul in televiziune prin intermediul microfoanelor
Va prezint in continuare eseul meu de admitere la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (SNSPA), Facultatea de Comunicare si Relatii Publice (FCRP), Master Comunicare Audio-Video (MAV). In septembrie 2010 am luat pe el nota 8.75 si am intrat la taxa (zi).
"Introducere
-Importanţa sunetului în televiziune şi relaţia acestuia cu imaginea-
Sunetul în televiziune susţine povestea. El poate fi de sine stătător şi să spună direct ceva sau poate fi doar de umplutură. Aşa cum arată sintagma definitorie –mesaj audio-vizual- sunetul este principalul aliat şi auxiliar al imaginii, deşi termenul “auxiliar” sugerează o relaţie de subordonare, improprie în cazul de faţă.
De cele mai multe ori, în televiziune, sunetul este adăugat în post-producţie, de către profesionişti care-l mixează. Asta deoarece sunetul trebuie să formeze un tot unitar cu imaginea şi să integreze, să uneasca mai multe elemente pentru a nu atrage atenţia doar asupra sa. Prin alăturarea lor, între imagine şi cuvănt pot apărea relaţii: a) de concurenţă, b) de redundanţă sau c) de complementarietate.
O imagine foarte captivantă prin, să zicem, dramatismul sau ineditul ei va distrage atenţia spectatorului de la comentariu. La fel, un comentariu interesant va pune în umbră imaginea care îl însoţeşte. Un text nu este absolut liniar, el conţine pasaje mai mult sau mai puţin “interesante”. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte succesiunea imaginii. Momentele forte ale discursului vizual nu trebuie să coincidă cu momentele forte ale discursului verbal. Este bine ca atenţia privitorului să fie condusă alternativ între palierul vizual şi cel auditiv. Pe de altă parte, un comentariu continuu, non-stop, devine obositor. Pauzele permit spectatorului să reflecteze asupra celor spuse, facilitând întelegerea şi memorarea.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii şi pentru audienţă, toţi cei implicaţi în producţia unui program dau sugestii pentru îmbunătăţirea sunetului. De exemplu, scriitorii şi scenariştii folosesc indicaţii regizorale, astfel, o poveste va fi însoţită probabil de un dialog sau un peisaj va fi acompaniat de muzică. În producţiile de televiziune obişnuite (nu cele dramatice gen “tele-play” sau “telenovelă”) montajul sunetului nu ridică probleme deosebite, deoarece camerele video preiau, odată cu imaginea şi sunetul. Rămâne doar profesionalismul realizatorului şi al monteurului de a combina diversele posibilităţi pentru obţinerea unui efect cât mai mare. Însă înregistrările sunt de multe ori exagerate. Acest lucru se întâmplă, deoarece, mai ales într-un spaţiu de filmare exterior, intervin multe zgomote neaşteptate. Ascultată separat, înregistrarea poate părea banală sau fără sens, dar în context completează imaginea.
Aşadar sunetul are deseori o influenţă asupra imaginii şi invers. Ca parte componentă a comunicării de masă imaginea cere sunet, mai ales voce umană. Chiar dacă televiziunea nu este presă filmată şi vorbită, ci un mod de comunicare mult mai complex, cuvântul s-a dovedit un factor de primă importanţă pentru mesaj: el precizează, dezvoltă sau nuanţează sensurile imaginii, adăugându-i nu numai valoare informaţională, ci şi propria sa putere de sugestie şi persuasiune.
Deşi are o parte importantă de tehnică, la final, ceea ce e cel mai important în sunetul de televiziune este partea estetică, adică produsul final. După cum am mai precizat, sunetele nedorite la locul fimării pot deveni adevărate pacoste şi din acest punct de vedere este greu de crezut că totul s-ar putea remedia prin procesarea digitală, deoarece nu atât metoda de înregistrare cât tipul de microfon este cel mai important. Sunetul unei televiziuni este la fel de important ca imaginea, mai ales de când dimineaţa, televizorul a luat locul radioului. Sursele de sunet sunt ID-urile postului, emisiunile înregistrate şi microfoanele la emisiunile live. “ID-urile de post ale unui canal TV trebuie să fie susţinute de un pachet sonor original, evident stereo, recognoscibil şi dacă se poate,, spune Beatrice Popescu de la TVR. Gabriel Neacşu, om de radio cu 15 ani de experienţă, este de părere că cel mai bun sunet îl au televiziunile de muzică, Antena 3 şi PRO TV iar cel mai prost sunet îl auzim la OTV şi The Money Channel: “Există diferenţe mari ale nivelului de sunet de la o emisiune la alta, există distorsiuni, deoarece sunetul nu este captat de oameni de specialitate, cu microfoane speciale pentru diverse tipuri de voci, în diferite incinte. La toţi aceşti factori se adaugă şi lipsa procesoarelor de sunet, care pot elimina distorsul şi pot egaliza sunetul.”
Microfoane
-Caracteristici generale.Diafragma-
Microfonul este esenţial în captarea sunetului pentru televiziune. El este numit şi transductor, deoarece transformă energia acustică în energie electrică.
În ceea ce priveşte structura unui microfon, aceasta seamănă foarte mult cu o ureche: o diafragmă este întinsă peste un tub, pentru a egaliza presiunea, apoi se măsoară deplasarea diafragmei datorată vibraţiilor produse de sunet. O deosebire ar fi totuşi că la microfon am vrea ca membrana să fie cât mai aproape de sursa sonoră.
La cele mai multe microfoane elementul principal îl constituie diafragma, care vibrază sub acţiunea undelor sonore. Diametrul ei trebuie să corespundă condiţiilor de minimă difracţie. Aceasta ar însemna reducerea dimensiunilor ei, dar cum odată cu micşorarea suprafeţei diafragmei se micşorează şi sensibilitatea microfonului, dimensiunea diafragmei rezultă dintr-un compromis între cerinţele contradictorii amintite. Diafragma este construită dintr-o foiţă metalică bine întinsă, fixată rigid pe carcasa microfonului. Un astfel de sistem are o frecvenţă proprie de vibraţii mecanice, care trebuie să se găsească în afara benzii frecvenţelor transmise, pentru a nu se produce efecte de amplificare nedorite a frecvenţelor din apropierea frecvenţei proprii. Această condiţie se realizează alegând convenabil grosimea diafragmei şi tensiunea de întindere.
Microfonul este primul element cu funcţie electrică, ce face parte din lanţul electro-acustic. Microfoanele sunt singurele aparate electroacustice capabile să capteze oscilaţiile sonore naturale, motiv pentru care sunt denumite şi surse de semnal primare.
Ele se pot clasifica după mai multe criterii :
1. din punct de vedere al principiului constructiv;
2. după principiul de funcţionare;
3. după tipul constructiv;
4. după caracteristicile de directivitate;
5. după impendanţa de ieşire.
Din punct de vedere al principiului constructiv întâlnim două tipuri de microfoane: microfoanele cu cărbune (utilizate în telefonie), care funcţionează pe principiul comandării unei surse de curent continuu şi microfoanele utilizate în electrostatică, funcţionând pe principiul transformării energiei .
După principiul de funcţionare întâlnim: microfoane cu rezistenţă variabilă, electrodinamice, electromagnetice şi piezoelectrice.
Acestea la rândul lor se pot clasifica din punct de vedere constructiv :
1. Microfoane cu rezistenţă variabilă: -microfoane cu cărbune;
2. Electrodinamice: -microfoane cu bobina mobilă;
-microfoane cu bandă;
3. Electroacustice: -microfoane condensator;
-microfoane cu electret;
4. Piezoelectrice: -microfoane cu cristal.
După caracteristica de directivitate întâlnim microfoane cu caracteristică de directivitate simplă şi microfoane cu caracteristică de directivitate compusă.
După impedanţa de ieşire se disting două tipuri de microfoane: de impedanţă mică şi de impedanţă mare.
Microfoanele din primul tip au impedanţa de 50Ω, 150 Ω, 200-500 Ω; microfoanele din al doilea tip au impedanţa cuprinsă între 20K Ω-50K Ω.
Pentru o mai bună descriere trebuie precizate anumite carcateristici:
1. B – Banda de trecere - domeniu în care microfonul lucrează în normele date de producător;
2. S – sensibilitatea – reprezintă raportul între tensiunea electrică la ieşirea microfonului şi valoarea presiunii acustice exercitată asupra membranei.
Sensibilitatea este calitatea microfonului de a transforma cât mai eficient energia acustică în energie electrică. Ea se exprimă cantitativ prin raportul dintre valoarea tensiunii efective U, obţinută la bornele microfonului şi valoare presiunii acustice P ce se exercită asupra microfonului. Sensibilitatea se exprimă în minivolţi pe minibari sau în milivolţi pe Pascal. Se mai exprimă şi în decibeli (db);
3. impedanţa de ieşire – să fie aceeaşi cu cea a cablului de legătură;
4. dinamica micofonului – se exprimă întotdeauna în decibeli (120db este pragul de durere );
5. caracteristica de frecvenţă – variaţia în funcţie de frecvenţă a raportului dintre tensiunea de ieşire a microfonului şi tensiunea corespunzătoare unei frecvenţe de referinţă (1000Hz). Puţine voci ajung la 150 Hz, doar cântăreţii din coruri ajung la 190Hz. Caracteristica de frecvenţă sau răspunsul microfonului reprezintă nivelul tensiunii la bornele microfonului în funcţie de frecvenţă, la aplicarea unei oscilaţii acustice de intensitate constantă. Valorile admisibile ale abaterii caracteristicii de frecvenţă sunt date în prospectul microfonului şi ele depind de calitatea acestuia;
6. caracteristica de directivitate (polară) – reprezintă o curba a sensibilitaţii microfonului în funcţie de unghiul pe care îl face unda acustică cu axa microfonului pentru o frecvenţă dată. Această curbă se reprezintă în coordonate polare. Pentru a se putea analiza în mod unitar transformarea de către diferite microfoane a oscilaţiilor acustice în semnale electrice este util a se stabili o caracteristică, prin care să se exprime sensibilitatea în funcţie de frecvenţa şi direcţia din spaţiu a oscilaţiilor acustice.
Principalele caracteristici de directivitate sunt de trei feluri: sfera, optul sau cosinusoida şi cardioida. Microfoanele de presiune au la bază captarea sunetului cu ajutorul sferei (omnidirecţional), microfoanele cu gradient de presiune – opt (bidirecţional) iar combinarea lor duce la apariţia microfonul unidirecţional cu cardioida (simplă, dublă, super şi hipercardioidă).
-Tipuri de microfoane-
Există şase categorii de microfoane folosite în televiziune:
1. Microfoanele de mână, dinamic (hand held) sunt microfoanele care pot fi montate şi pe camera de luat vederi şi care sunt folosite mai ales în interviurile făcute pe teren;
2. Microfoanele personale (personal mic) (lavaliere / clip-on mic) – fie sunt prinse în colier în jurul gâtului, fie sunt prinse de îmbrăcăminte. Semnalul este transmis prin fir ori prin emiţător către echipamentul de înregistrare;
3. Microfoanele shotgun - girafa sunt folosite pentru a se capta sunete mai ales în platouri de filmare în care camerele de luate vederi sunt montate mai departe de actori iar acestora li se impune să nu poarte microfoane de mână sau microfoane personale;
4. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone) numite şi PZ sau PZM. Aceste microfoane captează sunetele reflectate de suprafeţele dure;
5. Microfoanele de contact (contact mics) sunt acelea montate direct pe instrumentele muzicale;
6. Microfoanele de studio reprezintă cea mai mare categorie de microfoane.
Aceste şase categorii de microfoane includ diferite tipuri de convertizoare a undelor sonore în energie electrică.
Tipuri de microfoane şi caracteristicile acestora (tehnologice şi ca arie de captare)
Tip 1. Microfonul dinamic (numit şi microfonul cu bobină mobilă) este considerat cel mai fiabil microfon profesional. Aceasta este alegerea ştiriştilor de radio şi televiziune care întâlnesc pe teren multe condiţii dificile ce îngreunează realizarea unor înregistrări audio. În cazul microfonului dinamic, undele sonore lovesc o diafragmă ataşată de o bobină realizată din fire subţiri. Bobina este suspendată într-un câmp magnetic generat de un magnet permanent. Curentul electric generat de impactul undelor sonore le reproduce sub formă electrică măsurabilă, amplificabilă şi uşor de transportat. Totuşi, deseori, când contează mai mult dimensiunile microfonului, sensibilitatea şi calitatea sunetului sunt preferate microfoanele condensator;
Tip 2. Microfoane condensator (lavalieră). Acestea sunt microfoanele care oferă atât calitate audio, cât şi dimensiuni de gabarit mici. Cu toate acestea, se recomandă să fie folosite mai mult pentru captarea sunetului din platouri. Nu sunt atât de fiabile precum cele dinamice, mai ales în cazul în care înregistrările trebuie să fie făcute în condiţii meteo vitrege. Microfoanele condensator funcţionează pe principiul acestei piese de montaj electronic. O diafragmă extrem de subţire din metal este strecurată într-o bucăţică de metal sau de ceramică. O sursă de energie menţine în majoritatea microfoanelor condensator o încărcătură electrică între elemente. Undele sonore ating diafragma şi provoacă fluctuaţii ale încărcături electrice, iar acestea sunt preamplificate. Preamplificatorul poate fi montat chiar lângă microfon ori într-un echipament auxiliar acestuia. Spre deosebire de microfoanele dinamice, cele de tip condensator au nevoie de o sursă de energie electrică, baterii ori AC. Mixerul poate fi o sursă de energie pentru microfon, iar cablul să aibă o funcţie dublă: alimentarea cu energie electrică a microfonului şi a pre-amplificatorului şi trimiterea semnalului de la acesta la mixer (alimentarea fantom - phantom power supply). Pentru a se evita descărcarea fără veste a bateriilor se preferă folosirea simultană a două microfoane condensator, o tehnică numită dubla redundanţă;
Tip 3. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone). Acest microfon captează, în mod special, sunetul reflectat. În anumite situaţii date, precum atunci când microfonul este pus pe tăblia unei mese, acest microfon are o putere de captare superioară altor microfoane;
Tip 4. Microfoanele de contact (contact mics). Aceste microfoane captează sunete când se află în contact direct cu sursa de sunete. Microfoanele de contact sunt montate, de obicei, pe instrumente muzicale şi prezintă avantajul eliminării interferenţelor provocate de prezenţa altor sunete şi nu captează sunetele reflectate de alte obiecte învecinate. Extremităţile laterale plate se disting dintre microfoanele personale;
Tip 5. Microfoanele panglică. Sunt foarte rar folosite în televiziune. Deşi ele dau un sunet plin de nuanţe şi adânc, sunt fragile şi foarte sensibile la mişcările aerului. Acest aspect limitează utilizarea microfonului panglică, montat pe girafă (stativ înalt) în exteriorul studiourilor de producţie TV. Microfoanele panglică au fost folosite iniţial în studiourile de radio.
Acestea fiind zise, ar mai fi de adăugat faptul că fiecare prezentator are particularităţile sale vocale. Aceste particularităţi nu pot fi redate de orice microfon, cu orice fel de reglaj, la fel de fidel. Deoarece este imposibil ca înainte de fiecare nouă emisiune să operezi modificări în canalele pupitrului de mixaj sau să schimbi microfoanele pentru a le alege pe cele mai convenabile, se utilizează procesoarele de microfon.
Prin intermediul lor, se poate opera un reglaj specific, adecvat vocii fiecărui prezentator în parte. Acest reglaj poate fi memorat de aparat şi poate fi acţionat de către prezentator prin apăsarea unui buton.
Dar mai ales în televiziune trebuie ţinut cont şi de amplasarea microfoanelor. De exemplu, la interviurile pentru ştiri, pe care s-a aplicat emblema (sigla) postului, poate să apară în imagine şi microfonul. La restul materialelor se va evita, pe cât posibil, prezenţa sa în cadru (excepţie făcând microfoanele lavalieră). Dacă, din diferite motive, la interviul unei persoane aşezate la o masă sau un birou, microfonul va intra, totuşi, în imagine, atunci el va fi aşezat pe un suport. Varianta în care mâna pătrunde în cadru, pe post de stativ, este nefericită.
Microfonul trebuie astfel ţinut încât să nu acopere faţa celui care vorbeşte, intervievat sau reporter. Unii intervievaţi, atunci când încep să răspundă, au tendinţa de a lua microfonul din mâna reporterului. Când se întâmplă o astfel de situaţie, trebuie întreruptă înregistrarea şi explicat că reporterul are rolul de a ţine microfonul. Dacă jurnalistul îl cedează, nu va mai putea conduce dialogul.
Bibliografie
Cărţi:
• Bejan, Sorin, Tehnici de redactare a emisiunilor de televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
• Bucheru, Ion, Fenomenul televiziunea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2005
• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2006
• Gheorghe, Grigore, Stereofonia, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
• Haas, H., Michael, Frigge, Uwe, Zimmer, Gert, Radio management. Manualul jurnalistului de radio, Editura Polirom, Iaşi, 2001
• Holman, Tomlinson, Sound for film and television, second edition, Focal Press, USA, 1997, 2002
• Pârlea, Aurelian Alexandru, Curs de captarea şi prelucrarea sunetului pentru studiourile TV, Bucureşti, 1 octombrie-19 noiembrie 2007
Site-uri:
• http://facultate.regielive.ro/cursuri/mass-media/productie_TV_microfoane-81519.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 11:55
• http://www.referate10.ro/referate-fizica/microfoane-si-doze-2579.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 12:12
• http://www.sfin.ro/articol_9142/televiziunile_albastre_au_cea_mai_mare_audienta.html?action=print – site accesat în data de 11.08.2010 ora 18:04"
"Introducere
-Importanţa sunetului în televiziune şi relaţia acestuia cu imaginea-
Sunetul în televiziune susţine povestea. El poate fi de sine stătător şi să spună direct ceva sau poate fi doar de umplutură. Aşa cum arată sintagma definitorie –mesaj audio-vizual- sunetul este principalul aliat şi auxiliar al imaginii, deşi termenul “auxiliar” sugerează o relaţie de subordonare, improprie în cazul de faţă.
De cele mai multe ori, în televiziune, sunetul este adăugat în post-producţie, de către profesionişti care-l mixează. Asta deoarece sunetul trebuie să formeze un tot unitar cu imaginea şi să integreze, să uneasca mai multe elemente pentru a nu atrage atenţia doar asupra sa. Prin alăturarea lor, între imagine şi cuvănt pot apărea relaţii: a) de concurenţă, b) de redundanţă sau c) de complementarietate.
O imagine foarte captivantă prin, să zicem, dramatismul sau ineditul ei va distrage atenţia spectatorului de la comentariu. La fel, un comentariu interesant va pune în umbră imaginea care îl însoţeşte. Un text nu este absolut liniar, el conţine pasaje mai mult sau mai puţin “interesante”. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte succesiunea imaginii. Momentele forte ale discursului vizual nu trebuie să coincidă cu momentele forte ale discursului verbal. Este bine ca atenţia privitorului să fie condusă alternativ între palierul vizual şi cel auditiv. Pe de altă parte, un comentariu continuu, non-stop, devine obositor. Pauzele permit spectatorului să reflecteze asupra celor spuse, facilitând întelegerea şi memorarea.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii şi pentru audienţă, toţi cei implicaţi în producţia unui program dau sugestii pentru îmbunătăţirea sunetului. De exemplu, scriitorii şi scenariştii folosesc indicaţii regizorale, astfel, o poveste va fi însoţită probabil de un dialog sau un peisaj va fi acompaniat de muzică. În producţiile de televiziune obişnuite (nu cele dramatice gen “tele-play” sau “telenovelă”) montajul sunetului nu ridică probleme deosebite, deoarece camerele video preiau, odată cu imaginea şi sunetul. Rămâne doar profesionalismul realizatorului şi al monteurului de a combina diversele posibilităţi pentru obţinerea unui efect cât mai mare. Însă înregistrările sunt de multe ori exagerate. Acest lucru se întâmplă, deoarece, mai ales într-un spaţiu de filmare exterior, intervin multe zgomote neaşteptate. Ascultată separat, înregistrarea poate părea banală sau fără sens, dar în context completează imaginea.
Aşadar sunetul are deseori o influenţă asupra imaginii şi invers. Ca parte componentă a comunicării de masă imaginea cere sunet, mai ales voce umană. Chiar dacă televiziunea nu este presă filmată şi vorbită, ci un mod de comunicare mult mai complex, cuvântul s-a dovedit un factor de primă importanţă pentru mesaj: el precizează, dezvoltă sau nuanţează sensurile imaginii, adăugându-i nu numai valoare informaţională, ci şi propria sa putere de sugestie şi persuasiune.
Deşi are o parte importantă de tehnică, la final, ceea ce e cel mai important în sunetul de televiziune este partea estetică, adică produsul final. După cum am mai precizat, sunetele nedorite la locul fimării pot deveni adevărate pacoste şi din acest punct de vedere este greu de crezut că totul s-ar putea remedia prin procesarea digitală, deoarece nu atât metoda de înregistrare cât tipul de microfon este cel mai important. Sunetul unei televiziuni este la fel de important ca imaginea, mai ales de când dimineaţa, televizorul a luat locul radioului. Sursele de sunet sunt ID-urile postului, emisiunile înregistrate şi microfoanele la emisiunile live. “ID-urile de post ale unui canal TV trebuie să fie susţinute de un pachet sonor original, evident stereo, recognoscibil şi dacă se poate,
Microfoane
-Caracteristici generale.Diafragma-
Microfonul este esenţial în captarea sunetului pentru televiziune. El este numit şi transductor, deoarece transformă energia acustică în energie electrică.
În ceea ce priveşte structura unui microfon, aceasta seamănă foarte mult cu o ureche: o diafragmă este întinsă peste un tub, pentru a egaliza presiunea, apoi se măsoară deplasarea diafragmei datorată vibraţiilor produse de sunet. O deosebire ar fi totuşi că la microfon am vrea ca membrana să fie cât mai aproape de sursa sonoră.
La cele mai multe microfoane elementul principal îl constituie diafragma, care vibrază sub acţiunea undelor sonore. Diametrul ei trebuie să corespundă condiţiilor de minimă difracţie. Aceasta ar însemna reducerea dimensiunilor ei, dar cum odată cu micşorarea suprafeţei diafragmei se micşorează şi sensibilitatea microfonului, dimensiunea diafragmei rezultă dintr-un compromis între cerinţele contradictorii amintite. Diafragma este construită dintr-o foiţă metalică bine întinsă, fixată rigid pe carcasa microfonului. Un astfel de sistem are o frecvenţă proprie de vibraţii mecanice, care trebuie să se găsească în afara benzii frecvenţelor transmise, pentru a nu se produce efecte de amplificare nedorite a frecvenţelor din apropierea frecvenţei proprii. Această condiţie se realizează alegând convenabil grosimea diafragmei şi tensiunea de întindere.
Microfonul este primul element cu funcţie electrică, ce face parte din lanţul electro-acustic. Microfoanele sunt singurele aparate electroacustice capabile să capteze oscilaţiile sonore naturale, motiv pentru care sunt denumite şi surse de semnal primare.
Ele se pot clasifica după mai multe criterii :
1. din punct de vedere al principiului constructiv;
2. după principiul de funcţionare;
3. după tipul constructiv;
4. după caracteristicile de directivitate;
5. după impendanţa de ieşire.
Din punct de vedere al principiului constructiv întâlnim două tipuri de microfoane: microfoanele cu cărbune (utilizate în telefonie), care funcţionează pe principiul comandării unei surse de curent continuu şi microfoanele utilizate în electrostatică, funcţionând pe principiul transformării energiei .
După principiul de funcţionare întâlnim: microfoane cu rezistenţă variabilă, electrodinamice, electromagnetice şi piezoelectrice.
Acestea la rândul lor se pot clasifica din punct de vedere constructiv :
1. Microfoane cu rezistenţă variabilă: -microfoane cu cărbune;
2. Electrodinamice: -microfoane cu bobina mobilă;
-microfoane cu bandă;
3. Electroacustice: -microfoane condensator;
-microfoane cu electret;
4. Piezoelectrice: -microfoane cu cristal.
După caracteristica de directivitate întâlnim microfoane cu caracteristică de directivitate simplă şi microfoane cu caracteristică de directivitate compusă.
După impedanţa de ieşire se disting două tipuri de microfoane: de impedanţă mică şi de impedanţă mare.
Microfoanele din primul tip au impedanţa de 50Ω, 150 Ω, 200-500 Ω; microfoanele din al doilea tip au impedanţa cuprinsă între 20K Ω-50K Ω.
Pentru o mai bună descriere trebuie precizate anumite carcateristici:
1. B – Banda de trecere - domeniu în care microfonul lucrează în normele date de producător;
2. S – sensibilitatea – reprezintă raportul între tensiunea electrică la ieşirea microfonului şi valoarea presiunii acustice exercitată asupra membranei.
Sensibilitatea este calitatea microfonului de a transforma cât mai eficient energia acustică în energie electrică. Ea se exprimă cantitativ prin raportul dintre valoarea tensiunii efective U, obţinută la bornele microfonului şi valoare presiunii acustice P ce se exercită asupra microfonului. Sensibilitatea se exprimă în minivolţi pe minibari sau în milivolţi pe Pascal. Se mai exprimă şi în decibeli (db);
3. impedanţa de ieşire – să fie aceeaşi cu cea a cablului de legătură;
4. dinamica micofonului – se exprimă întotdeauna în decibeli (120db este pragul de durere );
5. caracteristica de frecvenţă – variaţia în funcţie de frecvenţă a raportului dintre tensiunea de ieşire a microfonului şi tensiunea corespunzătoare unei frecvenţe de referinţă (1000Hz). Puţine voci ajung la 150 Hz, doar cântăreţii din coruri ajung la 190Hz. Caracteristica de frecvenţă sau răspunsul microfonului reprezintă nivelul tensiunii la bornele microfonului în funcţie de frecvenţă, la aplicarea unei oscilaţii acustice de intensitate constantă. Valorile admisibile ale abaterii caracteristicii de frecvenţă sunt date în prospectul microfonului şi ele depind de calitatea acestuia;
6. caracteristica de directivitate (polară) – reprezintă o curba a sensibilitaţii microfonului în funcţie de unghiul pe care îl face unda acustică cu axa microfonului pentru o frecvenţă dată. Această curbă se reprezintă în coordonate polare. Pentru a se putea analiza în mod unitar transformarea de către diferite microfoane a oscilaţiilor acustice în semnale electrice este util a se stabili o caracteristică, prin care să se exprime sensibilitatea în funcţie de frecvenţa şi direcţia din spaţiu a oscilaţiilor acustice.
Principalele caracteristici de directivitate sunt de trei feluri: sfera, optul sau cosinusoida şi cardioida. Microfoanele de presiune au la bază captarea sunetului cu ajutorul sferei (omnidirecţional), microfoanele cu gradient de presiune – opt (bidirecţional) iar combinarea lor duce la apariţia microfonul unidirecţional cu cardioida (simplă, dublă, super şi hipercardioidă).
-Tipuri de microfoane-
Există şase categorii de microfoane folosite în televiziune:
1. Microfoanele de mână, dinamic (hand held) sunt microfoanele care pot fi montate şi pe camera de luat vederi şi care sunt folosite mai ales în interviurile făcute pe teren;
2. Microfoanele personale (personal mic) (lavaliere / clip-on mic) – fie sunt prinse în colier în jurul gâtului, fie sunt prinse de îmbrăcăminte. Semnalul este transmis prin fir ori prin emiţător către echipamentul de înregistrare;
3. Microfoanele shotgun - girafa sunt folosite pentru a se capta sunete mai ales în platouri de filmare în care camerele de luate vederi sunt montate mai departe de actori iar acestora li se impune să nu poarte microfoane de mână sau microfoane personale;
4. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone) numite şi PZ sau PZM. Aceste microfoane captează sunetele reflectate de suprafeţele dure;
5. Microfoanele de contact (contact mics) sunt acelea montate direct pe instrumentele muzicale;
6. Microfoanele de studio reprezintă cea mai mare categorie de microfoane.
Aceste şase categorii de microfoane includ diferite tipuri de convertizoare a undelor sonore în energie electrică.
Tipuri de microfoane şi caracteristicile acestora (tehnologice şi ca arie de captare)
Tip 1. Microfonul dinamic (numit şi microfonul cu bobină mobilă) este considerat cel mai fiabil microfon profesional. Aceasta este alegerea ştiriştilor de radio şi televiziune care întâlnesc pe teren multe condiţii dificile ce îngreunează realizarea unor înregistrări audio. În cazul microfonului dinamic, undele sonore lovesc o diafragmă ataşată de o bobină realizată din fire subţiri. Bobina este suspendată într-un câmp magnetic generat de un magnet permanent. Curentul electric generat de impactul undelor sonore le reproduce sub formă electrică măsurabilă, amplificabilă şi uşor de transportat. Totuşi, deseori, când contează mai mult dimensiunile microfonului, sensibilitatea şi calitatea sunetului sunt preferate microfoanele condensator;
Tip 2. Microfoane condensator (lavalieră). Acestea sunt microfoanele care oferă atât calitate audio, cât şi dimensiuni de gabarit mici. Cu toate acestea, se recomandă să fie folosite mai mult pentru captarea sunetului din platouri. Nu sunt atât de fiabile precum cele dinamice, mai ales în cazul în care înregistrările trebuie să fie făcute în condiţii meteo vitrege. Microfoanele condensator funcţionează pe principiul acestei piese de montaj electronic. O diafragmă extrem de subţire din metal este strecurată într-o bucăţică de metal sau de ceramică. O sursă de energie menţine în majoritatea microfoanelor condensator o încărcătură electrică între elemente. Undele sonore ating diafragma şi provoacă fluctuaţii ale încărcături electrice, iar acestea sunt preamplificate. Preamplificatorul poate fi montat chiar lângă microfon ori într-un echipament auxiliar acestuia. Spre deosebire de microfoanele dinamice, cele de tip condensator au nevoie de o sursă de energie electrică, baterii ori AC. Mixerul poate fi o sursă de energie pentru microfon, iar cablul să aibă o funcţie dublă: alimentarea cu energie electrică a microfonului şi a pre-amplificatorului şi trimiterea semnalului de la acesta la mixer (alimentarea fantom - phantom power supply). Pentru a se evita descărcarea fără veste a bateriilor se preferă folosirea simultană a două microfoane condensator, o tehnică numită dubla redundanţă;
Tip 3. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone). Acest microfon captează, în mod special, sunetul reflectat. În anumite situaţii date, precum atunci când microfonul este pus pe tăblia unei mese, acest microfon are o putere de captare superioară altor microfoane;
Tip 4. Microfoanele de contact (contact mics). Aceste microfoane captează sunete când se află în contact direct cu sursa de sunete. Microfoanele de contact sunt montate, de obicei, pe instrumente muzicale şi prezintă avantajul eliminării interferenţelor provocate de prezenţa altor sunete şi nu captează sunetele reflectate de alte obiecte învecinate. Extremităţile laterale plate se disting dintre microfoanele personale;
Tip 5. Microfoanele panglică. Sunt foarte rar folosite în televiziune. Deşi ele dau un sunet plin de nuanţe şi adânc, sunt fragile şi foarte sensibile la mişcările aerului. Acest aspect limitează utilizarea microfonului panglică, montat pe girafă (stativ înalt) în exteriorul studiourilor de producţie TV. Microfoanele panglică au fost folosite iniţial în studiourile de radio.
Acestea fiind zise, ar mai fi de adăugat faptul că fiecare prezentator are particularităţile sale vocale. Aceste particularităţi nu pot fi redate de orice microfon, cu orice fel de reglaj, la fel de fidel. Deoarece este imposibil ca înainte de fiecare nouă emisiune să operezi modificări în canalele pupitrului de mixaj sau să schimbi microfoanele pentru a le alege pe cele mai convenabile, se utilizează procesoarele de microfon.
Prin intermediul lor, se poate opera un reglaj specific, adecvat vocii fiecărui prezentator în parte. Acest reglaj poate fi memorat de aparat şi poate fi acţionat de către prezentator prin apăsarea unui buton.
Dar mai ales în televiziune trebuie ţinut cont şi de amplasarea microfoanelor. De exemplu, la interviurile pentru ştiri, pe care s-a aplicat emblema (sigla) postului, poate să apară în imagine şi microfonul. La restul materialelor se va evita, pe cât posibil, prezenţa sa în cadru (excepţie făcând microfoanele lavalieră). Dacă, din diferite motive, la interviul unei persoane aşezate la o masă sau un birou, microfonul va intra, totuşi, în imagine, atunci el va fi aşezat pe un suport. Varianta în care mâna pătrunde în cadru, pe post de stativ, este nefericită.
Microfonul trebuie astfel ţinut încât să nu acopere faţa celui care vorbeşte, intervievat sau reporter. Unii intervievaţi, atunci când încep să răspundă, au tendinţa de a lua microfonul din mâna reporterului. Când se întâmplă o astfel de situaţie, trebuie întreruptă înregistrarea şi explicat că reporterul are rolul de a ţine microfonul. Dacă jurnalistul îl cedează, nu va mai putea conduce dialogul.
Bibliografie
Cărţi:
• Bejan, Sorin, Tehnici de redactare a emisiunilor de televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
• Bucheru, Ion, Fenomenul televiziunea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2005
• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2006
• Gheorghe, Grigore, Stereofonia, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
• Haas, H., Michael, Frigge, Uwe, Zimmer, Gert, Radio management. Manualul jurnalistului de radio, Editura Polirom, Iaşi, 2001
• Holman, Tomlinson, Sound for film and television, second edition, Focal Press, USA, 1997, 2002
• Pârlea, Aurelian Alexandru, Curs de captarea şi prelucrarea sunetului pentru studiourile TV, Bucureşti, 1 octombrie-19 noiembrie 2007
Site-uri:
• http://facultate.regielive.ro/cursuri/mass-media/productie_TV_microfoane-81519.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 11:55
• http://www.referate10.ro/referate-fizica/microfoane-si-doze-2579.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 12:12
• http://www.sfin.ro/articol_9142/televiziunile_albastre_au_cea_mai_mare_audienta.html?action=print – site accesat în data de 11.08.2010 ora 18:04"
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Fratii Lumiere in istoria cinematografiei
Auguste şi Louis Lumière aunt copiii industriaşului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine fotografice.
Auguste Lumière s-a născut pe 18/19 octombrie 1862, în oraşul Besançon şi a murit la 10 aprilie 1954 la Lyon iar fratele său, Louis, s-a născut pe 5 octombrie 1864 şi a murit la 6 iunie 1948 la Bandol. Cei doi sunt consideraţi inventatorii primului aparat de filmat şi a primului aparat de proiecţie cinematografică. De fapt, primul aparat era folosit atât la filmare, cât şi la proiecţie, prin adaptarea unei surse de lumină.
Cei doi sunt un model perfect de colaborare între fraţi, fiind conducătorii unei uzine de material fotografic din Lyon şi sunt modelul de perseverenţă pentru perfecţionarea cinematografului. Însă ei au avut şi alte preocupări ştiinţifice. Auguste, ca biolog, a studiat patogenia anafilaxiei şi reumatismului, precum şi terapeutica bazată pe săruri de magneziu. Cât despre Louis, el s-a ocupat în timpul primului război mondial de reperajul acustic al avioanelor şi a creat încălzitorul catalic pentru aeronautică. Dar înainte de acestea, la vârsta de 17 ani a lucrat în laboratorul tatălui său (fotograf în Lyon) iar în 1881 a inventat o emulsie care permitea realizarea fotografiei instantanee.
Anul 1895 a fost pentru familia Lumière un an plin de succes. Atunci au deschis la Lyon uzina Montplaisir, destinată fabricării aparatelor de fotografiat. În acelaşi an, în ziua de 13 februarie, cei doi fraţi au înregistrat brevetul “Cinematograful Lumière – un aparat servind la obţinerea şi vizionarea probelor cronofotografice”, ce de la data de 6 mai avea să fie cunoscut ca “Cinématographe”. Invenţia era atât aparat de filmat cât şi aparat de proiecţie şi au prezentat-o Academiei de Ştiinţe din Paris la data de 22 martie 1895. La Societatea de Încurajare a Industriei Naţionale din Paris, str. Ronnes 22, a avut loc şi prima proiecţie cu public, aproximativ 200 de persoane, când a fost prezentat primul film documentar, filmul “La Sortie des Usines Lumière” (“Ieşirea de la Uzinele Lumière”), film turnat la Mont Plaisir în vara anului 1894, în care un grup compact de bărbaţi şi femei care râdeau şi făceau semne se dispersează.
Totuşi în acea perioadă au fost şi alţi cercetători care s-au ocupat de proiectarea unor imagini mişcătoare. Louis şi Auguste Lumière au obţinut aparatul lor corelând elementele tehnice din descoperirile cele mai importante ale predecesorilor, Etienne-Jules Marey şi Thomas Alva Edison, printr-o soluţie originală privind sistemul de articulare a peliculei astfel încât să poată asigura imaginilor timpul de expunere şi de substituire necesar atât calităţii fotografiei, adică la „luarea de vederi”, cât şi luminozităţii lor, adică la „proiecţie”. Aparatul pe care l-a construit mecanicul şef al „Uzinelor Lumière”, Eugène Moisson, a fost construit pentru a servi: 1. la obţinerea imaginilor negative sau a clişeelor, prin pozarea directă a scenelor de reprodus; 2. la tirajul copiilor; 3. la vizionarea directă sau la proiecţia pe un ecran a fotografiilor în mişcare. În brevet se mai precizau următoarele: „Clişeele vor fi obţinute pe o bandă de hârtie sensibilă, transparentă sau mai bine pe peliculă sensibilă, perforată pe margine.”
Cu toate acestea, înaintea brevetului fraţilor Lumière sunt şi concluziile teoretice expuse la reuniunea Societăţii Fotografice din Marea Britanie de către William Friese-Green, în colaborare cu inginerul Frederick Varlay, privind posibilitatea realizării unui aparat „capabil să fotografieze obiecte în mişcare şi să proiecteze cu aceeaşi viteză, pe un ecran, imaginile obţinute, putând reproduce viaţa în mişcare.”
După cum am mai menţionat, inventatorul american Thomas Edison a fost primul care a filmat imagini în mişcare, dar fraţii francezi Auguste şi Louis Lumière au fost primii care au prezentat un „film” publicului. În 1895 ei au realizat zece filme şi au construit un aparat cu ajutorul căruia să le prezinte pe ecran publicului din cluburile şi cafenelele pariziene. Deci ei au introdus la sfârşitul secolului al XIX-lea cinematograful, fiind primii care au venit cu ideea de a proiecta filme contra cost.
Prima proiecţie cinematografică publică, contra cost, a unui film a Cinematografului Lumière, a avut loc în ziua de 28 decembrie 1895, la Paris, în Salonul Indian din localul Grand Café, de pe Boulevard des Capucines 14. Filmul „L’arrivée d’un train a La Ciotat” („Sosirea unui tren în gară”), era un film de 35 de secunde, în care fraţii Lumière şi-au folosit familia drept figuraţie, deşi imaginile păreau întâmplătoare. Acest film ce prezenta intrarea unui tren cu aburi în gara Ciotat, situată la malul Mării Mediterane, o staţiune estivală în vogă la vremea respectivă, dar şi cu un şantier naval în expansiune, a rulat imediat după premiera franceză şi în saloanele din Bucureşti, de la ziarul L’Independance Roumaine. Interesant este că prima proiecţie nu a avut succesul scontat, încasându-se abia 30 de franci. La următoarele reprezentaţii costul de intrare a unei singure persoane a fost însă de un franc, fapt ce a dus încasările până la 2500 de franci pe zi. Acest eveniment a provocat creşterea programelor la 20 pe zi, a câte 20 de minute, în tot acest timp rezerva de filme ajungând la 80.
Datorită succesului înregistrat, la 31 decembrie 1895 Louis Lumière a stabilit împreună cu inginerul Ernest Carpentier să fabrice în serie 200 de aparate. În acelaşi timp, împreună cu Victor Planchon, a fost deschisă la Lyon o fabrică ce în ianuarie 1896 producea câte 250 m pe zi de peliculă.
Louis Lumière a fost primul operator de actualităţi, pentru că în iunie 1895 filmează la Neuville sur Soane sosirea participanţilor coborând din vapor pentru Congresul de Fotografie. Succesul obţinut a determinat Uzinele Lumière să angajeze şi să formeze „operatori de luat vederi şi demonstratori”, care să înregistreze folosind peliculă, aspecte din viaţa de zi cu zi. Astfel s-au născut jurnalele de actualităţi (în ziua de 10 iunie 1895 prin realizarea şi prezentarea la o zi de la filmare), reportajele şi documentarele. Ca urmare firească a acestora a fost realizat şi primul montaj de film, prin unirea a patru filme de un minut despre pompieri (ieşirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului şi salvare).
În continuare, pentru atragerea unui număr cât mai mare de spectatori, se ajunge la concluzia că filmele ar trebui să fie în culori. Pentru acest lucru, fraţii Lumière concep, cu ajutorul muncitorilor de la uzină, un sistem de film color, realizând nişte filme colorate. La 17 decembrie 1903 au construit „Autochrome”, sistemul de film color pe care l-au aplicat şi în fotografie. Înainte de acest lucru, în 1900, cei doi fraţi au depus un brevet de invenţie pentru cinematograful stereoscopic şi abia în 1904 au definitivat placa fotografică autocromă, cu ajutorul căreia au perfecţionat fotografia în culori.
Ceea ce prevestea o alta invenţie de-a celor doi o constituie sinteza cercetărilor asupra fotografiei în relief, prezentată în 1920 la Academia de Ştiinţe din Paris. A urmat între anii 1933-1935 punerea la punct a proiecţiei filmului în relief cu ajutorul anaglifelor, adică prin folosirea culorilor suplimentare, câte una pentru fiecare ochi şi reconstruirea corespunzatoare prin ochelari în două culori, roşu şi verde.
Aşadar, se poate spune că primii promotori ai cinematografului au fost fraţii Louis şi Auguste Lumière, care au realizat primele filme alegându-si subiecte hazlii. Astfel au fost realizate pelicule inspirate din activitatea fermierilor, cum ar fi „Femei care ard ierburi”, din munca în fabrică precum „Fierarul”, „Tâmplarul” sau „Dărâmarea unui zid” ori chiar inspirate din viaţa în familie: „Ceartă între copii”, „Pescuitul crevetelor”, „Borcanul cu peştişorii roşii”, „Baia la mare”, „Dejunul lui Bébé”, „Partide de table” sau „Partida de cărţi”.
Totuşi, trebuie menţionat faptul că fraţii au declarat la început cinematograful ca fiind o invenţie fără viitor şi au refuzat să-l vândă lui Georges Méliès ( primul regizor de film, un om bogat ce conducea teatrul Robert Houdin ), însă viitorul a fost altul. Cinematograful s-a dezvoltat devenind atât cea de-a şaptea artă, cât şi o nouă industrie.
Bibliografie
Internet:
1) http://infocameraman.wordpress.com/2010/02/03/fratii-lumiere-inventatorii-primului-aparat-de-filmat/ - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:16
2) http://www.artevizuale.ro/Istoria-filmului/Fratii-Lumiere.html - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:00
3) http://www.cinemarx.ro/stiri-cinema/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiati-despre-filme/ - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:35
4) http://www.gds.ro/Cultura/2010-02-06/Fratii-Lumi%C3%A8re,+inventatorii+cinematografului – site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:03
5) http://www.ipedia.ro/istoria-filmului-o-amintire-a-cinematografului-de-demult-87/ - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 14:32
6) http://www.radarmedia.ro/2010/09/29/minutul-lumiere-la-TVR-cultural-365-de-filme-in-365-de-zile/ - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:06
7) http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dumitrescu1.htm - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:13
8) www.didactic.ro/files/19/inventii.pps - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 21:04
Auguste Lumière s-a născut pe 18/19 octombrie 1862, în oraşul Besançon şi a murit la 10 aprilie 1954 la Lyon iar fratele său, Louis, s-a născut pe 5 octombrie 1864 şi a murit la 6 iunie 1948 la Bandol. Cei doi sunt consideraţi inventatorii primului aparat de filmat şi a primului aparat de proiecţie cinematografică. De fapt, primul aparat era folosit atât la filmare, cât şi la proiecţie, prin adaptarea unei surse de lumină.
Cei doi sunt un model perfect de colaborare între fraţi, fiind conducătorii unei uzine de material fotografic din Lyon şi sunt modelul de perseverenţă pentru perfecţionarea cinematografului. Însă ei au avut şi alte preocupări ştiinţifice. Auguste, ca biolog, a studiat patogenia anafilaxiei şi reumatismului, precum şi terapeutica bazată pe săruri de magneziu. Cât despre Louis, el s-a ocupat în timpul primului război mondial de reperajul acustic al avioanelor şi a creat încălzitorul catalic pentru aeronautică. Dar înainte de acestea, la vârsta de 17 ani a lucrat în laboratorul tatălui său (fotograf în Lyon) iar în 1881 a inventat o emulsie care permitea realizarea fotografiei instantanee.
Anul 1895 a fost pentru familia Lumière un an plin de succes. Atunci au deschis la Lyon uzina Montplaisir, destinată fabricării aparatelor de fotografiat. În acelaşi an, în ziua de 13 februarie, cei doi fraţi au înregistrat brevetul “Cinematograful Lumière – un aparat servind la obţinerea şi vizionarea probelor cronofotografice”, ce de la data de 6 mai avea să fie cunoscut ca “Cinématographe”. Invenţia era atât aparat de filmat cât şi aparat de proiecţie şi au prezentat-o Academiei de Ştiinţe din Paris la data de 22 martie 1895. La Societatea de Încurajare a Industriei Naţionale din Paris, str. Ronnes 22, a avut loc şi prima proiecţie cu public, aproximativ 200 de persoane, când a fost prezentat primul film documentar, filmul “La Sortie des Usines Lumière” (“Ieşirea de la Uzinele Lumière”), film turnat la Mont Plaisir în vara anului 1894, în care un grup compact de bărbaţi şi femei care râdeau şi făceau semne se dispersează.
Totuşi în acea perioadă au fost şi alţi cercetători care s-au ocupat de proiectarea unor imagini mişcătoare. Louis şi Auguste Lumière au obţinut aparatul lor corelând elementele tehnice din descoperirile cele mai importante ale predecesorilor, Etienne-Jules Marey şi Thomas Alva Edison, printr-o soluţie originală privind sistemul de articulare a peliculei astfel încât să poată asigura imaginilor timpul de expunere şi de substituire necesar atât calităţii fotografiei, adică la „luarea de vederi”, cât şi luminozităţii lor, adică la „proiecţie”. Aparatul pe care l-a construit mecanicul şef al „Uzinelor Lumière”, Eugène Moisson, a fost construit pentru a servi: 1. la obţinerea imaginilor negative sau a clişeelor, prin pozarea directă a scenelor de reprodus; 2. la tirajul copiilor; 3. la vizionarea directă sau la proiecţia pe un ecran a fotografiilor în mişcare. În brevet se mai precizau următoarele: „Clişeele vor fi obţinute pe o bandă de hârtie sensibilă, transparentă sau mai bine pe peliculă sensibilă, perforată pe margine.”
Cu toate acestea, înaintea brevetului fraţilor Lumière sunt şi concluziile teoretice expuse la reuniunea Societăţii Fotografice din Marea Britanie de către William Friese-Green, în colaborare cu inginerul Frederick Varlay, privind posibilitatea realizării unui aparat „capabil să fotografieze obiecte în mişcare şi să proiecteze cu aceeaşi viteză, pe un ecran, imaginile obţinute, putând reproduce viaţa în mişcare.”
După cum am mai menţionat, inventatorul american Thomas Edison a fost primul care a filmat imagini în mişcare, dar fraţii francezi Auguste şi Louis Lumière au fost primii care au prezentat un „film” publicului. În 1895 ei au realizat zece filme şi au construit un aparat cu ajutorul căruia să le prezinte pe ecran publicului din cluburile şi cafenelele pariziene. Deci ei au introdus la sfârşitul secolului al XIX-lea cinematograful, fiind primii care au venit cu ideea de a proiecta filme contra cost.
Prima proiecţie cinematografică publică, contra cost, a unui film a Cinematografului Lumière, a avut loc în ziua de 28 decembrie 1895, la Paris, în Salonul Indian din localul Grand Café, de pe Boulevard des Capucines 14. Filmul „L’arrivée d’un train a La Ciotat” („Sosirea unui tren în gară”), era un film de 35 de secunde, în care fraţii Lumière şi-au folosit familia drept figuraţie, deşi imaginile păreau întâmplătoare. Acest film ce prezenta intrarea unui tren cu aburi în gara Ciotat, situată la malul Mării Mediterane, o staţiune estivală în vogă la vremea respectivă, dar şi cu un şantier naval în expansiune, a rulat imediat după premiera franceză şi în saloanele din Bucureşti, de la ziarul L’Independance Roumaine. Interesant este că prima proiecţie nu a avut succesul scontat, încasându-se abia 30 de franci. La următoarele reprezentaţii costul de intrare a unei singure persoane a fost însă de un franc, fapt ce a dus încasările până la 2500 de franci pe zi. Acest eveniment a provocat creşterea programelor la 20 pe zi, a câte 20 de minute, în tot acest timp rezerva de filme ajungând la 80.
Datorită succesului înregistrat, la 31 decembrie 1895 Louis Lumière a stabilit împreună cu inginerul Ernest Carpentier să fabrice în serie 200 de aparate. În acelaşi timp, împreună cu Victor Planchon, a fost deschisă la Lyon o fabrică ce în ianuarie 1896 producea câte 250 m pe zi de peliculă.
Louis Lumière a fost primul operator de actualităţi, pentru că în iunie 1895 filmează la Neuville sur Soane sosirea participanţilor coborând din vapor pentru Congresul de Fotografie. Succesul obţinut a determinat Uzinele Lumière să angajeze şi să formeze „operatori de luat vederi şi demonstratori”, care să înregistreze folosind peliculă, aspecte din viaţa de zi cu zi. Astfel s-au născut jurnalele de actualităţi (în ziua de 10 iunie 1895 prin realizarea şi prezentarea la o zi de la filmare), reportajele şi documentarele. Ca urmare firească a acestora a fost realizat şi primul montaj de film, prin unirea a patru filme de un minut despre pompieri (ieşirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului şi salvare).
În continuare, pentru atragerea unui număr cât mai mare de spectatori, se ajunge la concluzia că filmele ar trebui să fie în culori. Pentru acest lucru, fraţii Lumière concep, cu ajutorul muncitorilor de la uzină, un sistem de film color, realizând nişte filme colorate. La 17 decembrie 1903 au construit „Autochrome”, sistemul de film color pe care l-au aplicat şi în fotografie. Înainte de acest lucru, în 1900, cei doi fraţi au depus un brevet de invenţie pentru cinematograful stereoscopic şi abia în 1904 au definitivat placa fotografică autocromă, cu ajutorul căreia au perfecţionat fotografia în culori.
Ceea ce prevestea o alta invenţie de-a celor doi o constituie sinteza cercetărilor asupra fotografiei în relief, prezentată în 1920 la Academia de Ştiinţe din Paris. A urmat între anii 1933-1935 punerea la punct a proiecţiei filmului în relief cu ajutorul anaglifelor, adică prin folosirea culorilor suplimentare, câte una pentru fiecare ochi şi reconstruirea corespunzatoare prin ochelari în două culori, roşu şi verde.
Aşadar, se poate spune că primii promotori ai cinematografului au fost fraţii Louis şi Auguste Lumière, care au realizat primele filme alegându-si subiecte hazlii. Astfel au fost realizate pelicule inspirate din activitatea fermierilor, cum ar fi „Femei care ard ierburi”, din munca în fabrică precum „Fierarul”, „Tâmplarul” sau „Dărâmarea unui zid” ori chiar inspirate din viaţa în familie: „Ceartă între copii”, „Pescuitul crevetelor”, „Borcanul cu peştişorii roşii”, „Baia la mare”, „Dejunul lui Bébé”, „Partide de table” sau „Partida de cărţi”.
Totuşi, trebuie menţionat faptul că fraţii au declarat la început cinematograful ca fiind o invenţie fără viitor şi au refuzat să-l vândă lui Georges Méliès ( primul regizor de film, un om bogat ce conducea teatrul Robert Houdin ), însă viitorul a fost altul. Cinematograful s-a dezvoltat devenind atât cea de-a şaptea artă, cât şi o nouă industrie.
Bibliografie
Internet:
1) http://infocameraman.wordpress.com/2010/02/03/fratii-lumiere-inventatorii-primului-aparat-de-filmat/ - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:16
2) http://www.artevizuale.ro/Istoria-filmului/Fratii-Lumiere.html - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:00
3) http://www.cinemarx.ro/stiri-cinema/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiati-despre-filme/ - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 20:35
4) http://www.gds.ro/Cultura/2010-02-06/Fratii-Lumi%C3%A8re,+inventatorii+cinematografului – site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:03
5) http://www.ipedia.ro/istoria-filmului-o-amintire-a-cinematografului-de-demult-87/ - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 14:32
6) http://www.radarmedia.ro/2010/09/29/minutul-lumiere-la-TVR-cultural-365-de-filme-in-365-de-zile/ - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:06
7) http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dumitrescu1.htm - site accesat în data de 21.10.2010, la ora 11:13
8) www.didactic.ro/files/19/inventii.pps - site accesat în data de 20.10.2010, la ora 21:04
duminică, 12 decembrie 2010
Noţiunea de paradigmă
„Paradigma” este un cuvânt vechi, care provine din latinescul “paradigma”. Cuvântul paradigmă a fost folosit în lingvistică şi sociologie pentru a defini concepte distincte. Etimologic, provine din grecescul “paradeigma” (patern, exemplu, mostră), din verbul “paradeiknumi” (a expune, a reprezenta) şi din “para” (pe lângă) + “deiknumi” (a prezenta, a sublinia).
Înainte de dezvoltarea ştiinţei moderne, se referea la orice fel de “model”, care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparaţie. Paradigmele anilor 40-50 concepeau sursa mesajelor ca fiind „iniţiatoarea şi reglatorul unei relaţii de dependenţă a receptorului”; noile paradigme vor evidenţia mai ales legăturile şi interacţiunile dintre verigile lanţului comunicaţional. Cercetările tradiţionale priveau fiecare element al comunicării ca „un simplu obiect fizic izolabil din contextul în care exista”, pe când noile cercetări recunosc importanţa determinanta a contextului comunicării şi cer să se ţină seama de acesta.
Primele cercetări considerau mesajul „ca atare” (mesajul echivalent cu conţinutul explicit vehiculat), ignorându-se aspectele „metacomunicaţionale” şi constatative ale mesajului, caracterul „negociat”, interpretativ şi interactiv al mesajului. Impactul comunicării era circumscris la efecte psihologice directe asupra indivizilor izolaţi, neluându-se în seamă forţa integratoare a contextului socio-cultural al comunicării şi a interacţiunilor grupale ale destinatarilor. Noile paradigme vor reliefa mai întâi impactul asupra efectelor comunicării, al multiplelor reţele de apar¬te¬nen¬ţă şi de comunicare ale destinatarilor şi ulterior importanţa contextelor socio-culturale ale comunicării. Efectele se relevă a fi mai curând consecinte sociale şi culturale înscrise în arii diversificate de interdependenţă. Audienţa structurată, multiplele trepte ale comunicării şi interdependenţele situaţionale vor conduce la redefinirea efectelor şi funcţiilor comunicării şi mai ales ale procesului de receptare.
Până în 1960 cuvântul paradigmă era folosit strict în legătură cu gramatica sau retorica. În lingvistică, Ferdinand de Saussure a folosit cuvântul paradigmă pentru a se referi la un grup de elemente cu proprietăţi comune. De la 1960 cuvântul a început să fie folosit în toate ştiinţele. Un cunoscut dicţionar online defineşte termenul drept “concept filosofic sau teoretic al unei ştiinţe în care teoriile şi legile sunt deja formulate”. În mod similar, un alt mare dicţionar defineşte paradigma ca fiind “un model, un exemplu”. În mediul ştiinţific, paradigma oferă un mod mai specific de a vedea realitatea sau limitele pentru experimente viitoare. Trebuie mai întâi să determinăm definiţia fonemului paradigmă, pentru a încerca măcar să-l înţelegem. “În ştiinţa comunicării de astăzi, termenul combină ideea unui model pentru comparaţie cu ideea unui set de supoziţii fundamentale despre natura unui aspect al realităţii sociale sau psihologice.” Putem continua demersul cu definiţia cu rezonanţe tropice a lui Edgar Morin, care observa că: „Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a cognitivului şi organizarea primordială a socialului. Ea structurează organizarea computaţiilor care organizează diferitele sfere (psihosferă, sociosferă, nooosferă). Ea stabileşte şi menţine interacţiunile tari ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale, ale culturii, ale ideilor“ . Morin atribuie paradigmei mai multe valori ce au rol de a defini acest concept. Autorul se depărtează de conceptul propus de Platon, cel al lumii ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim, sau de definiţia oferită de dicţionar, „principiu care distinge legăturile şi opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii; caz exemplar, model, prototip, situaţie ideală“.
Alte trăsături vădesc caracterul unic şi capătă valorile unei monade: «este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală, ea există doar prin manifestările sale); este co-generatoare a sentimentului de realitate; este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme; este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează); este globală (generează o viziune asupra lumii, iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers, trecerea într-o altă „lume“)»
Rezultă că paradigmele sunt formule teoretice cu caracter general. Ele propun seturi de postulate-supoziţii pe care le putem considera descrieri ale realităţii în scopul obţinerii unor ipoteze derivate. Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmaţii care specifică relaţii şi condiţii pe care le putem considera ca fiind adevărate “de dragul disputei”.
Pentru studierea sistematică a diversităţii de opinii teoretice, cercetarea ştiinţifică apelează la scheme simplificatoare, dar cuprinzătoare, care pot furniza o mare eterogenitate operaţonală, dar şi cadre de referinţă, sugestii privind metodele de cercetare. Acestea sunt aşa-numitele paradigme.
Conceptul de paradigmă, aşa cum îl înţelegem noi astăzi, a fost introdus de istoricul şi sociologul Thoms Kuhn, care în “Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962) preciza: “Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal recunoscute, care pentru o perioada, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.” Este vorba, deci, despre convingerile pe bază cărora cercetatorii îşi elaborează ipotezele, teoriile, îşi definesc obiectivele şi metodele.
Thomas Kuhn este cel care a dat termenului paradigmă actualul sens, când l-a folosit pentru a se referi la un set de activităţi ce definesc o disciplină în orice moment. Totuşi Kuhn prefera să folosească termenii exemplu şi ştiinţă normală, care au un înţeles mai precis. În cartea sa “The Structure of Scientific Revolution”, el definea paradigma luând în considerare următoarele variabile:
- Subiectul ce va fi observant;
- Tipul întrebărilor care vor fi puse în discuţie şi răspunsurile în relaţie cu subiectul;
- Cum ar trebui structurate aceste întrebări;
- Cum ar trebui interpretat rezultatul investigaţiei.
O ilustrare foarte bună a fenomenului de naştere a unei paradigme consider că este ceea ce s-a întâmplat într-un laborator, când instinctul de turmă şi influenţa anturajului au funcţionat şi în cazul primatelor. Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşca cinci maimuţe şi în
mijlocul cuştii o scara iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuţă se urca pe scară să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o
găleată cu apă rece pe celelalte, care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scară, în ciuda tentaţiei. Atunci oamenii de ştiinţă au înlocuit una din maimuţe. Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi
de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu
se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă şi s-a întâmplat
acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la
baterea novicei. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au
repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de ştiinţă au rămas cu cinci maimuţe, care deşi nu primiseră
niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care
încercau să ajungă la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimuţele să fie întrebate de ce le băteau
pe cele care încercau să se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost probabil:
“Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”
În acest sens la Thomas Kuhn baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea științifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme.
Paradigmele înțelese ca realizări științifice exemplare, ca exemple concrete de formulări și soluții ale problemelor științifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de știință asupra fundamentelor, lucru ce distinge orice cercetare științifică matură. Paradigmele sunt realizări științifice universal recunoscute, care pentru o perioadă oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni. Ca realizări științifice care oferă modele de formulare și rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entități complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală și metodologică. Cunoașterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea și rezolvarea de probleme pe baza cunoașterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numește „știință normală” sau „cercetare normală”.
Preocupat să explice cum evoluează cunoaşterea ştiinţifică, Thomas Kuhn observa în primă instanţă că nu se poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de dezvoltare în ştiinţă. Cunoaşterea pare să se bazeze pe modalităţi de a vedea lumea foarte diferite şi care se află în competiţie. Deşi observaţia şi experienţa restrâng diferenţele dintre aceste crezuri ştiinţifice, câte un element arbitrar, pare să se impună ca ingredient în toate modurile de gândire ştiinţifică.
În accepţiunea lui Kuhn, ştiinţa normală este cercetarea bazată pe unele realizări ale ştiinţei, pe care o comunitate ştiinţifică le consideră fundamentale pentru practică în continuare. Acest lucru se realizează în condiţiile în care aceste realizări sunt suficient de importante ca să atragă destui aderenţi de la interese de studiu care ar fi competitive. Pe de alta parte, aceste rezultate lasă în continuare destul loc cercetării în aceeaşi direcţie. Aşa apar paradigmele realizări ştiinţifice, care pentru o perioada de timp se constituie în modele de soluţii pentru o comunitate ştiinţifică. Ele conferă posibilitatea desfăşurării activităţilor ştiinţifice într-un cadru de reguli şi standarde bine stabilite. Existenţa paradigmelor într-o sferă a cercetării este un semn de maturitate pentru dezvoltarea ştiinţei în acel domeniu. Modelul de evoluţie al ştiinţelor este trecerea de la o paradigmă la alta prin procesul revoluţionar.
În lipsa unei paradigme, toate faptele de observaţie care pot contribui la dezvoltarea unei ştiinţe par să fie la fel de relevante. Această culegere de date a fost o caracteristică pentru începutul activităţilor ştiinţifice în orice domeniu. Ceea ce era dificil în continuare, ţinea de interpretare lor. Paradigma oferă tocmai aceste condiţii de selecţie a faptelor, evaluare şi judecare a lor.
Pentru a putea fi acceptată ca paradigmă, o teorie trebuie să se dovedească mai bună decât celelalte posibilităţi de interpretare, chiar dacă niciodată ea singură nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice nouă paradigmă aduce cu sine o mai bună definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care lucrează într-un domeniu în care există deja o paradigmă, pot să-şi desfăşoare munca având avantajul unor concepte deja definite.
În cadrul ştiinţei normale, toate noile descoperiri înseamnă articularea fenomenelor observate în cadrele deja trasate prin paradigmă. Paradigma forţează aprofundarea unui domeniu până la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ştiinţifică a faptelor în cadrul ştiinţei normale se concentrează în trei direcţii: în primul rând este cercetată clasa faptelor pe care paradigma le-a ales ca fiind relevante în mod deosebit pentru natura lucrurilor (mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru aprofundarea realităţii acestor fapte); în al doilea rând se caută legi cantitative care leagă faptele între ele; în al treilea rând se caută regularităţi calitative în natura lucrurilor. În acest mod paradigma se va extinde la interpretarea altor realităţi şi va genera noi arii de interes. Procedând astfel, o mare parte din activitatea teoretică constă în folosirea teoriei existente pentru prezicerea informaţiilor factuale de valoare reală, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate.
Un aspect important al gândirii lui Kuhn asupra paradigmelor este acela ca paradigmele sunt incomensurabile, adică două paradigme nu pot fi valabile în acelaşi timp. Văzută în cadrul filosofiei ştiinţei, noţiunea de paradigmă pare să fie mai degrabă un mod de autodefinire a ştiinţei. Astfel, o nouă paradigmă care înlocuieşte una veche nu e întotdeauna mai bună, deoarece normele sunt controlate de însăşi paradigma care este definită de propriile valori. T. Kuhn a menţionat câteva raţiuni pentru care oamenii se lansează cu pasiune în cercetarea ştiinţifică: dorinţa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii, speranţa de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de a testa cunoaşterea de-a gata sau preexistenţa. De îndată ce intră în cercetare, nimic nu-l mai tentează pe om decât să demonstreze că are talentul de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai făcut-o până atunci. O alta condiţie ca problema să fie considerată ştiinţifică este ca ea nu doar să aibă soluţie dar şi ca soluţia să fie una acceptabilă în termeni conceptuali şi teoretici. În principiu, cercetătorul trebuie să fie capabil să satisfacă cerinţele conceptuale, teoretice, instrumentale şi metodologice ale ştiinţei pe care o slujeşte.
Paradigmele împărtăşite de o comunitate ştiinţifica sunt cadre care ghidează cercetarea fără ca ele să conţină reguli stricte pentru cercetare. Toată lumea învaţă teoria ca atare, dar nu toţi o aplica în acelaşi fel. Ceea ce-i deosebeşte pe specialişti în practica lor este tipul de experienţă pe care li-l conferă modul în care utilizează paradigma.
Apariţia unor probleme insolubile generează astfel conştiinţa unei anomalii; este ca şi cum natura ar fi „violat" aşteptările paradigmei care guvernează ştiinţa normală. Puşi faţă în faţă cu această realitate, cercetătorii adună date noi, încercând să înveţe, să vadă natura într-o altă perspectivă. Acest lucru se întâmplă deoarece faptul anormal nu este considerat ca ceva cu statut ştiinţific. Descoperirile necesită un proces de conceptualizare care să permită asimilarea lor teoretică. Pentru aceasta însă, trebuie luptat împotriva rezistenţei pe care o manifestă paradigma ce urmează să fie schimbată sau extinsă, pentru că orice noutate în cunoaştere întrece sau contrazice aşteptările presupuse de practica paradigmei. Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor. Pentru aceleaşi realităţi ca şi Kuhn, Michel Foucault a folosit termenii „episteme” şi „discurs”.
Kuhn nu considera conceptul de paradigmă potrivit ştiinţelor sociale. El a explicat în prefaţa cărţii sale că şi-a apropiat acest concept tocmai pentru a distinge între ştiinţele sociale şi cele naturale. Explicaţia a venit în contextul în care el scria această carte la Palo Alto, înconjurat de sociologi, când a observat că aceştia nu se puteau pune de acord cu privire la sensul conceptelor sau teoriilor, astfel încât el a conchis că „trecerea succeivă de la o pardigmă la alta cu ajutorul revoluţiilor reprezintă drumul normal al ştiinţelor mature”. Aceste idei erau în sine revoluţionare pentru acea vreme şi au cauzat o schimbare majoră în modul în care academicienii vorbeau depspre ştiinţă”. Deşi Kuhn nu ar recunoaşte, el a făcut o „schimbare de paradigme” în istoria şi sociologia ştiinţelor.
În ceea ce priveşte ştiinţele sociale, oamenii pot încă să vorbească despre istoria ştiinţei aducând drept argumente idei mai vechi. Evident că nu toate schimbările de paradigmă se produc instantaneu. Majoritatea au nevoie fie de suport exterior, fie de o structură de deosebire, din ceea ce percepem, a esenţialului, pentru că după cum a spus şi David Perkins, profesor la Harvard: „90% din erorile de gândire aparţin de fapt percepţiei.” Deşi în esenţă paradigmele presupun existenţa unor scheme, ele nu se rezumă la acestea, deoarece realitatea social-istorică, cu infinita ei bogăţie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificări şi mereu alte modele comunicaţionale.
În funcţie de paradigmă, deciziile majorităţii pot influenţa viitorul unei afaceri sau chiar a unor destine naţionale. Pentru a înţelege mai bine forţa majorităţii, a statusului şi a puterii, voi introduce următoarea relatare, care mi s-a părut interesantă. Se pare că în Magazinul Institutului naval Proceedings, Frank Kuch a relatat o experienţă de schimbare de paradigmă. Ea poate da o idee despre realitate şi impactul percepţiei corecte faţă de o situaţie creată, chiar dacă aceasta reprezintă un dezechilibru de forţe şi o majoritate aparentă:
„Un port-avion şi un crucişător, ce făceau parte din escadronul de antrenament, petrecuseră câteva zile de manevra pe o mare furtunoasă. Eram de cart, pe punte, la căderea nopţii. Vizibilitatea fiind proastă din cauza pâclei, pe alocuri compactă, căpitanul a rămas pe punte pentru a supraveghea activităţile. Puţin după înserat, omul de la postul de observaţie a raportat:. < E fixă sau se mişcă înspre pupa?>, a întrebat căpitanul. , veni răspunsul. . Semnalul de răspuns a venit prompt: . Căpitanul a ordonat: . veni replica. . Căpitanul a făcut spume la gură de supărare. A scuipat şi a zis: . Articulat, în flash-uri de lumină, răspunsul a venit imediat: ”
Rezolvarea de probleme necesită ingeniozitate. Pentru ca această ingeniozitate să se manifeste este necesar ca problema să aibă soluţii. Soluţia stă tocmai în aplicarea paradigmei. Iar comunităţile ştiinţifice care deţin o paradigmă au de fapt un criteriu de alegere a problemelor. Toţi cei care ar încerca să rezolve alte tipuri de probleme care nu au soluţii în paradigma aleasă, vor fi descurajaţi, iar problemele lor respinse. Apariţia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente şi schimbări majore în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei normale. De aceea ele sunt precedate de o pronunţată insecuritate legată de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea de rezolvare a problemelor în ştiinţa normală. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei. Astfel, o paradigmă existentă va fi declarată depăşită doar în condiţiile în care o alta este pregătită să-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia înseamnă a respinge ştiinţa însăşi. Pentru ca o anomalie să inducă criza, trebuie îndeplinită şi o altă condiţie. Ea priveşte numărul mare de soluţii parţiale şi divergenţe care apar în legătură cu o problemă. Trecerea de la o paradigma la una nouă presupune construirea teoriei pe fundamente noi care să integreze aceste soluţii. Inaugurarea revoluţiilor ştiinţifice se face prin divizarea comunităţii ştiinţifice cu privire la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiţie conduce la o separare a membrilor comunităţii ştiinţifice asemănătoare cu separarea între cei care au moduri diferite de a înţelege viaţa. Ceea ce aduce noua paradigmă este un nou tip de predicţie asupra faptelor care nu puteau fi realizate de vechea paradigmă. Impactul revoluţionar priveşte schimbarea semnificaţiilor conceptelor centrale ale unei paradigme. Tot acum se schimbă şi problemele care pot fi acceptate de noua paradigmă. Preluând direcţia unei noi paradigme, cercetătorul îşi însuşeşte teoria, metodele şi standardele cercetării într-o mixtura inextricabilă.
La momentul schimbării paradigmelor şi a revoluţiilor ştiinţifice, percepţia despre lume a oamenilor de ştiinţă se schimbă radical. Paradigmele determină în mare măsură şi experienţele prioritare ale specialiştilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie să ducă şi la schimbări în practica vieţii. Se poate aprecia că în urma revoluţiilor ştiinţifice oamenii de ştiinţă trăiesc într-o nouă realitate.
Poate că marea barieră a schimbării de paradigmă, o constituie în anumite cazuri, refuzul de a vedea dincolo de prejudecăţi, pentru că dupa cum a zis Albert Enstein: „E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi”. Pluralitatea paradigmelor teoretice oferă cercetătorului din domeniul comunicării posibilitatea diversităţii opţionale. Nici o paradigmă nu trebuie însă absolutizată, există şi paradigme alternative. „Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte largă iar alegerea va fi raportată la o poziţie filosofică sau ştiinţifică generală.”, afirma Denis McQuail.
Un alt teoretician care se referea la noţiunea de paradigmă este M. L. Harta, care în 1986 introducea noţiunea de „paradigmă socială” în contextul ştiinţelor sociale şi îi identifica componentele de bază. Ca şi Kuhn, se referea la schimbarea de paradigmă, dar concentrându-se asupra circumstanţeleor sociale şi efectelor schimbării. Astfel, shimbarea paradigmei produce schimbări asupra modului în care fiecare percepe realitatea.
Un alt înţeles al cuvântului paradigmă este cel dat de nemţi prin „Weltanschauung” (perspectivă). De exemplu în ştiinţele sociale termenul este folosit pentru a descrie un set de experienţe, credinţe şi valori care influenţează modul în care cineva percepe realitatea şi acţionează. Analiştii sociali s-au referit la sintagma „schimbare de paradigmă” pentru a sublinia o modificare în felul în care societatea organizează şi înţelege realitatea. O paradigmă dominantă se referă la valori în cadrul unei societăţi aşezate, închegate. Paradigmele culturale sunt modelate atât de trecutul cultural cât şi de contextul istoric la un moment dat. Următoarele sunt condiţii care facilitează un sistem de valori să devină o paradigmă dominantă:
• Organizaţii profesionale care să adopte acea paradigmă;
• Lideri care să introducă şi răspândească acea paradigmă;
• Media care să dicute acel sistem de valori;
• Instituţii guvernamentale care să acorde încredere acelei paradigme;
• Profesori care s-o predea;
• Conferinţe speciale pentru a dezbate acea paradigmă;
• Să fie prezentă în toate tipurile de media;
• Grupuri care să creadă în acea paradigmă;
• Posibilităţi de aprofundare a cercetărilor bazate pe acea paradigmă.
Aşadar cuvântul paradigmă are mai multe înţelesuri. El este folosit frecvent în gramatică, unde reprezintă un substantiv feminin ce înseamnă totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt, tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de vorbire. La acest sens, care este doar unul, se referea Ferdinand de Saussure, în cartea sa din 1916 „Cours de linguistique generale”, când definea paradigma ca fiind un „model de declinare sau conjugare” pornind de la care putem caracteriza o serie de fenomene. Cele mai cunoscute formulări sunt în schimb cele care aduc în discuţie lupta pentru democraţie (Alexis de Tocqueville), lupta dintre clasele sociale (Karl Marx), naşterea capitalismului (Max Weber) şi mai recent instituţia familiei (Talcott Parsos), socializarea precoce (Robert Merton) sau frustrările relative (Samuel Stouffer). A spune mai multe despre fiecare înseamnă a detalia separat fiecare curent de gândire.
În concluzie „modul cel mai simplu de a înţelege ce sunt paradigmele este de a le privi ca pe nişte hărţi” (Steven Covey, Eficienţa în 7 trepte), adică de la un capăt la altul şi pe îndelete.
Bibliografie
Cărţi:
1. Academia Română – Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
2. Dragomir, Marian, Paradigma comunicării verbale la adolescent, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Galaţi, 2010
3. Ferréol, Gilles, Vocabulaire de la sociologie, Press Universitaires de France, Paris, 1995
Internet:
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Paradigm - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:24
2. http://facultate.regielive.ro/referate/sociologie_filosofie_alte_domenii/evolutia_stiintei_ca_paradigma_118926.html - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:43
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Paradigm%C4%83 – site accesat în data de 06.11.2010, la ora 18:48
4. http://www.imondo.ro/blog/?p=1921 – site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:34
5. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Paradigma-functionalista-a-com342415107.php - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:35
6. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/PARADIGME-MODELE-TEORII-ALE-CO14313231522.php - site accesat în data de 23.11.2010, la ora 23:49
7. http://www.zgubi.ro/cum-se-naste-o-paradigma/ - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:38
Înainte de dezvoltarea ştiinţei moderne, se referea la orice fel de “model”, care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparaţie. Paradigmele anilor 40-50 concepeau sursa mesajelor ca fiind „iniţiatoarea şi reglatorul unei relaţii de dependenţă a receptorului”; noile paradigme vor evidenţia mai ales legăturile şi interacţiunile dintre verigile lanţului comunicaţional. Cercetările tradiţionale priveau fiecare element al comunicării ca „un simplu obiect fizic izolabil din contextul în care exista”, pe când noile cercetări recunosc importanţa determinanta a contextului comunicării şi cer să se ţină seama de acesta.
Primele cercetări considerau mesajul „ca atare” (mesajul echivalent cu conţinutul explicit vehiculat), ignorându-se aspectele „metacomunicaţionale” şi constatative ale mesajului, caracterul „negociat”, interpretativ şi interactiv al mesajului. Impactul comunicării era circumscris la efecte psihologice directe asupra indivizilor izolaţi, neluându-se în seamă forţa integratoare a contextului socio-cultural al comunicării şi a interacţiunilor grupale ale destinatarilor. Noile paradigme vor reliefa mai întâi impactul asupra efectelor comunicării, al multiplelor reţele de apar¬te¬nen¬ţă şi de comunicare ale destinatarilor şi ulterior importanţa contextelor socio-culturale ale comunicării. Efectele se relevă a fi mai curând consecinte sociale şi culturale înscrise în arii diversificate de interdependenţă. Audienţa structurată, multiplele trepte ale comunicării şi interdependenţele situaţionale vor conduce la redefinirea efectelor şi funcţiilor comunicării şi mai ales ale procesului de receptare.
Până în 1960 cuvântul paradigmă era folosit strict în legătură cu gramatica sau retorica. În lingvistică, Ferdinand de Saussure a folosit cuvântul paradigmă pentru a se referi la un grup de elemente cu proprietăţi comune. De la 1960 cuvântul a început să fie folosit în toate ştiinţele. Un cunoscut dicţionar online defineşte termenul drept “concept filosofic sau teoretic al unei ştiinţe în care teoriile şi legile sunt deja formulate”. În mod similar, un alt mare dicţionar defineşte paradigma ca fiind “un model, un exemplu”. În mediul ştiinţific, paradigma oferă un mod mai specific de a vedea realitatea sau limitele pentru experimente viitoare. Trebuie mai întâi să determinăm definiţia fonemului paradigmă, pentru a încerca măcar să-l înţelegem. “În ştiinţa comunicării de astăzi, termenul combină ideea unui model pentru comparaţie cu ideea unui set de supoziţii fundamentale despre natura unui aspect al realităţii sociale sau psihologice.” Putem continua demersul cu definiţia cu rezonanţe tropice a lui Edgar Morin, care observa că: „Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a cognitivului şi organizarea primordială a socialului. Ea structurează organizarea computaţiilor care organizează diferitele sfere (psihosferă, sociosferă, nooosferă). Ea stabileşte şi menţine interacţiunile tari ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale, ale culturii, ale ideilor“ . Morin atribuie paradigmei mai multe valori ce au rol de a defini acest concept. Autorul se depărtează de conceptul propus de Platon, cel al lumii ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim, sau de definiţia oferită de dicţionar, „principiu care distinge legăturile şi opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii; caz exemplar, model, prototip, situaţie ideală“.
Alte trăsături vădesc caracterul unic şi capătă valorile unei monade: «este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală, ea există doar prin manifestările sale); este co-generatoare a sentimentului de realitate; este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme; este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează); este globală (generează o viziune asupra lumii, iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers, trecerea într-o altă „lume“)»
Rezultă că paradigmele sunt formule teoretice cu caracter general. Ele propun seturi de postulate-supoziţii pe care le putem considera descrieri ale realităţii în scopul obţinerii unor ipoteze derivate. Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmaţii care specifică relaţii şi condiţii pe care le putem considera ca fiind adevărate “de dragul disputei”.
Pentru studierea sistematică a diversităţii de opinii teoretice, cercetarea ştiinţifică apelează la scheme simplificatoare, dar cuprinzătoare, care pot furniza o mare eterogenitate operaţonală, dar şi cadre de referinţă, sugestii privind metodele de cercetare. Acestea sunt aşa-numitele paradigme.
Conceptul de paradigmă, aşa cum îl înţelegem noi astăzi, a fost introdus de istoricul şi sociologul Thoms Kuhn, care în “Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962) preciza: “Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal recunoscute, care pentru o perioada, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.” Este vorba, deci, despre convingerile pe bază cărora cercetatorii îşi elaborează ipotezele, teoriile, îşi definesc obiectivele şi metodele.
Thomas Kuhn este cel care a dat termenului paradigmă actualul sens, când l-a folosit pentru a se referi la un set de activităţi ce definesc o disciplină în orice moment. Totuşi Kuhn prefera să folosească termenii exemplu şi ştiinţă normală, care au un înţeles mai precis. În cartea sa “The Structure of Scientific Revolution”, el definea paradigma luând în considerare următoarele variabile:
- Subiectul ce va fi observant;
- Tipul întrebărilor care vor fi puse în discuţie şi răspunsurile în relaţie cu subiectul;
- Cum ar trebui structurate aceste întrebări;
- Cum ar trebui interpretat rezultatul investigaţiei.
O ilustrare foarte bună a fenomenului de naştere a unei paradigme consider că este ceea ce s-a întâmplat într-un laborator, când instinctul de turmă şi influenţa anturajului au funcţionat şi în cazul primatelor. Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşca cinci maimuţe şi în
mijlocul cuştii o scara iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuţă se urca pe scară să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o
găleată cu apă rece pe celelalte, care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scară, în ciuda tentaţiei. Atunci oamenii de ştiinţă au înlocuit una din maimuţe. Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi
de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu
se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă şi s-a întâmplat
acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la
baterea novicei. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au
repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de ştiinţă au rămas cu cinci maimuţe, care deşi nu primiseră
niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care
încercau să ajungă la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimuţele să fie întrebate de ce le băteau
pe cele care încercau să se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost probabil:
“Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”
În acest sens la Thomas Kuhn baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea științifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme.
Paradigmele înțelese ca realizări științifice exemplare, ca exemple concrete de formulări și soluții ale problemelor științifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de știință asupra fundamentelor, lucru ce distinge orice cercetare științifică matură. Paradigmele sunt realizări științifice universal recunoscute, care pentru o perioadă oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni. Ca realizări științifice care oferă modele de formulare și rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entități complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală și metodologică. Cunoașterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea și rezolvarea de probleme pe baza cunoașterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numește „știință normală” sau „cercetare normală”.
Preocupat să explice cum evoluează cunoaşterea ştiinţifică, Thomas Kuhn observa în primă instanţă că nu se poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de dezvoltare în ştiinţă. Cunoaşterea pare să se bazeze pe modalităţi de a vedea lumea foarte diferite şi care se află în competiţie. Deşi observaţia şi experienţa restrâng diferenţele dintre aceste crezuri ştiinţifice, câte un element arbitrar, pare să se impună ca ingredient în toate modurile de gândire ştiinţifică.
În accepţiunea lui Kuhn, ştiinţa normală este cercetarea bazată pe unele realizări ale ştiinţei, pe care o comunitate ştiinţifică le consideră fundamentale pentru practică în continuare. Acest lucru se realizează în condiţiile în care aceste realizări sunt suficient de importante ca să atragă destui aderenţi de la interese de studiu care ar fi competitive. Pe de alta parte, aceste rezultate lasă în continuare destul loc cercetării în aceeaşi direcţie. Aşa apar paradigmele realizări ştiinţifice, care pentru o perioada de timp se constituie în modele de soluţii pentru o comunitate ştiinţifică. Ele conferă posibilitatea desfăşurării activităţilor ştiinţifice într-un cadru de reguli şi standarde bine stabilite. Existenţa paradigmelor într-o sferă a cercetării este un semn de maturitate pentru dezvoltarea ştiinţei în acel domeniu. Modelul de evoluţie al ştiinţelor este trecerea de la o paradigmă la alta prin procesul revoluţionar.
În lipsa unei paradigme, toate faptele de observaţie care pot contribui la dezvoltarea unei ştiinţe par să fie la fel de relevante. Această culegere de date a fost o caracteristică pentru începutul activităţilor ştiinţifice în orice domeniu. Ceea ce era dificil în continuare, ţinea de interpretare lor. Paradigma oferă tocmai aceste condiţii de selecţie a faptelor, evaluare şi judecare a lor.
Pentru a putea fi acceptată ca paradigmă, o teorie trebuie să se dovedească mai bună decât celelalte posibilităţi de interpretare, chiar dacă niciodată ea singură nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice nouă paradigmă aduce cu sine o mai bună definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care lucrează într-un domeniu în care există deja o paradigmă, pot să-şi desfăşoare munca având avantajul unor concepte deja definite.
În cadrul ştiinţei normale, toate noile descoperiri înseamnă articularea fenomenelor observate în cadrele deja trasate prin paradigmă. Paradigma forţează aprofundarea unui domeniu până la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ştiinţifică a faptelor în cadrul ştiinţei normale se concentrează în trei direcţii: în primul rând este cercetată clasa faptelor pe care paradigma le-a ales ca fiind relevante în mod deosebit pentru natura lucrurilor (mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru aprofundarea realităţii acestor fapte); în al doilea rând se caută legi cantitative care leagă faptele între ele; în al treilea rând se caută regularităţi calitative în natura lucrurilor. În acest mod paradigma se va extinde la interpretarea altor realităţi şi va genera noi arii de interes. Procedând astfel, o mare parte din activitatea teoretică constă în folosirea teoriei existente pentru prezicerea informaţiilor factuale de valoare reală, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate.
Un aspect important al gândirii lui Kuhn asupra paradigmelor este acela ca paradigmele sunt incomensurabile, adică două paradigme nu pot fi valabile în acelaşi timp. Văzută în cadrul filosofiei ştiinţei, noţiunea de paradigmă pare să fie mai degrabă un mod de autodefinire a ştiinţei. Astfel, o nouă paradigmă care înlocuieşte una veche nu e întotdeauna mai bună, deoarece normele sunt controlate de însăşi paradigma care este definită de propriile valori. T. Kuhn a menţionat câteva raţiuni pentru care oamenii se lansează cu pasiune în cercetarea ştiinţifică: dorinţa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii, speranţa de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de a testa cunoaşterea de-a gata sau preexistenţa. De îndată ce intră în cercetare, nimic nu-l mai tentează pe om decât să demonstreze că are talentul de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai făcut-o până atunci. O alta condiţie ca problema să fie considerată ştiinţifică este ca ea nu doar să aibă soluţie dar şi ca soluţia să fie una acceptabilă în termeni conceptuali şi teoretici. În principiu, cercetătorul trebuie să fie capabil să satisfacă cerinţele conceptuale, teoretice, instrumentale şi metodologice ale ştiinţei pe care o slujeşte.
Paradigmele împărtăşite de o comunitate ştiinţifica sunt cadre care ghidează cercetarea fără ca ele să conţină reguli stricte pentru cercetare. Toată lumea învaţă teoria ca atare, dar nu toţi o aplica în acelaşi fel. Ceea ce-i deosebeşte pe specialişti în practica lor este tipul de experienţă pe care li-l conferă modul în care utilizează paradigma.
Apariţia unor probleme insolubile generează astfel conştiinţa unei anomalii; este ca şi cum natura ar fi „violat" aşteptările paradigmei care guvernează ştiinţa normală. Puşi faţă în faţă cu această realitate, cercetătorii adună date noi, încercând să înveţe, să vadă natura într-o altă perspectivă. Acest lucru se întâmplă deoarece faptul anormal nu este considerat ca ceva cu statut ştiinţific. Descoperirile necesită un proces de conceptualizare care să permită asimilarea lor teoretică. Pentru aceasta însă, trebuie luptat împotriva rezistenţei pe care o manifestă paradigma ce urmează să fie schimbată sau extinsă, pentru că orice noutate în cunoaştere întrece sau contrazice aşteptările presupuse de practica paradigmei. Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor. Pentru aceleaşi realităţi ca şi Kuhn, Michel Foucault a folosit termenii „episteme” şi „discurs”.
Kuhn nu considera conceptul de paradigmă potrivit ştiinţelor sociale. El a explicat în prefaţa cărţii sale că şi-a apropiat acest concept tocmai pentru a distinge între ştiinţele sociale şi cele naturale. Explicaţia a venit în contextul în care el scria această carte la Palo Alto, înconjurat de sociologi, când a observat că aceştia nu se puteau pune de acord cu privire la sensul conceptelor sau teoriilor, astfel încât el a conchis că „trecerea succeivă de la o pardigmă la alta cu ajutorul revoluţiilor reprezintă drumul normal al ştiinţelor mature”. Aceste idei erau în sine revoluţionare pentru acea vreme şi au cauzat o schimbare majoră în modul în care academicienii vorbeau depspre ştiinţă”. Deşi Kuhn nu ar recunoaşte, el a făcut o „schimbare de paradigme” în istoria şi sociologia ştiinţelor.
În ceea ce priveşte ştiinţele sociale, oamenii pot încă să vorbească despre istoria ştiinţei aducând drept argumente idei mai vechi. Evident că nu toate schimbările de paradigmă se produc instantaneu. Majoritatea au nevoie fie de suport exterior, fie de o structură de deosebire, din ceea ce percepem, a esenţialului, pentru că după cum a spus şi David Perkins, profesor la Harvard: „90% din erorile de gândire aparţin de fapt percepţiei.” Deşi în esenţă paradigmele presupun existenţa unor scheme, ele nu se rezumă la acestea, deoarece realitatea social-istorică, cu infinita ei bogăţie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificări şi mereu alte modele comunicaţionale.
În funcţie de paradigmă, deciziile majorităţii pot influenţa viitorul unei afaceri sau chiar a unor destine naţionale. Pentru a înţelege mai bine forţa majorităţii, a statusului şi a puterii, voi introduce următoarea relatare, care mi s-a părut interesantă. Se pare că în Magazinul Institutului naval Proceedings, Frank Kuch a relatat o experienţă de schimbare de paradigmă. Ea poate da o idee despre realitate şi impactul percepţiei corecte faţă de o situaţie creată, chiar dacă aceasta reprezintă un dezechilibru de forţe şi o majoritate aparentă:
„Un port-avion şi un crucişător, ce făceau parte din escadronul de antrenament, petrecuseră câteva zile de manevra pe o mare furtunoasă. Eram de cart, pe punte, la căderea nopţii. Vizibilitatea fiind proastă din cauza pâclei, pe alocuri compactă, căpitanul a rămas pe punte pentru a supraveghea activităţile. Puţin după înserat, omul de la postul de observaţie a raportat:
Rezolvarea de probleme necesită ingeniozitate. Pentru ca această ingeniozitate să se manifeste este necesar ca problema să aibă soluţii. Soluţia stă tocmai în aplicarea paradigmei. Iar comunităţile ştiinţifice care deţin o paradigmă au de fapt un criteriu de alegere a problemelor. Toţi cei care ar încerca să rezolve alte tipuri de probleme care nu au soluţii în paradigma aleasă, vor fi descurajaţi, iar problemele lor respinse. Apariţia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente şi schimbări majore în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei normale. De aceea ele sunt precedate de o pronunţată insecuritate legată de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea de rezolvare a problemelor în ştiinţa normală. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei. Astfel, o paradigmă existentă va fi declarată depăşită doar în condiţiile în care o alta este pregătită să-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia înseamnă a respinge ştiinţa însăşi. Pentru ca o anomalie să inducă criza, trebuie îndeplinită şi o altă condiţie. Ea priveşte numărul mare de soluţii parţiale şi divergenţe care apar în legătură cu o problemă. Trecerea de la o paradigma la una nouă presupune construirea teoriei pe fundamente noi care să integreze aceste soluţii. Inaugurarea revoluţiilor ştiinţifice se face prin divizarea comunităţii ştiinţifice cu privire la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiţie conduce la o separare a membrilor comunităţii ştiinţifice asemănătoare cu separarea între cei care au moduri diferite de a înţelege viaţa. Ceea ce aduce noua paradigmă este un nou tip de predicţie asupra faptelor care nu puteau fi realizate de vechea paradigmă. Impactul revoluţionar priveşte schimbarea semnificaţiilor conceptelor centrale ale unei paradigme. Tot acum se schimbă şi problemele care pot fi acceptate de noua paradigmă. Preluând direcţia unei noi paradigme, cercetătorul îşi însuşeşte teoria, metodele şi standardele cercetării într-o mixtura inextricabilă.
La momentul schimbării paradigmelor şi a revoluţiilor ştiinţifice, percepţia despre lume a oamenilor de ştiinţă se schimbă radical. Paradigmele determină în mare măsură şi experienţele prioritare ale specialiştilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie să ducă şi la schimbări în practica vieţii. Se poate aprecia că în urma revoluţiilor ştiinţifice oamenii de ştiinţă trăiesc într-o nouă realitate.
Poate că marea barieră a schimbării de paradigmă, o constituie în anumite cazuri, refuzul de a vedea dincolo de prejudecăţi, pentru că dupa cum a zis Albert Enstein: „E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi”. Pluralitatea paradigmelor teoretice oferă cercetătorului din domeniul comunicării posibilitatea diversităţii opţionale. Nici o paradigmă nu trebuie însă absolutizată, există şi paradigme alternative. „Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte largă iar alegerea va fi raportată la o poziţie filosofică sau ştiinţifică generală.”, afirma Denis McQuail.
Un alt teoretician care se referea la noţiunea de paradigmă este M. L. Harta, care în 1986 introducea noţiunea de „paradigmă socială” în contextul ştiinţelor sociale şi îi identifica componentele de bază. Ca şi Kuhn, se referea la schimbarea de paradigmă, dar concentrându-se asupra circumstanţeleor sociale şi efectelor schimbării. Astfel, shimbarea paradigmei produce schimbări asupra modului în care fiecare percepe realitatea.
Un alt înţeles al cuvântului paradigmă este cel dat de nemţi prin „Weltanschauung” (perspectivă). De exemplu în ştiinţele sociale termenul este folosit pentru a descrie un set de experienţe, credinţe şi valori care influenţează modul în care cineva percepe realitatea şi acţionează. Analiştii sociali s-au referit la sintagma „schimbare de paradigmă” pentru a sublinia o modificare în felul în care societatea organizează şi înţelege realitatea. O paradigmă dominantă se referă la valori în cadrul unei societăţi aşezate, închegate. Paradigmele culturale sunt modelate atât de trecutul cultural cât şi de contextul istoric la un moment dat. Următoarele sunt condiţii care facilitează un sistem de valori să devină o paradigmă dominantă:
• Organizaţii profesionale care să adopte acea paradigmă;
• Lideri care să introducă şi răspândească acea paradigmă;
• Media care să dicute acel sistem de valori;
• Instituţii guvernamentale care să acorde încredere acelei paradigme;
• Profesori care s-o predea;
• Conferinţe speciale pentru a dezbate acea paradigmă;
• Să fie prezentă în toate tipurile de media;
• Grupuri care să creadă în acea paradigmă;
• Posibilităţi de aprofundare a cercetărilor bazate pe acea paradigmă.
Aşadar cuvântul paradigmă are mai multe înţelesuri. El este folosit frecvent în gramatică, unde reprezintă un substantiv feminin ce înseamnă totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt, tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de vorbire. La acest sens, care este doar unul, se referea Ferdinand de Saussure, în cartea sa din 1916 „Cours de linguistique generale”, când definea paradigma ca fiind un „model de declinare sau conjugare” pornind de la care putem caracteriza o serie de fenomene. Cele mai cunoscute formulări sunt în schimb cele care aduc în discuţie lupta pentru democraţie (Alexis de Tocqueville), lupta dintre clasele sociale (Karl Marx), naşterea capitalismului (Max Weber) şi mai recent instituţia familiei (Talcott Parsos), socializarea precoce (Robert Merton) sau frustrările relative (Samuel Stouffer). A spune mai multe despre fiecare înseamnă a detalia separat fiecare curent de gândire.
În concluzie „modul cel mai simplu de a înţelege ce sunt paradigmele este de a le privi ca pe nişte hărţi” (Steven Covey, Eficienţa în 7 trepte), adică de la un capăt la altul şi pe îndelete.
Bibliografie
Cărţi:
1. Academia Română – Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
2. Dragomir, Marian, Paradigma comunicării verbale la adolescent, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Galaţi, 2010
3. Ferréol, Gilles, Vocabulaire de la sociologie, Press Universitaires de France, Paris, 1995
Internet:
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Paradigm - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:24
2. http://facultate.regielive.ro/referate/sociologie_filosofie_alte_domenii/evolutia_stiintei_ca_paradigma_118926.html - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:43
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Paradigm%C4%83 – site accesat în data de 06.11.2010, la ora 18:48
4. http://www.imondo.ro/blog/?p=1921 – site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:34
5. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Paradigma-functionalista-a-com342415107.php - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:35
6. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/PARADIGME-MODELE-TEORII-ALE-CO14313231522.php - site accesat în data de 23.11.2010, la ora 23:49
7. http://www.zgubi.ro/cum-se-naste-o-paradigma/ - site accesat în data de 20.11.2010, la ora 20:38
duminică, 14 noiembrie 2010
Ghidul ecologisului
Unitatea de Politici Publice din cadrul Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile ne îndeamnă să citim şi să punem în aplicare “Să protejăm natura”. Acesta este un ghid ce se adresează tuturor turiştilor şi iubitorilor de natură, tuturor părinţilor ce se gândesc “oare ce le va rămâne copiilor?”.
Se trage astfel un semnal de alarmă privind mentalitatea de turmă a românului. Ideea principală este că nu trebuie să aşteptăm de la alţii să facă ceva pentru noi sau în urma noastră. Fiecare dintre noi trebuie să lase curat pe unde calcă şi dacă se poate să-i educe pe ignoranţi. Schimbarea trebuie să vină din interiorul fiecăruia pentru a fi vizibilă.
În continuare, autorităţile ne dau câteva sfaturi pentru o conduita sănătoasă în vacanţe. Poate că pentru unii aceste noţiuni sunt deja cunoscute însă alţii par să le ignore cu bună ştiinţă. Este recomandat ca oriunde mergem să avem pungi sau saci menajeri, pentru a nu arunca pe jos deşeurile (orice fel de ambalaje , resturi organice sau nu), ca mai apoi să le depozităm la cel mai apropiat coş de gunoi. Atenţie: natura nu este coşul nostru de gunoi! Deasemenea nu este indicată risipa de apă sau electricitate. Chiar dacă nu suntem acasă şi nu plătim direct din buzunarele noastre, ar fi bine să ne gândim măcar la acei sărmani care poate nu au nici măcar minimele condiţii de igienă sau confort. Asta dacă nu vrem să ajungem prea curând la taxa pe aer sau apă, ca cea pe alimente ne-a luat-o deja înainte.
Responsabilitatea se cultiva nu ne naştem cu ea, aşadar învăţaţi-vă cunoştinţele să aibe grijă de flora şi fauna înconjurătoare, fiindcă deja prea multe specii au fost declarate pe cale de dispariţie, atât în străinătate cât şi la noi în ţară.
O alta bună metoda de prevenire a poluării este să fim calmi şi binedispuşi. Poate o să vă miraţi, dar astfel suntem mai cu capul pe umeri, gândim mai limpede şi ne putem da seama că în loc de o excursie cu cinci prieteni şi trei maşini personale putem folosi doar un automobil (eventual cel cu consumul mai mic) sau chiar ne putem folosi de CFR (în ciuda întârzierilor record din ultima vreme). Aceste soluţii pot fi mai ieftine şi chiar mai distractive.
Pentru mai multe detalii în sprijinul curioşilor, consultaţi http://www.mmediu.ro.
Se trage astfel un semnal de alarmă privind mentalitatea de turmă a românului. Ideea principală este că nu trebuie să aşteptăm de la alţii să facă ceva pentru noi sau în urma noastră. Fiecare dintre noi trebuie să lase curat pe unde calcă şi dacă se poate să-i educe pe ignoranţi. Schimbarea trebuie să vină din interiorul fiecăruia pentru a fi vizibilă.
În continuare, autorităţile ne dau câteva sfaturi pentru o conduita sănătoasă în vacanţe. Poate că pentru unii aceste noţiuni sunt deja cunoscute însă alţii par să le ignore cu bună ştiinţă. Este recomandat ca oriunde mergem să avem pungi sau saci menajeri, pentru a nu arunca pe jos deşeurile (orice fel de ambalaje , resturi organice sau nu), ca mai apoi să le depozităm la cel mai apropiat coş de gunoi. Atenţie: natura nu este coşul nostru de gunoi! Deasemenea nu este indicată risipa de apă sau electricitate. Chiar dacă nu suntem acasă şi nu plătim direct din buzunarele noastre, ar fi bine să ne gândim măcar la acei sărmani care poate nu au nici măcar minimele condiţii de igienă sau confort. Asta dacă nu vrem să ajungem prea curând la taxa pe aer sau apă, ca cea pe alimente ne-a luat-o deja înainte.
Responsabilitatea se cultiva nu ne naştem cu ea, aşadar învăţaţi-vă cunoştinţele să aibe grijă de flora şi fauna înconjurătoare, fiindcă deja prea multe specii au fost declarate pe cale de dispariţie, atât în străinătate cât şi la noi în ţară.
O alta bună metoda de prevenire a poluării este să fim calmi şi binedispuşi. Poate o să vă miraţi, dar astfel suntem mai cu capul pe umeri, gândim mai limpede şi ne putem da seama că în loc de o excursie cu cinci prieteni şi trei maşini personale putem folosi doar un automobil (eventual cel cu consumul mai mic) sau chiar ne putem folosi de CFR (în ciuda întârzierilor record din ultima vreme). Aceste soluţii pot fi mai ieftine şi chiar mai distractive.
Pentru mai multe detalii în sprijinul curioşilor, consultaţi http://www.mmediu.ro.
joi, 28 octombrie 2010
Eseu de motivatie (bun pentru taxa nu si pentru buget)
Acesta este un exemplu de cum sa NU faceti un eseu de motivatie pentru admiterea la masterat. Am luat 8 la Universitate si intrasem la taxa la Jurnalism Tematic, dar din pacate abia dupa ce am depus dosarul mi l-a vazut cineva si mi-a zis ce anume e gresit. Va mai zic doar doua lucruri pe care le tin minte acum: 1. in scrisoarea/eseul de motivatie nu se multumeste niciodata cuiva si 2. trebuie sa fie ceva mai formal stilul. Atunci a fost o dezamagire si pentru mine, dar in final cred ca am ales bine ramanand la SNSPA, FCRP, la Masterul de Comunicare Audio-Video, unde am intrat in urma unui interviu pe baza eseului elaborat despre "Sunetul in televiziune prin intermediul microfoanelor", cu media 8.75.
In ideea ca poate cineva va vedea si va trage niste invataminte.
"Stimată Comisie de Evaluare,
Subsemnata, Ioana Simion, domiciliată în Bucureşti, îmi doresc să fiu admisă la acest masterat dintr-o sinceră dorinţă de avansare profesională şi dezvoltare personală.
Am 22 de ani iar experienţa mea în domenii conexe mass-mediei a început încă de la 15 ani.
Într-adevăr, aş putea continua astfel, dar probabil că deja la al treilea paragraf v-aş plictisi, fiind ca majoritatea candidaţilor. Acum, că formalităţile au fost deja efectuate haideţi să trecem de la “scrisoarea de motivaţie” către “eseul de motivaţie”. Ştiu că este un clişeu, dar nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a cunoaşte un om, darămite două pagini. Aşa că voi încerca, în continuare, să mă prezint cât se poate de obiectiv, pentru a vă face, sper eu, o primă impresie cât mai bună despre mine.
Majoritatea celor care aud că am absolvit o universitate particulară au tendinţa să zică fie că sunt plină de bani fie că nu am învăţat mare lucru. Eu ţin totuşi să-i contrazic spunându-le că am urmat această universitate tocmai pentru că avea cele mai mici taxe iar eu, spre deosebire de foarte mulţi colegi de-ai mei, chiar am frecventat cursurile şi seminarele, deci am învăţat câte ceva de la profesorii care veneau şi îşi dădeau silinţa pentru noi, care ne ascultau nelămuririle şi ne dădeau bibliografii pentru aprofundarea fiecărui subiect. În plus adeverinţele mele de practică mi le-am obţinut prin muncă, nu cu pile. Cu această ocazie aş dori să le mulţumesc câtorva oameni, care în special în ultimul an mi-au îndrumat paşii: Mioara Vergu Iordache – redactor şef Opinia Naţională, Roxana Ionici – producător TV, Iuliu Târnăcop – inginer de sunet TVR, Dan Dascălu – ilustrator muzical TVR, Liana Stanciu – regizor muzical TVR şi Radu Mihai – patron Ad Core Advertising.
Trebuie să recunosc că mă aflu pe o cale ticsită de concurenţă, pe care probabil mulţi alţii sunt mai calificaţi decât mine, însă spiritual meu de competitivitate, orgoliul şi de asemenea prestigiul instituţiei dumneavoastră m-au făcut să îmi asum responsabilitatea ce va însemna admiterea la un masterat la zi, la buget.
Fără să îmi dau seama, din dorinţa de a fii independentă, am început încă din clasa a noua să fac diverse promoţii la firme precum Promotion Company, ca apoi să continuu cu figuraţie la IQ Media Casting şi sondaje de opinie la Eurodata Management. Aceste experienţe m-au ajutat să iau contact cu diferite tipuri de oameni şi să rezist situaţiilor stresante. În timpul facultăţii am continuat pentru scurt timp şi cei patru ani de voluntariat din liceu, din cadrul Strategiei Naţionale Acţiunea Comunitară, numai că pe un alt palier. Dacă în SNAC am interacţionat cu persoane bolnave HIV/SIDA, familii defavorizate şi copii cu deficienţe de vedere, în anul I de facultate am colaborat cu Fundaţia World Vision pentru a ajuta copii săraci să îşi continue studiile. Spre ruşinea mea, aceste relaţii s-au rupt şi am renunţat şi la jobul de agent de vânzări la Editura RAO, în favoarea facultăţii şi a practicii. Spun “spre ruşinea mea” nu pentru că ar fi un lucru rău să îţi definitivezi studiile, dar poate că în timpul programului meu nu chiar atât de aglomerat aş fi reuşit să ajut nişte suflete amărâte.
Cine a reuşit însă a mă ajuta pe mine a fost handbalul. Timp de cinci ani de zile m-au chinuit oamenii de la Clubul Sportiv Şcolar Numărul 2 Bucureşti ca pe urmă, din 2007 să mă toace la nervi cei din Asociaţia Municipală de Handbal Bucureşti şi Federaţia Română de Handbal, însă activitatea de a juca şi a arbitra acest sport mă relaxează şi m-au învăţat ce înseamnă fair-play-ul şi spiritul de echipă.
Sper ca oriunde m-ar purta căile viitorului să cunosc numai oameni de calitate sau să îmi pot pune amprenta pe viaţa cuiva. De la acest masterat aştept să mă înveţe atât teoria cât şi practica necesare pentru a răzbi în jungla mass-media. Nu vreau prin acesta să îmi pierd individualitatea, mândria, curajul sau sinceritatea, îmi doresc să îmi reflecte personalitatea cu toate hobby-urile (sport, fotografie, motociclism şi bineînţeles shopping).
Toate acestea fiind zise, nu imi este ruşine să spun că am absolvit două facultăţi la zi în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, specializarea Jurnalism şi Facultatea de Filosofie, Ştiinţe Politice şi Studii Culturale, specializarea Filosofie, plus modulul psiho-pedagogic iar acum vreau să urmez cursurile masterale la zi, la buget, din cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării."
In ideea ca poate cineva va vedea si va trage niste invataminte.
"Stimată Comisie de Evaluare,
Subsemnata, Ioana Simion, domiciliată în Bucureşti, îmi doresc să fiu admisă la acest masterat dintr-o sinceră dorinţă de avansare profesională şi dezvoltare personală.
Am 22 de ani iar experienţa mea în domenii conexe mass-mediei a început încă de la 15 ani.
Într-adevăr, aş putea continua astfel, dar probabil că deja la al treilea paragraf v-aş plictisi, fiind ca majoritatea candidaţilor. Acum, că formalităţile au fost deja efectuate haideţi să trecem de la “scrisoarea de motivaţie” către “eseul de motivaţie”. Ştiu că este un clişeu, dar nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a cunoaşte un om, darămite două pagini. Aşa că voi încerca, în continuare, să mă prezint cât se poate de obiectiv, pentru a vă face, sper eu, o primă impresie cât mai bună despre mine.
Majoritatea celor care aud că am absolvit o universitate particulară au tendinţa să zică fie că sunt plină de bani fie că nu am învăţat mare lucru. Eu ţin totuşi să-i contrazic spunându-le că am urmat această universitate tocmai pentru că avea cele mai mici taxe iar eu, spre deosebire de foarte mulţi colegi de-ai mei, chiar am frecventat cursurile şi seminarele, deci am învăţat câte ceva de la profesorii care veneau şi îşi dădeau silinţa pentru noi, care ne ascultau nelămuririle şi ne dădeau bibliografii pentru aprofundarea fiecărui subiect. În plus adeverinţele mele de practică mi le-am obţinut prin muncă, nu cu pile. Cu această ocazie aş dori să le mulţumesc câtorva oameni, care în special în ultimul an mi-au îndrumat paşii: Mioara Vergu Iordache – redactor şef Opinia Naţională, Roxana Ionici – producător TV, Iuliu Târnăcop – inginer de sunet TVR, Dan Dascălu – ilustrator muzical TVR, Liana Stanciu – regizor muzical TVR şi Radu Mihai – patron Ad Core Advertising.
Trebuie să recunosc că mă aflu pe o cale ticsită de concurenţă, pe care probabil mulţi alţii sunt mai calificaţi decât mine, însă spiritual meu de competitivitate, orgoliul şi de asemenea prestigiul instituţiei dumneavoastră m-au făcut să îmi asum responsabilitatea ce va însemna admiterea la un masterat la zi, la buget.
Fără să îmi dau seama, din dorinţa de a fii independentă, am început încă din clasa a noua să fac diverse promoţii la firme precum Promotion Company, ca apoi să continuu cu figuraţie la IQ Media Casting şi sondaje de opinie la Eurodata Management. Aceste experienţe m-au ajutat să iau contact cu diferite tipuri de oameni şi să rezist situaţiilor stresante. În timpul facultăţii am continuat pentru scurt timp şi cei patru ani de voluntariat din liceu, din cadrul Strategiei Naţionale Acţiunea Comunitară, numai că pe un alt palier. Dacă în SNAC am interacţionat cu persoane bolnave HIV/SIDA, familii defavorizate şi copii cu deficienţe de vedere, în anul I de facultate am colaborat cu Fundaţia World Vision pentru a ajuta copii săraci să îşi continue studiile. Spre ruşinea mea, aceste relaţii s-au rupt şi am renunţat şi la jobul de agent de vânzări la Editura RAO, în favoarea facultăţii şi a practicii. Spun “spre ruşinea mea” nu pentru că ar fi un lucru rău să îţi definitivezi studiile, dar poate că în timpul programului meu nu chiar atât de aglomerat aş fi reuşit să ajut nişte suflete amărâte.
Cine a reuşit însă a mă ajuta pe mine a fost handbalul. Timp de cinci ani de zile m-au chinuit oamenii de la Clubul Sportiv Şcolar Numărul 2 Bucureşti ca pe urmă, din 2007 să mă toace la nervi cei din Asociaţia Municipală de Handbal Bucureşti şi Federaţia Română de Handbal, însă activitatea de a juca şi a arbitra acest sport mă relaxează şi m-au învăţat ce înseamnă fair-play-ul şi spiritul de echipă.
Sper ca oriunde m-ar purta căile viitorului să cunosc numai oameni de calitate sau să îmi pot pune amprenta pe viaţa cuiva. De la acest masterat aştept să mă înveţe atât teoria cât şi practica necesare pentru a răzbi în jungla mass-media. Nu vreau prin acesta să îmi pierd individualitatea, mândria, curajul sau sinceritatea, îmi doresc să îmi reflecte personalitatea cu toate hobby-urile (sport, fotografie, motociclism şi bineînţeles shopping).
Toate acestea fiind zise, nu imi este ruşine să spun că am absolvit două facultăţi la zi în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, specializarea Jurnalism şi Facultatea de Filosofie, Ştiinţe Politice şi Studii Culturale, specializarea Filosofie, plus modulul psiho-pedagogic iar acum vreau să urmez cursurile masterale la zi, la buget, din cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)