Soluţia cloud folosită de SIVECO România pentru afişarea rezultatelor admiterii în licee a primit din partea Microsoft premiul "Partener al anului 2011", la categoria "Parteneri naţionali".
Aplicaţia bazată pe platforma de cloud computing Microsoft Azure, a asigurat disponibilitate permanentă, capacitate de calcul practic infinită, redundanţă şi securitate ridicată a informaţiilor, fiind concepută special pentru a face faţă unui număr foarte mare de accesări simultane, dar şi posibilelor atacuri menite să întrerupă disponibilitatea serviciilor furnizate.
Premiul a fost oferit la conferinţa anuală a partenerilor Microsoft şi la Global Education Partners Summit, în Los Angeles. Pentru obţinerea acestei distincţii, SIVECO România a concurat cu peste 3.000 de companii IT, parteneri globali ai Microsoft.
marți, 26 iulie 2011
Cifra de afaceri Fleet Management Services a crescut cu 20% în S1
Fleet Management Services (FMS) a înregistrat în primele şase luni ale lui 2011 o cifră de afaceri cu 20% mai mare faţă de perioada similară a lui 2010, în special datorită creşterii cu 15% a numărului de autovehicule închiriate pe termen lung (leasing operaţional).
Fleet Management Services a reuşit să crească numărul de maşini administrate până la 2400 de unităţi în primul semestru al acestui an, cu 15% mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
Fleet Management Services a reuşit să crească numărul de maşini administrate până la 2400 de unităţi în primul semestru al acestui an, cu 15% mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
joi, 21 iulie 2011
Tipuri de mesaje. Calităţile pe care trebuie să le îndeplinească mesajele pe timpul crizei
Argument
Consider că această temă nu poate fi separată în mod clar de „construirea mesajelor în timpul crizei” deoarece atunci când o criză este deja declanşată nu-ţi poţi permite luxul de a sta să te gândeşti prea mult ce, cum, când, unde să transmiţi ceva ci trebuie să le ştii deja. Aşadar dacă în argumentarea ce urmează vor exista elemente comune ale celor două (şi nu numai) este doarece dinainte de o criză trebuie să fii informat cu tipologia mesajelor şi calităţile acestora şi să ţii cont de ele în consturirea lor, pentru că altfel rişti să înrăutăţeşti situaţia. Esenţial este ca mesajele să fie bine gândite înainte, în planul de comunicare , deoarce tensiunea din timpul crizei afectează capacitatea de comunicare eficientă a celor mai potrivite mesaje şi a mijloacelor de comunicare. Pentru acest lucru este bun un plan de comunicare de criză, care să facă parte din managementul riscului, respectiv prevenirea crizei, pentru a avea mai multă linişte şi pertinenţă, pentru a nu cădea pradă tentaţie justificării pe termen scurt şi a putea extrage apoi mai uşor învăţăturile necesare.
Realizarea mesajelor în comunicarea pe timp de criză
În acest sens există şapte reguli ale comunicării de criză de care un comunicator trebuie să ţină cont. Înainte însă de orice trebuie identificată informaţia esenţială de transmis în mesaj şi în funcţie de criză stabilită atitudinea de adoptat în faţa publicurilor, aceeaşi atât în faţa celui intern cât şi în faţa celui extern, deşi fiecare tip de public poate avea reacţii diferite, fiindcă dacă apar elemente contrastante în comunicare va scădea credibilitatea organizaţiei. În ceea ce priveşte publicul intern, necomunicarea cu angajaţii poate duce la apariţia zvonurilor, care sunt mai nocive decât orice variantă a adevărului şi pot naşte adevărate crize, în plus, dacă interiorul nu funcţionează acest lucru se va vedea imediat prin calitatea serviciilor, produselor, informaţiilor oferite. Cât despre comunitatea în care se desfăşoara activitatea, care face parte din publicul extern, sprijinul acesteia poate ajuta la păstrarea reputaţiei, întrucât opinia publică este formată din cei care privesc activitatea şi în mijlocul căreia aceasta se dezvoltă şi poate fi factorul care să păstreze intactă oragnizaţia după terminarea crizei. Clienţii, ca sursă de venit permanentă şi oficialităţile, ca instanţă judecătorească, este bine deasmenea să fie ţinuţi la curent, pentru a nu se lăsa influenţaţi de cele transmise de către mass-media, ale cărei surse pot transmite informaţii incomplete sau chiar false, sub presiunea sentimentlor personale.
Prima regulă de care vorbeam este aceea că toţi trebuie să fie ţinuţi la curent, în orice moment, despre toate aspectele problemei, în caz contrar vor apărea zvonuri şi speculaţii, dar şi impresia că se ascunde ceva. Cea de-a doua regulă a comunicării de criză este mai degrabă un sfat pentru manager şi anume acela de a aduna toată echipa nu numai la început ci şi pe parcurs, ori de câte ori apar informaţii noi şi importante. Acest lucru este esenţial dacă se doreşte păstrarea unei coeziuni şi chiar dacă există mai mulţi purtători de cuvânt ei trebuie să aibe aceeaşi variantă. Pentru a nu apărea probleme pe parcurs atât angajaţii cât şi restul managerilor trebuie sfătuiţi a se abţine de la ieşiri în public, pentru a nu fii întrebaţi despre caz. Tot în acest demers oamenii trebuie să fie lâsaţi să pună întrebări, indiferent de natura lor şi căutat un răspuns care să mulţumească ambele tabere, acest lucru se mai numeşte adaptabilitate atât la publicul intern cât şi la cel extern . Astfel cu ajutorul unor cuvinte adecvate se dă dovadă de disponibilitate şi se creează o atmosferă cât se poate de calmă. Deasemenea, dacă situaţia nu este prea gravă şi nu există victime umane, se poate face haz de necaz, deoarece simţul umorului detensionează situaţia iar cine va vedea un purtător de cuvânt relaxat va avea cel puţin impresia că totul este sub control. Toate acestea nu pot fi îndeplinite dacă oamenii se simt neglijaţi sau lasaţi pe dinafară, fapt pentu care cei din echipa interă trebuie implicaţi în luarea deciziilor, pentru a se simţi responsabili şi apreciaţi, dar nu doar prin vorbe ci uneori şi prin recompense sau recunoaşterea în plen, deoarece obiectivul principal este susţinerea activităţii printr-o echipă competentă în continuare, nu doar pe timpul crizei, deci trebuie evitată plecarea oamenilor buni. Tot în acest sens multe organizaţii realizează sondaje de opinie, pentru pentru a le da impresia celor din afara companiei că au un cuvânt de spus important în organizare şi pentru a atrage astfel simpatia lor. Aşadar o echipă unită se păstrează prin a fi alături de persoane, fizic şi moral.
Pentru a adapta mai uşor mesajul acestor reguli ale comunicării de criză s-au identificat câteva cuvinte importante. Primul este „adaptare” ceea ce înseamnă că deşi există un plan pentru astfel de situaţii acesta se poate schimba în funcţie de evoluţia situaţiei. Urmează un cuvânt de care am mai vorbit şi anume „coordonare”, lucru foarte important şi necesar. Toţi cei responsabili de luarea cuvântului trebuie să respecte „legea microfonului unic”, pentru a exista ordine şi o singură variantă a declaraţiilor, altfel se va crea haos, întrucât mesajele confuze sau contradictorii pot agrava criza sau crea una noua iar dacă există mai mulţi vorbitori inevitabil vor apărea şi mici diferenţe în răspunsuri, ceea ce duce la pierderea credibilităţii şi pune la îndoială atitudinea organizaţiei. O echipă de gestionare a crizelor experimentată analizează permanent situaţia, pentru a putea cunoaşte aşteptările publicurilor, deci a da dovadă de o atitudine de ascultare, nu de aroganţă. De aici reiese capacitatea de empatie, din afirmarea solidarităţii şi a responsabilităţii organizaţiei, prin recunoaşterea vinei sau contribuţiei la declanşarea crizei (dacă este cazul) dar şi responsabilitate faţă de ceea ce va urma şi simpatia ei pentru cei afectaţi. Empatia reprezintă, după S. Marcus, „acel fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea“.
Dintre cuvintele cheie ale comunicării de criză două sunt în strânsă legătură şi anume flexibilitatea cu fiabilitatea. Lucru uşor de explicat, deoarce ajustarea mesajelor deja existente în planul comunicării de criză se realizează doar raportându-ne la date certe/verificate, fără a recurge la speculaţii, prezentând doar informaţii despre ceea ce s-a întâmplat şi ştim cu siguranţă sau despre ceea ce se va face cu certitudine, ceea ce conferă mesajului credibilitate mai mare. Astfel încă de la început se identifică informaţiile esenţiale şi se transmit doar acelea care sunt complete, pentru a nu lăsa loc de interpretări. Poate chiar înaintea tuturor trebuie situată ofensiva, adică ocuparea terenului prin toate canalele de comunicare relevante şi ieşirea la rampă din proprie iniţiativă, fără a crea un „vid informaţional”. După cum a spus C. Northcote Parkinson, un profesor de economie: „Golul cauzat de lipsa comunicării este umplut rapid cu zvonuri, răstălmăciri, vorbe fără rost şi venin”. Comunicarea trebuie să înceapă imediat, prin expunerea rapidă şi în întregime a propriei variante a poveştii. Ultimele două cuvinte cheie ale comunicării de criză sunt „transparenţa”, comunicarea permanentă despre toate aspectele crizei şi „deschiderea” de a răspunde la toate întrebările.
Tipuri de mesaje
Desi există mesaje de bază/permanente şi mesaje de context despre evoluţia situaţiei iar durata mesajelor coerente pe toată durata crizei este un element forte, cel mai important este mesajul iniţial, care repezintă prima declaraţie a purtătorului de cuvânt. Organizaţia trebuie să răspundă repede şi consistent nevoilor de informare, pentru a nu lasă loc altora, nespecialişti, să comenteze. Mesajul trebuie să fie simplu si concis astfel încât să-l poată înţelege oricine , transmis de către o singură voce şi să conţină cauzele producerii crizei, efectele cauzate şi măsurile luate pentru remedierea situaţiei, mai ales aici trebuie să fie doar informaţii exacte şi necontradictorii. Deci de la bun început trebuie spus ce se întâmplă, pentru că dacă se află din alte surse se consideră că organizaţia a vrut să ascundă realitatea iar tăcerea este de cele mai multe ori interpretată ca o dovadă a vinovăţiei. De obicei comunicatorii, care spun că sinceritatea şi deschiderea trebuie să primeze, intră într-o dispută cu juriştii, care îndeamnă conducerea să nu facă declaraţii. Cu toate acestea, după ce au fost identificate criza şi cauzele ei, efectele produse de diferiţii actori şi s-au stabilit priorităţile este bine să se şi întreprindă ceva în acest sens, pentru a putea comunica o poveste clară, simplă şi ordonată părţii adverse, care va fi obligată astfel să se raporteze la prima variantă lansată.
Tehnica discursului identifică drept un mesaj eficient acela care nu conţine justificări şi nu foloseşte limba de lemn. Acesta poate fi verbal, la o conferinţă de presă sau în interviuri radio-tv, caracterizat de nişte declaraţii scurte, pentru a nu permite monopoloziarea discuţiei, iar esenţa mesajului trebuie amintită constant prin apel la imaginea companiei şi cu multă stăpânire de sine. El trebuie diferentiat prin singularizare pentru a putea fi remarcat şi memorat uşor şi pentru a putea fi atribuit identităţii organizaţiei, valorilor şi atitudinilor acesteia . Mesajul poate fi deasemenea scris, în presa scrisă, comunicate de presă, dosare de presă etc, dar în acest caz cunoaşterea foarte bună a subiectului şi precizia în luarea de poziţie trebuie să fie cu atât mai clare cu cât informaţia scrisă are posibilitate mai mare de stocare-preluare-multiplicare.
Un alt tip de mesaj este acela de simpatie. Acesta trebuie transmis atât în timpul crizei, pentru a linişti lumea şi a da impresia că organizaţia este alături de cei afectaţi, fizic şi psihic, cât şi după criză, pentru a se vedea că atitudinea a fost una sinceră şi nu de făţărnicie. Prin astfel de mesaje se arată generozitate, mulţumire pentru cei ce ajută la soluţionare şi se mulţumesc într-o oarecare măsură şi cei implicaţi, prin oferirea de recompense şi recunoaşterea vinei sau a meritelor. Deasemenea, după teminarea crizei se transmit: mesaje de calmare, prin asigurarea că s-a incheiat perioada cea mai grea şi că învăţămintele au fost trase şi asigurarea că se face tot posibilul să nu se mai repete; mesaje de înţelegere faţă de cei care au suferit pierderi materiale sau umane; mesaje de disponibilitate de a da ajutor şi de a răspunde întrebărilor rămase.
Ceea ce se desprinde de aici este mesajul de mulţumire în care se recunosc meritele celor implicaţi prin indicarea punctuală a meritelor, dar şi faţă de alţii. Nu se recomandă însă ca acestea să rămână doar vorbe, promisiunile (simplele cuvinte) fiind privite cu scepticism sau neîncredere. O soluţie pentru a se evita acest lucru este aceea de a se oferi recompense sau cadouri de mulţumire direct proporţionale cu sprijinul şi contribuţia fiecăruia.
În paralel trebuie avută mare atenţie că deşi viteza de reacţie este mare şi informaţiile reale se transmit rapid există pericolul de a avea o atitudine alarmantă. Deşi se transmite un mesaj de alerta şi dorinţa e de a avertiza cât mai multă lume în cât mai puţin timp nici o informaţie nu trebuie denaturată, totul trebuie verificat înainte şi deşi poate fi foarte greu trebuie spus adevarul pe un ton cât se poate de pozitiv, pentru a nu crea panică inutil. În principiu stilul şi tonul mesajului trebuie adaptate opiniei publice (dacă aceasta este importantă pentru organizaţie) iar acţiunile întreprinse conform aşteptărilor opiniei publice, fără a face promisiuni care nu pot fi îndeplinite, altfel criza se poate agrava şi asta denotă lipsă de respect şi mai ales lipsă de profesionalism. Oricum mesajele se percep diferit în funcţie de fiecare om , de vârsta, sexul, nivelul de instruire, statutul social etc, dar atitudinea prietenoasă şi pozitivă, adaptată situaţiei şi care să exprime compasiune şi responsabilitate ajută foarte mult în reabilitarea imaginii companiei. Acest lucru se relizează mai ales dacă mesajul este transmis cu politeţe şi respect, corect, cinstit şi deschis şi oricât de greu ar fi cu căldură. Acesta este un mesaj de alertă corect, cu un text concis, chiar auster, care este mai uşor de receptat dacă este atribuit cuiva (personalizat). Pe lângă toate acestea mai poate conţine şi este chiar indicat să conţină o marcă specifică emiţătorului, motivul descoperirii ulterioare a riscului, explicarea naturii riscului şi bineînţeles o metodă de contactare a echipei de management. Pentru o receptare optimă mesajul trebuie însoţit de pozitivism şi datele transmise în locuri vizibile, eventual asociate cu fotografii de la locul producerii faptelor. Pentru ca principalele teme să beneficieze de vizibilitate maximă primul pas este acela de a identifica modalităţile de comunicare la îndemâna publicurilor relevante iar al doilea este acela ca toţi membrii organizaţiei să cunoască foarte bine mesajul.
În ceea ce priveşte mesajele mărturii, prin acestea nu înseamnă că se recunoaşte vina ci doar că se expune ceea ce se ştie. Declaraţiile trebuie să fie însoţite de fapte, pentru a fi credibile şi pentru a păstra sau îmbunătăţi reputaţia organizaţiei iar în continuare accentul trebuie să cadă pe latura pozitivă. Ca elementele esenţiale să fie comunicate în mod constant şi consecvent, într-un limbaj cât mai simplu, clar, succint, pe întelesul a cât mai multă lume şi rapid se poate recurge la folosirea analogiilor, prezentate convingător.
După cum am putut observa, toate comunicările trebuie să cuprindă mesaje pozitive.
Calităţile mesajelor
Acestea fiind spuse consider că pentru o înţelegere mai bună ar fi oportună o recapitulare prin sublinierea trăsăturilor esenţiale ale mesajelor pe timpul crizei şi voi începe prin repetarea faptului că un mesaj, pentru a fi eficient, este transmis în mod regulat şi „fiecărei informaţii i se ataşează un mesaj iar acestui mesaj trebuie să i se asigure condiţii astfel încât să fie auzit, să fie înţeles, să fie puternic”.
În această ordine de idei mesajul trebuie să exprime: a) Implicarea organizaţiei prin prezentarea acţiunilor întreprinse pentru aflarea cauzelor, a efectelor produse şi mai ales pentru rezolvarea crizei. Informaţiile corecte trebuie detaliate cu promptitudine, cu acurateţe, în mod deschis şi cinstit. Însă organizaţia trebuie să comunice onest din punctul de vedere al publicului nu al său, pentru acest lucru este necesar un flux constant şi coerent de mesaje care să formeze imaginea de companie de încredere, cu reprezentanţi sinceri ; b) O altă calitate foarte importantă este aceea că un mesaj bun exprimă grija organizaţiei, prin tonul şi conţinutul comunicării. Aici intervine şi internaţionalizarea, pentru că indiferent de amploarea crizei deschiderea către public şi mass-media arată că nu este nimic de ascuns întrucât tăcerea transmite şi ea un mesaj, de obicei cel perceput fiind acela de vinovăţie, de ascundere a ceva ; c) Este de luat în calcul şi principiul realităţii (sau a consistenţei) conform căruia în absenţa informaţiilor nu se comunică nimic nesigur. Acesta are loc la două niveluri: emoţional (sentimentele şi părerile proprii pot influenţa în mod negativ comunicarea) şi faptic (din cauza subiectivităţii şi a interesului personal orice declaraţie a şefului este pusă sub semnul întrebării, fiind evident interesul acestuia); d) Un alt principiu din care derivă o calitate esenţială este principiul coerenţei, prin care se formează/formulează identitatea firmei şi a obiectivului şi care are tot două aspecte: acela de coerenţă în cadrul discursului (deoarece logica este esenţială şi aici trebuie o mare atenţie în alegerea termenilor) şi acela de coerenţă a argumentelor (dacă se respectă logica dintre mesaje credibilitatea este mare) ; e) Cea de-a cincea calitate a unui mesaj este claritatea, care se obţine fără a folosi jargon şi limbaj ştiinţific . Se recomandă în acest sens evitarea limbajului complicat şi a statisticilor . În general statisticile oferă credibilitate, dar în momentele de panică, instalate în timpul unei crize, este recomandată evitarea lor, pentru că nu toată lumea le înţelege, mai ales dacă sunt prezentate strict ştiinţific, tehnic, deci neadecvat.
În concluzie este important ca toate mesajele adresate publicurilor să fie în concordanţă unele cu altele, dar din păcate nu este mereu posibil să fie transmise în acelaşi timp , ceea ce poate da naştere la întrebări incomode de genul: „de ce a primit primul X informaţia?”, de aceea trebuie avută mare grijă ca informaţia să fie aceeaşi, transmisă în acelaşi mod şi cât mai repede.
Studiu de caz (din punctul de vedere al mesajelor transmise)
Ar fi interesant de adus în atenţia publicului cazul comunicării de criză din timpul operaţie de hernie de disc a domnului preşedinte Traian Băsescu. Conform consilierului de atunci al măriei sale, doamna Adriana Săftoiu, acesta ar fi fost un caz tipic de criză, deoarece a fost un eveniment petrecut brusc în care domnul Băsescu s-ar fi simţit rău şi a ajuns în final la spital pentru investigatii, dar s-a dus acolo fără a anunţa pe nimeni. Fostul consilier al preşedintelui (timp de zece ani) a afirmat că informaţia a circulat mult prea repede, că dânsa a aflat de la televizor de această situaţie şi că în aproximativ 30 de minute, nu ea sau vreun medic ci un pacient aflat în spital ar fi anunţat o televiziune iar de acolo toate mijloacele de comunicare în masă ar fi preluat ştirea ca Breaking News. Datorită lipsei de informaţii Adriana Săftoiu a recunoscut că a făcut o greşeală neieşind să vorbească, dar la momentul respectiv a preferat să afle ea personal mai multe, ceea ce a dus la interpretări şi deci la mesaje contradictorii. În acea situaţie au existat cel puţin cinci medici, care probabil voiau să iasă în evidenţă, fapt pentru care dădeau aproape concomitent interviuri despre starea pacientului, timp în care nici măcar el nu ştia exact ce are şi se uita la televizor din rezerva sa. Din cauza că s-a încălcat principiul vocii unice şi instituţia Preşedinţiei nu a avut iniţiativa de a comunica cu presa s-a lăsat loc unor speculaţii, care alarmau cetăţenii. Mai rău a fost faptul că s-au ascuns în mod deliberat informaţii: pe când medicii declarau pe diverse canale lucruri false, preşedintele era de fapt consultat de un specilist, care l-a sfătuit să meargă la operaţie în străinătate, drept pentru care avionul era deja pregătit iar mass-media nu ştia nimic. Cu toate acestea din punct de vedere operaţional mesajele multiple au facilitat plecarea liniştită din ţară întrucât jurnaliştii se grăbeau către diverse spitale, nu spre aeroport. De aici era posibilă declanşarea unei noi crize de imagine şi anume „cum se poate ca preşedintele României să plece să se opereze în altă ţară? Asta înseamnă că sistemul medical românesc este la pământ!”. Totuşi, mai mult cu ajutorul serviciilor medicale de la spitalul unde a fost internat preşedintele, s-a stabilit o strategie de comunicare comună. În această situaţie Adriana Săftoiu a fost imediat deschisă unei comunicări prompte şi de această dată s-au transmis numai mesaje pozitive, clare şi concise. Dacă în prima situaţie comunicarea a fost defectuasă în toate privinţele (atât internă cât şi externă) în a doua situaţie comunicarea a fost eficientă datorită faptului că a fost stabilit un program fix: partea română dădea un brief la ora 10:00 apoi la ora 10:30 medicii străini ieşeau cu declaraţii medicale legate strict de starea pacientului lor.
Bibliografie
1. Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, curs online needitat-în format pdf, 2011
2. Coman Cristina, Comunicarea de criză. Tehnici şi strategii, Iaşi, Editura Polirom, 2009
3. Libaert Thierry, Comunicarea de criză, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008
4. Jay Ros, Gândirea rapidă: situaţiile de criză, Bucureşti, Editura Rentrop&Straton, 2001
5. Regester Michael, Larkin Judy, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
6. Niculae Tudorel, Gherghiţă Ion, Gherghiţă Diana, Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză, Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006
7. Intervenţia din cadrul Conferinţei “Comunicarea în situaţii de criză”, din data de 10-11 Mai 2011, a doamnei Adriana Săftoiu, fost Purtător de cuvânt al Administraţie Prezinţiale (2004-2007)
Consider că această temă nu poate fi separată în mod clar de „construirea mesajelor în timpul crizei” deoarece atunci când o criză este deja declanşată nu-ţi poţi permite luxul de a sta să te gândeşti prea mult ce, cum, când, unde să transmiţi ceva ci trebuie să le ştii deja. Aşadar dacă în argumentarea ce urmează vor exista elemente comune ale celor două (şi nu numai) este doarece dinainte de o criză trebuie să fii informat cu tipologia mesajelor şi calităţile acestora şi să ţii cont de ele în consturirea lor, pentru că altfel rişti să înrăutăţeşti situaţia. Esenţial este ca mesajele să fie bine gândite înainte, în planul de comunicare , deoarce tensiunea din timpul crizei afectează capacitatea de comunicare eficientă a celor mai potrivite mesaje şi a mijloacelor de comunicare. Pentru acest lucru este bun un plan de comunicare de criză, care să facă parte din managementul riscului, respectiv prevenirea crizei, pentru a avea mai multă linişte şi pertinenţă, pentru a nu cădea pradă tentaţie justificării pe termen scurt şi a putea extrage apoi mai uşor învăţăturile necesare.
Realizarea mesajelor în comunicarea pe timp de criză
În acest sens există şapte reguli ale comunicării de criză de care un comunicator trebuie să ţină cont. Înainte însă de orice trebuie identificată informaţia esenţială de transmis în mesaj şi în funcţie de criză stabilită atitudinea de adoptat în faţa publicurilor, aceeaşi atât în faţa celui intern cât şi în faţa celui extern, deşi fiecare tip de public poate avea reacţii diferite, fiindcă dacă apar elemente contrastante în comunicare va scădea credibilitatea organizaţiei. În ceea ce priveşte publicul intern, necomunicarea cu angajaţii poate duce la apariţia zvonurilor, care sunt mai nocive decât orice variantă a adevărului şi pot naşte adevărate crize, în plus, dacă interiorul nu funcţionează acest lucru se va vedea imediat prin calitatea serviciilor, produselor, informaţiilor oferite. Cât despre comunitatea în care se desfăşoara activitatea, care face parte din publicul extern, sprijinul acesteia poate ajuta la păstrarea reputaţiei, întrucât opinia publică este formată din cei care privesc activitatea şi în mijlocul căreia aceasta se dezvoltă şi poate fi factorul care să păstreze intactă oragnizaţia după terminarea crizei. Clienţii, ca sursă de venit permanentă şi oficialităţile, ca instanţă judecătorească, este bine deasmenea să fie ţinuţi la curent, pentru a nu se lăsa influenţaţi de cele transmise de către mass-media, ale cărei surse pot transmite informaţii incomplete sau chiar false, sub presiunea sentimentlor personale.
Prima regulă de care vorbeam este aceea că toţi trebuie să fie ţinuţi la curent, în orice moment, despre toate aspectele problemei, în caz contrar vor apărea zvonuri şi speculaţii, dar şi impresia că se ascunde ceva. Cea de-a doua regulă a comunicării de criză este mai degrabă un sfat pentru manager şi anume acela de a aduna toată echipa nu numai la început ci şi pe parcurs, ori de câte ori apar informaţii noi şi importante. Acest lucru este esenţial dacă se doreşte păstrarea unei coeziuni şi chiar dacă există mai mulţi purtători de cuvânt ei trebuie să aibe aceeaşi variantă. Pentru a nu apărea probleme pe parcurs atât angajaţii cât şi restul managerilor trebuie sfătuiţi a se abţine de la ieşiri în public, pentru a nu fii întrebaţi despre caz. Tot în acest demers oamenii trebuie să fie lâsaţi să pună întrebări, indiferent de natura lor şi căutat un răspuns care să mulţumească ambele tabere, acest lucru se mai numeşte adaptabilitate atât la publicul intern cât şi la cel extern . Astfel cu ajutorul unor cuvinte adecvate se dă dovadă de disponibilitate şi se creează o atmosferă cât se poate de calmă. Deasemenea, dacă situaţia nu este prea gravă şi nu există victime umane, se poate face haz de necaz, deoarece simţul umorului detensionează situaţia iar cine va vedea un purtător de cuvânt relaxat va avea cel puţin impresia că totul este sub control. Toate acestea nu pot fi îndeplinite dacă oamenii se simt neglijaţi sau lasaţi pe dinafară, fapt pentu care cei din echipa interă trebuie implicaţi în luarea deciziilor, pentru a se simţi responsabili şi apreciaţi, dar nu doar prin vorbe ci uneori şi prin recompense sau recunoaşterea în plen, deoarece obiectivul principal este susţinerea activităţii printr-o echipă competentă în continuare, nu doar pe timpul crizei, deci trebuie evitată plecarea oamenilor buni. Tot în acest sens multe organizaţii realizează sondaje de opinie, pentru pentru a le da impresia celor din afara companiei că au un cuvânt de spus important în organizare şi pentru a atrage astfel simpatia lor. Aşadar o echipă unită se păstrează prin a fi alături de persoane, fizic şi moral.
Pentru a adapta mai uşor mesajul acestor reguli ale comunicării de criză s-au identificat câteva cuvinte importante. Primul este „adaptare” ceea ce înseamnă că deşi există un plan pentru astfel de situaţii acesta se poate schimba în funcţie de evoluţia situaţiei. Urmează un cuvânt de care am mai vorbit şi anume „coordonare”, lucru foarte important şi necesar. Toţi cei responsabili de luarea cuvântului trebuie să respecte „legea microfonului unic”, pentru a exista ordine şi o singură variantă a declaraţiilor, altfel se va crea haos, întrucât mesajele confuze sau contradictorii pot agrava criza sau crea una noua iar dacă există mai mulţi vorbitori inevitabil vor apărea şi mici diferenţe în răspunsuri, ceea ce duce la pierderea credibilităţii şi pune la îndoială atitudinea organizaţiei. O echipă de gestionare a crizelor experimentată analizează permanent situaţia, pentru a putea cunoaşte aşteptările publicurilor, deci a da dovadă de o atitudine de ascultare, nu de aroganţă. De aici reiese capacitatea de empatie, din afirmarea solidarităţii şi a responsabilităţii organizaţiei, prin recunoaşterea vinei sau contribuţiei la declanşarea crizei (dacă este cazul) dar şi responsabilitate faţă de ceea ce va urma şi simpatia ei pentru cei afectaţi. Empatia reprezintă, după S. Marcus, „acel fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea“.
Dintre cuvintele cheie ale comunicării de criză două sunt în strânsă legătură şi anume flexibilitatea cu fiabilitatea. Lucru uşor de explicat, deoarce ajustarea mesajelor deja existente în planul comunicării de criză se realizează doar raportându-ne la date certe/verificate, fără a recurge la speculaţii, prezentând doar informaţii despre ceea ce s-a întâmplat şi ştim cu siguranţă sau despre ceea ce se va face cu certitudine, ceea ce conferă mesajului credibilitate mai mare. Astfel încă de la început se identifică informaţiile esenţiale şi se transmit doar acelea care sunt complete, pentru a nu lăsa loc de interpretări. Poate chiar înaintea tuturor trebuie situată ofensiva, adică ocuparea terenului prin toate canalele de comunicare relevante şi ieşirea la rampă din proprie iniţiativă, fără a crea un „vid informaţional”. După cum a spus C. Northcote Parkinson, un profesor de economie: „Golul cauzat de lipsa comunicării este umplut rapid cu zvonuri, răstălmăciri, vorbe fără rost şi venin”. Comunicarea trebuie să înceapă imediat, prin expunerea rapidă şi în întregime a propriei variante a poveştii. Ultimele două cuvinte cheie ale comunicării de criză sunt „transparenţa”, comunicarea permanentă despre toate aspectele crizei şi „deschiderea” de a răspunde la toate întrebările.
Tipuri de mesaje
Desi există mesaje de bază/permanente şi mesaje de context despre evoluţia situaţiei iar durata mesajelor coerente pe toată durata crizei este un element forte, cel mai important este mesajul iniţial, care repezintă prima declaraţie a purtătorului de cuvânt. Organizaţia trebuie să răspundă repede şi consistent nevoilor de informare, pentru a nu lasă loc altora, nespecialişti, să comenteze. Mesajul trebuie să fie simplu si concis astfel încât să-l poată înţelege oricine , transmis de către o singură voce şi să conţină cauzele producerii crizei, efectele cauzate şi măsurile luate pentru remedierea situaţiei, mai ales aici trebuie să fie doar informaţii exacte şi necontradictorii. Deci de la bun început trebuie spus ce se întâmplă, pentru că dacă se află din alte surse se consideră că organizaţia a vrut să ascundă realitatea iar tăcerea este de cele mai multe ori interpretată ca o dovadă a vinovăţiei. De obicei comunicatorii, care spun că sinceritatea şi deschiderea trebuie să primeze, intră într-o dispută cu juriştii, care îndeamnă conducerea să nu facă declaraţii. Cu toate acestea, după ce au fost identificate criza şi cauzele ei, efectele produse de diferiţii actori şi s-au stabilit priorităţile este bine să se şi întreprindă ceva în acest sens, pentru a putea comunica o poveste clară, simplă şi ordonată părţii adverse, care va fi obligată astfel să se raporteze la prima variantă lansată.
Tehnica discursului identifică drept un mesaj eficient acela care nu conţine justificări şi nu foloseşte limba de lemn. Acesta poate fi verbal, la o conferinţă de presă sau în interviuri radio-tv, caracterizat de nişte declaraţii scurte, pentru a nu permite monopoloziarea discuţiei, iar esenţa mesajului trebuie amintită constant prin apel la imaginea companiei şi cu multă stăpânire de sine. El trebuie diferentiat prin singularizare pentru a putea fi remarcat şi memorat uşor şi pentru a putea fi atribuit identităţii organizaţiei, valorilor şi atitudinilor acesteia . Mesajul poate fi deasemenea scris, în presa scrisă, comunicate de presă, dosare de presă etc, dar în acest caz cunoaşterea foarte bună a subiectului şi precizia în luarea de poziţie trebuie să fie cu atât mai clare cu cât informaţia scrisă are posibilitate mai mare de stocare-preluare-multiplicare.
Un alt tip de mesaj este acela de simpatie. Acesta trebuie transmis atât în timpul crizei, pentru a linişti lumea şi a da impresia că organizaţia este alături de cei afectaţi, fizic şi psihic, cât şi după criză, pentru a se vedea că atitudinea a fost una sinceră şi nu de făţărnicie. Prin astfel de mesaje se arată generozitate, mulţumire pentru cei ce ajută la soluţionare şi se mulţumesc într-o oarecare măsură şi cei implicaţi, prin oferirea de recompense şi recunoaşterea vinei sau a meritelor. Deasemenea, după teminarea crizei se transmit: mesaje de calmare, prin asigurarea că s-a incheiat perioada cea mai grea şi că învăţămintele au fost trase şi asigurarea că se face tot posibilul să nu se mai repete; mesaje de înţelegere faţă de cei care au suferit pierderi materiale sau umane; mesaje de disponibilitate de a da ajutor şi de a răspunde întrebărilor rămase.
Ceea ce se desprinde de aici este mesajul de mulţumire în care se recunosc meritele celor implicaţi prin indicarea punctuală a meritelor, dar şi faţă de alţii. Nu se recomandă însă ca acestea să rămână doar vorbe, promisiunile (simplele cuvinte) fiind privite cu scepticism sau neîncredere. O soluţie pentru a se evita acest lucru este aceea de a se oferi recompense sau cadouri de mulţumire direct proporţionale cu sprijinul şi contribuţia fiecăruia.
În paralel trebuie avută mare atenţie că deşi viteza de reacţie este mare şi informaţiile reale se transmit rapid există pericolul de a avea o atitudine alarmantă. Deşi se transmite un mesaj de alerta şi dorinţa e de a avertiza cât mai multă lume în cât mai puţin timp nici o informaţie nu trebuie denaturată, totul trebuie verificat înainte şi deşi poate fi foarte greu trebuie spus adevarul pe un ton cât se poate de pozitiv, pentru a nu crea panică inutil. În principiu stilul şi tonul mesajului trebuie adaptate opiniei publice (dacă aceasta este importantă pentru organizaţie) iar acţiunile întreprinse conform aşteptărilor opiniei publice, fără a face promisiuni care nu pot fi îndeplinite, altfel criza se poate agrava şi asta denotă lipsă de respect şi mai ales lipsă de profesionalism. Oricum mesajele se percep diferit în funcţie de fiecare om , de vârsta, sexul, nivelul de instruire, statutul social etc, dar atitudinea prietenoasă şi pozitivă, adaptată situaţiei şi care să exprime compasiune şi responsabilitate ajută foarte mult în reabilitarea imaginii companiei. Acest lucru se relizează mai ales dacă mesajul este transmis cu politeţe şi respect, corect, cinstit şi deschis şi oricât de greu ar fi cu căldură. Acesta este un mesaj de alertă corect, cu un text concis, chiar auster, care este mai uşor de receptat dacă este atribuit cuiva (personalizat). Pe lângă toate acestea mai poate conţine şi este chiar indicat să conţină o marcă specifică emiţătorului, motivul descoperirii ulterioare a riscului, explicarea naturii riscului şi bineînţeles o metodă de contactare a echipei de management. Pentru o receptare optimă mesajul trebuie însoţit de pozitivism şi datele transmise în locuri vizibile, eventual asociate cu fotografii de la locul producerii faptelor. Pentru ca principalele teme să beneficieze de vizibilitate maximă primul pas este acela de a identifica modalităţile de comunicare la îndemâna publicurilor relevante iar al doilea este acela ca toţi membrii organizaţiei să cunoască foarte bine mesajul.
În ceea ce priveşte mesajele mărturii, prin acestea nu înseamnă că se recunoaşte vina ci doar că se expune ceea ce se ştie. Declaraţiile trebuie să fie însoţite de fapte, pentru a fi credibile şi pentru a păstra sau îmbunătăţi reputaţia organizaţiei iar în continuare accentul trebuie să cadă pe latura pozitivă. Ca elementele esenţiale să fie comunicate în mod constant şi consecvent, într-un limbaj cât mai simplu, clar, succint, pe întelesul a cât mai multă lume şi rapid se poate recurge la folosirea analogiilor, prezentate convingător.
După cum am putut observa, toate comunicările trebuie să cuprindă mesaje pozitive.
Calităţile mesajelor
Acestea fiind spuse consider că pentru o înţelegere mai bună ar fi oportună o recapitulare prin sublinierea trăsăturilor esenţiale ale mesajelor pe timpul crizei şi voi începe prin repetarea faptului că un mesaj, pentru a fi eficient, este transmis în mod regulat şi „fiecărei informaţii i se ataşează un mesaj iar acestui mesaj trebuie să i se asigure condiţii astfel încât să fie auzit, să fie înţeles, să fie puternic”.
În această ordine de idei mesajul trebuie să exprime: a) Implicarea organizaţiei prin prezentarea acţiunilor întreprinse pentru aflarea cauzelor, a efectelor produse şi mai ales pentru rezolvarea crizei. Informaţiile corecte trebuie detaliate cu promptitudine, cu acurateţe, în mod deschis şi cinstit. Însă organizaţia trebuie să comunice onest din punctul de vedere al publicului nu al său, pentru acest lucru este necesar un flux constant şi coerent de mesaje care să formeze imaginea de companie de încredere, cu reprezentanţi sinceri ; b) O altă calitate foarte importantă este aceea că un mesaj bun exprimă grija organizaţiei, prin tonul şi conţinutul comunicării. Aici intervine şi internaţionalizarea, pentru că indiferent de amploarea crizei deschiderea către public şi mass-media arată că nu este nimic de ascuns întrucât tăcerea transmite şi ea un mesaj, de obicei cel perceput fiind acela de vinovăţie, de ascundere a ceva ; c) Este de luat în calcul şi principiul realităţii (sau a consistenţei) conform căruia în absenţa informaţiilor nu se comunică nimic nesigur. Acesta are loc la două niveluri: emoţional (sentimentele şi părerile proprii pot influenţa în mod negativ comunicarea) şi faptic (din cauza subiectivităţii şi a interesului personal orice declaraţie a şefului este pusă sub semnul întrebării, fiind evident interesul acestuia); d) Un alt principiu din care derivă o calitate esenţială este principiul coerenţei, prin care se formează/formulează identitatea firmei şi a obiectivului şi care are tot două aspecte: acela de coerenţă în cadrul discursului (deoarece logica este esenţială şi aici trebuie o mare atenţie în alegerea termenilor) şi acela de coerenţă a argumentelor (dacă se respectă logica dintre mesaje credibilitatea este mare) ; e) Cea de-a cincea calitate a unui mesaj este claritatea, care se obţine fără a folosi jargon şi limbaj ştiinţific . Se recomandă în acest sens evitarea limbajului complicat şi a statisticilor . În general statisticile oferă credibilitate, dar în momentele de panică, instalate în timpul unei crize, este recomandată evitarea lor, pentru că nu toată lumea le înţelege, mai ales dacă sunt prezentate strict ştiinţific, tehnic, deci neadecvat.
În concluzie este important ca toate mesajele adresate publicurilor să fie în concordanţă unele cu altele, dar din păcate nu este mereu posibil să fie transmise în acelaşi timp , ceea ce poate da naştere la întrebări incomode de genul: „de ce a primit primul X informaţia?”, de aceea trebuie avută mare grijă ca informaţia să fie aceeaşi, transmisă în acelaşi mod şi cât mai repede.
Studiu de caz (din punctul de vedere al mesajelor transmise)
Ar fi interesant de adus în atenţia publicului cazul comunicării de criză din timpul operaţie de hernie de disc a domnului preşedinte Traian Băsescu. Conform consilierului de atunci al măriei sale, doamna Adriana Săftoiu, acesta ar fi fost un caz tipic de criză, deoarece a fost un eveniment petrecut brusc în care domnul Băsescu s-ar fi simţit rău şi a ajuns în final la spital pentru investigatii, dar s-a dus acolo fără a anunţa pe nimeni. Fostul consilier al preşedintelui (timp de zece ani) a afirmat că informaţia a circulat mult prea repede, că dânsa a aflat de la televizor de această situaţie şi că în aproximativ 30 de minute, nu ea sau vreun medic ci un pacient aflat în spital ar fi anunţat o televiziune iar de acolo toate mijloacele de comunicare în masă ar fi preluat ştirea ca Breaking News. Datorită lipsei de informaţii Adriana Săftoiu a recunoscut că a făcut o greşeală neieşind să vorbească, dar la momentul respectiv a preferat să afle ea personal mai multe, ceea ce a dus la interpretări şi deci la mesaje contradictorii. În acea situaţie au existat cel puţin cinci medici, care probabil voiau să iasă în evidenţă, fapt pentru care dădeau aproape concomitent interviuri despre starea pacientului, timp în care nici măcar el nu ştia exact ce are şi se uita la televizor din rezerva sa. Din cauza că s-a încălcat principiul vocii unice şi instituţia Preşedinţiei nu a avut iniţiativa de a comunica cu presa s-a lăsat loc unor speculaţii, care alarmau cetăţenii. Mai rău a fost faptul că s-au ascuns în mod deliberat informaţii: pe când medicii declarau pe diverse canale lucruri false, preşedintele era de fapt consultat de un specilist, care l-a sfătuit să meargă la operaţie în străinătate, drept pentru care avionul era deja pregătit iar mass-media nu ştia nimic. Cu toate acestea din punct de vedere operaţional mesajele multiple au facilitat plecarea liniştită din ţară întrucât jurnaliştii se grăbeau către diverse spitale, nu spre aeroport. De aici era posibilă declanşarea unei noi crize de imagine şi anume „cum se poate ca preşedintele României să plece să se opereze în altă ţară? Asta înseamnă că sistemul medical românesc este la pământ!”. Totuşi, mai mult cu ajutorul serviciilor medicale de la spitalul unde a fost internat preşedintele, s-a stabilit o strategie de comunicare comună. În această situaţie Adriana Săftoiu a fost imediat deschisă unei comunicări prompte şi de această dată s-au transmis numai mesaje pozitive, clare şi concise. Dacă în prima situaţie comunicarea a fost defectuasă în toate privinţele (atât internă cât şi externă) în a doua situaţie comunicarea a fost eficientă datorită faptului că a fost stabilit un program fix: partea română dădea un brief la ora 10:00 apoi la ora 10:30 medicii străini ieşeau cu declaraţii medicale legate strict de starea pacientului lor.
Bibliografie
1. Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, curs online needitat-în format pdf, 2011
2. Coman Cristina, Comunicarea de criză. Tehnici şi strategii, Iaşi, Editura Polirom, 2009
3. Libaert Thierry, Comunicarea de criză, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008
4. Jay Ros, Gândirea rapidă: situaţiile de criză, Bucureşti, Editura Rentrop&Straton, 2001
5. Regester Michael, Larkin Judy, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
6. Niculae Tudorel, Gherghiţă Ion, Gherghiţă Diana, Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză, Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006
7. Intervenţia din cadrul Conferinţei “Comunicarea în situaţii de criză”, din data de 10-11 Mai 2011, a doamnei Adriana Săftoiu, fost Purtător de cuvânt al Administraţie Prezinţiale (2004-2007)
marți, 19 iulie 2011
Scrum şi stele
"Ia viaţa în piept! Nu ţi s-a spus de nenumărate ori? Ce nu ţi s-a spus e că, din momentul în care te-ai hotărât să stai drept în faţa valului ce se pregăteşte să te lovească, eşti într-un continuu meci în deplasare. Exact ca la fotbal. A juca în deplasare înseamnă a juca cu handicap. Mai întâi aştepţi să vezi cât de tare izbeşte valul, apoi înveţi moduri să te ridici, să te scuturi şi să mergi mai departe. Contraataci şi probabil cel mai bun rezultat pe care îl poţi scoate este o remiză şi lipsa şansei unei rejucări.
Ne distrugem timpul şi implicit viaţa gonind după o fericire efemeră. Căutăm pace în locuri infectate de război, ţinem cu dinţii de prieteni care nu ne merită, aspirăm la lucruri pe care probabil nu le vom avea niciodată, facem planuri pentru care nu avem resurse, întoarcem spatele unor oameni care mai merită o şansă, căutăm un loc căruia să-i putem spune ”acasă”. Câte vise ni se transformă în scrum şi câte în stele? Alergăm ca nişte nebuni după odihnă, o viaţă întreagă, şi o găsim în cele din urmă în ţărâna din care am fost făcuţi."
Sursa: http://claudiusurmei.wordpress.com/2011/07/18/scrum-si-stele/
Offf Claudiu... credeam ca stii pana acum vorba aia conform careia poti spune despre un om ca a fost si cat a fost de fericit doar dupa moartea lui (nu mai stiu exact ce filosof a spus chestia asta)...
Da, alergam dupa clipe de fericire, de cele mai multe ori condusi de cerintele pietii, adica incercam sa gasim un loc de munca bun, sa avem o familie mare sau nu, dar neaparat cu un partener de sex opus (sa nu se inteleaga ca as fi "pe invers) si cel putin un copil, ca doar asta intregeste omul etc etc
As spune mai degreba ca stam in fata valului fara sa credem ca ne va lovi, nu asteptand sa vedem cu ce putere. Intr-adevar cautam odihna mereu, asa cum cautam sa ne relaxam in concediu, dar aici tine si de faptul ca munca trebuie sa fie una placuta si ca poate ne-am ales gresit meseria sau poate doar cerem prea mult de la noi insine... dar de fapt pt cine cerem? pt noi sau pt cei care cer de la noi?... se mai spune ca poti sa ai toate bogatiile de pe lume, daca nu ai cu cine sa le imparti tot degeaba - probabil ca asa o fi: eu nu am nici toate bogatiile materiale din lume nici cu cine sa le impart din punct de vedere romantic, dar am altceva mai pretios, ma am pe mine si de cele mai multe ori nu incerc sa fiu altcineva. AAA ca fac scoli peste scoli, ma duc la conferinte, tabere, cursuri s.a.m.d. e adevarat o fac si pt a trai in concordanta cu lumea, dar si pt a ma descoperi/redescoperi/cunoaste/identifica pe mine.
Cred ca in definitiv asta e toata treaba, sa fii fericit in pielea ta (e usor de spus greu de facut), SA VISEZI si cu ochii deschisi si nu neaparat sa-ti stabilesti teluri prea inalte, pentru a nu fi dezamagit, dar "sa privesti totusi catre stele pentru a putea sa te situezi in cer".
Stiu ca e plin de stereotipuri/clisee comentariul meu, insa consider ca macar un gram de adevar exista in fiecare, asa cum o gluma sau o minciuna pornesc mereu de la un substrat real.
P.S.: dupa cum se poate observa, comentariul meu a fost mai lung decat post-ul lui
Ne distrugem timpul şi implicit viaţa gonind după o fericire efemeră. Căutăm pace în locuri infectate de război, ţinem cu dinţii de prieteni care nu ne merită, aspirăm la lucruri pe care probabil nu le vom avea niciodată, facem planuri pentru care nu avem resurse, întoarcem spatele unor oameni care mai merită o şansă, căutăm un loc căruia să-i putem spune ”acasă”. Câte vise ni se transformă în scrum şi câte în stele? Alergăm ca nişte nebuni după odihnă, o viaţă întreagă, şi o găsim în cele din urmă în ţărâna din care am fost făcuţi."
Sursa: http://claudiusurmei.wordpress.com/2011/07/18/scrum-si-stele/
Offf Claudiu... credeam ca stii pana acum vorba aia conform careia poti spune despre un om ca a fost si cat a fost de fericit doar dupa moartea lui (nu mai stiu exact ce filosof a spus chestia asta)...
Da, alergam dupa clipe de fericire, de cele mai multe ori condusi de cerintele pietii, adica incercam sa gasim un loc de munca bun, sa avem o familie mare sau nu, dar neaparat cu un partener de sex opus (sa nu se inteleaga ca as fi "pe invers) si cel putin un copil, ca doar asta intregeste omul etc etc
As spune mai degreba ca stam in fata valului fara sa credem ca ne va lovi, nu asteptand sa vedem cu ce putere. Intr-adevar cautam odihna mereu, asa cum cautam sa ne relaxam in concediu, dar aici tine si de faptul ca munca trebuie sa fie una placuta si ca poate ne-am ales gresit meseria sau poate doar cerem prea mult de la noi insine... dar de fapt pt cine cerem? pt noi sau pt cei care cer de la noi?... se mai spune ca poti sa ai toate bogatiile de pe lume, daca nu ai cu cine sa le imparti tot degeaba - probabil ca asa o fi: eu nu am nici toate bogatiile materiale din lume nici cu cine sa le impart din punct de vedere romantic, dar am altceva mai pretios, ma am pe mine si de cele mai multe ori nu incerc sa fiu altcineva. AAA ca fac scoli peste scoli, ma duc la conferinte, tabere, cursuri s.a.m.d. e adevarat o fac si pt a trai in concordanta cu lumea, dar si pt a ma descoperi/redescoperi/cunoaste/identifica pe mine.
Cred ca in definitiv asta e toata treaba, sa fii fericit in pielea ta (e usor de spus greu de facut), SA VISEZI si cu ochii deschisi si nu neaparat sa-ti stabilesti teluri prea inalte, pentru a nu fi dezamagit, dar "sa privesti totusi catre stele pentru a putea sa te situezi in cer".
Stiu ca e plin de stereotipuri/clisee comentariul meu, insa consider ca macar un gram de adevar exista in fiecare, asa cum o gluma sau o minciuna pornesc mereu de la un substrat real.
P.S.: dupa cum se poate observa, comentariul meu a fost mai lung decat post-ul lui
luni, 18 iulie 2011
Radiografia sistemului de învăţământ românesc
(Aduc in prim plan un interviu pe care l-am realizat acum vreo doi ani, care a mai fost pe blogul meu, dar care a suferit mici modificari in introducere.)
Gărăjeu Andreea susţine că cel mai important lucru pentru ea îl reprezintă familia apoi cariera, restul le consideră doar detalii. A colaborat cu Editura Nemira ca redactor-traducător, cu Editura Corint pe post de redactor, cu Editura Litera Internaţional şi Curtea Veche pe post de traducător deci este normal ca pe lângă dans, călătorii şi muzică să iubească lectura. Stăm de vorba cu ea pentru a vedea în ce stare se află sistemul nostru de învăţământ.
Ioana Simion: Când şi cum v-aţi dat seama că aveţi vocaţie pentru a fi dascăl?
Andreea Gărăjeu: Nu mi-am dat seama, pur şi simplu s-a întâmplat să fiu mereu solicitată ca pedagog... şi m-am gândit că o schimbare nu ar strica.
I.S.: De cât timp activaţi în această meserie şi care au fost paşii pe care a trebuit să-i urmaţi?
A.G.: Ca profesor în învăţământul de stat lucreaz de 1 an de zile, dar am cochetat cu această meserie încă din primul an de facultate. După absolvire am făcut masteratul, apoi modulul psiho-pedagogic şi examenul de titularizare.
I.S.: Făcând comparaţie cu generaţiile anterioare cum vi se pare cea actuală de elevi?
A.G.: Actuala generaţie s-ar numi mai degrabă DEgeneraţie.
I.S.: În ceea ce priveşte condiţiile din învăţământul românesc ce ne puteţi spune?
A.G.: Condiţii şi resurse modeste.
I.S.: Ce notă aţi acorda programei şcolare? Dar pregătirii în general?
A.G.: Programa şcolară 8, pregătirea... în general... mi se pare oarecum vag. Pregătirea elevilor este slabă... interesul aproape inexistent.
I.S.: Cum vi se par manualele alternative şi materialele didactice? Sunt acestea suficiente, competente şi mai ales accesibile?
A.G.: Manualele alternative sunt foarte bune... în ideea că ajută trecerea la stilul modern de predare... dar nu sunt luate în serios de către elevi... cred că este o problemă de percepţie şi atitutide din partea elevilor.
I.S.: Pe de altă parte, ce părere aveţi despre boicotarea tezelor cu subiect unic?
A.G.: O reacţie întârziată şi inutilă a sindicatelor... Ar fi trebuit să ia atitudine încă de când au amânat majorările salariale pentru aprilie.
I.S.: Care au fost revendicările profesorilor?
A.G.: Salarii cât de cât decente...
I.S.: Ce au reuşit ei să obţină în urma negocierilor?
A.G.: Speranţe... iluzii false... şi alte promisiuni.
I.S.: Aţi participat la protestele de la Guvern? Motivaţi vă rog!
A.G.: Nu am participat pentru că mi s-a părut inutil... Oricum Guvernul este autocrat în această chestiune... delicată... care nici măcar nu îi deranjează... altfel i-ar fi acordat puţină atenţie.
I.S.: Au fost sau nu afectaţi elevii de reprogramarea tezei la Limba şi Literaratura Română?
A.G.: Nu.
I.S.: Cât de mult reflectă la ora actuală carnetul de note performanţele elevului/studentului?
A.G.: Carnetul de notă este valabil în proporţie de 65 la sută...
I.S.: În ce măsură îl pregăteşte pe tânăr învăţământul instituţionalizat pentru viitoarea profesie?
A.G.: Poate în privinţa preferinţelor ramurilor de activitate... altfel totul depinde de circumstanţe şi şansa fiecăruia de a reuşi.
I.S.: În altă ordine de idei cum apreciaţi siguranţa în şcoli ?
A.G.: Precară. Mi s-a întâmplat să confisc căştile unui elev de clasa a 7-a, care asculta muzică în timpul orei... şi acesta să îmi prindă mâna într-o strânsoare violentă... M-a ameninţat şi a trebuit să cedez eu... în niciun caz el. Mi se pare inadmisil... mai ales că direcţiunea ne interzice să dăm afară elevii care deranjează ora... Ca profesoară de 26 de ani sunt ţinta multor răutăţi şi reacţii violente din partea elevilor. Nu am nicio siguranţă la oră şi nici în afara acestora. Putem fi atacaţi mereu de cine ştie ce elev nemulţumit sau care are anumite conturi de reglat.
I.S.: Lăsând ultimele evenimente deoparte... Vă ajunge remuneraţia de profesor preuniversitar sau umpleţi golurile cu alte activităţi?
A.G.: Salariul de profesor este simbolic... doar atât.
I.S.: Să înţelegem că aveţi şi copii pe care-i meditaţi. Cât de valabilă este în acest sens expresia “Învăţământul românesc este gratuit” ?
A.G.: Meditaţiile sunt ceva facultativ. Nu eşti obligat să faci „meditaţii” dacă te descurci singur. Asta ţine şi de gradul de inteligenţă al fiecăruia. Eu nu am făcut niciodată meditaţii pe vremea când eram elevă... şi totuşi am reuşit la toate examenele de până acum (şi n-au fost deloc puţine...). Darul mai vine şi de la Dumnezeu... iar dacă la unii nu există... se dezvoltă prin excerciţiu şi aceşti bani investiţi în ore suplimentare.
I.S.: Cum vă selectaţi elevii pentru lecţii particulare şi cât costă o astfel de şedinţă?
A.G.: Nu îi selectez... doar că, dacă nu fac progrese, îi avertizez că întrerupem colaborarea. E foarte important să ai elevi cu rezultate – o carte de vizită excelentă în societate. Preţul unei şedinţe de meditaţii variază în funcţie de tipul de pregătire şi implicarea personală (ca de exemplu în cazul persoanelor cu rezultate excepţionale, dar situaţie materială precară), de la 20 de lei/oră la 50 de lei/oră.
I.S.: Cum reuşiţi să vi-i apropiaţi pe cei cărora le predaţi, astfel încât să le puteţi sedimenta cunoştinţele mai uşor pentru un timp cât mai îndelungat?
A.G.: Prin empatie... şi cred că dvs domnişoară puteţi să răspundeţi la această întrebare mai bine decât mine.
Gărăjeu Andreea susţine că cel mai important lucru pentru ea îl reprezintă familia apoi cariera, restul le consideră doar detalii. A colaborat cu Editura Nemira ca redactor-traducător, cu Editura Corint pe post de redactor, cu Editura Litera Internaţional şi Curtea Veche pe post de traducător deci este normal ca pe lângă dans, călătorii şi muzică să iubească lectura. Stăm de vorba cu ea pentru a vedea în ce stare se află sistemul nostru de învăţământ.
Ioana Simion: Când şi cum v-aţi dat seama că aveţi vocaţie pentru a fi dascăl?
Andreea Gărăjeu: Nu mi-am dat seama, pur şi simplu s-a întâmplat să fiu mereu solicitată ca pedagog... şi m-am gândit că o schimbare nu ar strica.
I.S.: De cât timp activaţi în această meserie şi care au fost paşii pe care a trebuit să-i urmaţi?
A.G.: Ca profesor în învăţământul de stat lucreaz de 1 an de zile, dar am cochetat cu această meserie încă din primul an de facultate. După absolvire am făcut masteratul, apoi modulul psiho-pedagogic şi examenul de titularizare.
I.S.: Făcând comparaţie cu generaţiile anterioare cum vi se pare cea actuală de elevi?
A.G.: Actuala generaţie s-ar numi mai degrabă DEgeneraţie.
I.S.: În ceea ce priveşte condiţiile din învăţământul românesc ce ne puteţi spune?
A.G.: Condiţii şi resurse modeste.
I.S.: Ce notă aţi acorda programei şcolare? Dar pregătirii în general?
A.G.: Programa şcolară 8, pregătirea... în general... mi se pare oarecum vag. Pregătirea elevilor este slabă... interesul aproape inexistent.
I.S.: Cum vi se par manualele alternative şi materialele didactice? Sunt acestea suficiente, competente şi mai ales accesibile?
A.G.: Manualele alternative sunt foarte bune... în ideea că ajută trecerea la stilul modern de predare... dar nu sunt luate în serios de către elevi... cred că este o problemă de percepţie şi atitutide din partea elevilor.
I.S.: Pe de altă parte, ce părere aveţi despre boicotarea tezelor cu subiect unic?
A.G.: O reacţie întârziată şi inutilă a sindicatelor... Ar fi trebuit să ia atitudine încă de când au amânat majorările salariale pentru aprilie.
I.S.: Care au fost revendicările profesorilor?
A.G.: Salarii cât de cât decente...
I.S.: Ce au reuşit ei să obţină în urma negocierilor?
A.G.: Speranţe... iluzii false... şi alte promisiuni.
I.S.: Aţi participat la protestele de la Guvern? Motivaţi vă rog!
A.G.: Nu am participat pentru că mi s-a părut inutil... Oricum Guvernul este autocrat în această chestiune... delicată... care nici măcar nu îi deranjează... altfel i-ar fi acordat puţină atenţie.
I.S.: Au fost sau nu afectaţi elevii de reprogramarea tezei la Limba şi Literaratura Română?
A.G.: Nu.
I.S.: Cât de mult reflectă la ora actuală carnetul de note performanţele elevului/studentului?
A.G.: Carnetul de notă este valabil în proporţie de 65 la sută...
I.S.: În ce măsură îl pregăteşte pe tânăr învăţământul instituţionalizat pentru viitoarea profesie?
A.G.: Poate în privinţa preferinţelor ramurilor de activitate... altfel totul depinde de circumstanţe şi şansa fiecăruia de a reuşi.
I.S.: În altă ordine de idei cum apreciaţi siguranţa în şcoli ?
A.G.: Precară. Mi s-a întâmplat să confisc căştile unui elev de clasa a 7-a, care asculta muzică în timpul orei... şi acesta să îmi prindă mâna într-o strânsoare violentă... M-a ameninţat şi a trebuit să cedez eu... în niciun caz el. Mi se pare inadmisil... mai ales că direcţiunea ne interzice să dăm afară elevii care deranjează ora... Ca profesoară de 26 de ani sunt ţinta multor răutăţi şi reacţii violente din partea elevilor. Nu am nicio siguranţă la oră şi nici în afara acestora. Putem fi atacaţi mereu de cine ştie ce elev nemulţumit sau care are anumite conturi de reglat.
I.S.: Lăsând ultimele evenimente deoparte... Vă ajunge remuneraţia de profesor preuniversitar sau umpleţi golurile cu alte activităţi?
A.G.: Salariul de profesor este simbolic... doar atât.
I.S.: Să înţelegem că aveţi şi copii pe care-i meditaţi. Cât de valabilă este în acest sens expresia “Învăţământul românesc este gratuit” ?
A.G.: Meditaţiile sunt ceva facultativ. Nu eşti obligat să faci „meditaţii” dacă te descurci singur. Asta ţine şi de gradul de inteligenţă al fiecăruia. Eu nu am făcut niciodată meditaţii pe vremea când eram elevă... şi totuşi am reuşit la toate examenele de până acum (şi n-au fost deloc puţine...). Darul mai vine şi de la Dumnezeu... iar dacă la unii nu există... se dezvoltă prin excerciţiu şi aceşti bani investiţi în ore suplimentare.
I.S.: Cum vă selectaţi elevii pentru lecţii particulare şi cât costă o astfel de şedinţă?
A.G.: Nu îi selectez... doar că, dacă nu fac progrese, îi avertizez că întrerupem colaborarea. E foarte important să ai elevi cu rezultate – o carte de vizită excelentă în societate. Preţul unei şedinţe de meditaţii variază în funcţie de tipul de pregătire şi implicarea personală (ca de exemplu în cazul persoanelor cu rezultate excepţionale, dar situaţie materială precară), de la 20 de lei/oră la 50 de lei/oră.
I.S.: Cum reuşiţi să vi-i apropiaţi pe cei cărora le predaţi, astfel încât să le puteţi sedimenta cunoştinţele mai uşor pentru un timp cât mai îndelungat?
A.G.: Prin empatie... şi cred că dvs domnişoară puteţi să răspundeţi la această întrebare mai bine decât mine.
Depresia la adolescenţi
I. Definiţii. Generalităţi
Termenul “depresie” e supus unor contraste. A devenit atât de banal, atât de comun, încât nu mai este luat în serios. Totuşi, el descrie o afecţiune reală pe care nu trebuie s-o subestimăm. În cel mai rău caz duce la suicid după stări de angoasă. Dificultatea intervine însă între a distinge adevărata depresie de stările depresive trecătoare din adolescenţă.
Depresia adolescentină nu este, de cele mai multe ori, recunoscuta la timp, deoarece ea apare într-un întreg proces de schimbări. În acest sens, depresia şi adolescenţa sunt legate iremediabil. În plus, schimbările fizice care intervin la pubertate consumă multă energie şi favorizează luptele între idei, fapte, oameni. Pubertatea, cu furtuna sa hormonală, transformă în mod caracteristic copii veseli în adolescenţi capricioşi.
Prin prisma transformărilor psihice şi fizice adolescenţa poate fi considerată o perioadă propice depresiei. Nu trebuie însă considerată o boală ce necesită neaparat tratament medicamentos ci trebuie încercată diversificarea activităţilor şi o susţinere mai mare din partea celor din jur.
Există totuşi şi adolescenţi care au nevoie de ajutor specializat, pentru că ei nu sunt doar depresivi ci suferă de depresie. Ei pot să nu prezinte simptome tipice şi-şi pot masca crizele de tristeţe şi plâns prin comportament agresiv, abătut şi dezinteresat mai mult de 15 zile sau pot avea simptomele clasice depresive constatate şi la adulţi, cum ar fi instabilitatea manifestărilor de-a lungul unei zile. Adolescenţa este una dintre cele mai vulnerabile perioade din viaţa copilului, acesta fiind deosebit de sensibil şi de influenţabil. O notă proastă la şcoală, o cearta cu iubitul sau cu prietenii, o interdicţie din partea părinţilor pot deveni motive pentru un comportament depresiv. Din păcate, numărul adolescenţilor care trec printr-o astfel de experienţă creşte îngrijorător iar unul din motivele responsabile îl reprezintă lipsa de comunicare dintre părinte şi copil.
La adolescent, simptomele nu concordă în totalitate cu cele prezente la adult, căci adolescenţii trăiesc mai intens emoţiile. Adolescenţa este, oricum, o perioadă dificilă, de transformări biologice, hormonale, psihologice. Toţi cei care ajung la acest prag tind să se considere neînţeleşi, nefericiţi şi nesiguri. În plus, dupa cum am mai zis, adolescentul nu comunică întotdeauna bine cu părinţii şi are greutăţi în a-şi aprecia şi relata trăirile şi sentimentele. El nu îşi poate evalua, compara, înţelege bine starea, se consideră slab sau damnat, se retrage în sine şi astfel starea sa se poate agrava.
În cazul depresiei, cauzele nu sunt complet elucidate, nici pentru adulţi, nici pentru copii, fiind vorba despre un complex de fac¬to¬ri biologici, psihologici şi genetici. Se incriminează totuşi diferenţe biologice ale creierului, dezechilibre la nivelul neurotrans¬miţă¬to-ri¬lor (substanţe care conduc impulsul, informaţia între celulele nervoase) şi tulburări hormonale.
Ca şi la adulţi, simptomele depresiei variază de la uşoare la severe şi de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp şi poate avea o evoluţie ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne. Depresia cronică, forma medie denumită şi distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât şi forma gravă a depresiei pot fi tratate cu eficienţă deşi până de curând se credea că numai adulţii suferă de depresie în timp ce copiii şi adolescenţii nu. Acum se ştie că până şi copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesita tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil şi adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală la dureri abdominale şi pot fi confundate cu simptome ale altor afecţiuni. Mulţi copii şi adolescenţi care suferă de depresie nu primesc, tocmai din această cauză, tratament adecvat, pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Astfel, variaţii ale stării sufleteşti şi schimbări emoţionale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creşterii normale. Depresia adolescentului, apropiată ca manifestări de cea a adultului (anxietate, sentiment de inferioritate, stare de spirit tristă), diferă de aceasta printr-o mai mică inhibiţie, printr-o atitudine mai mult distantă decât umilă, un sentiment de gol şi de abandon mai curând decât de decădere. De altfel, o stare depresivă se poate ascunde sub niste simptome înşelătoare (depresie mascată): tulburări de comportament (fugă, mânie, gust morbid pentru risc), anorexie, bulimie; adolescentul se poate plânge de dureri (curbături, dureri de cap, de stomac) şi/sau poate avea probleme la învăţătură. Principalele complicaţii ale depresilor adolescentului sunt psihoza (schizofrenia, psihoza maniacodepresivă) şi mai ales trecerea la acţiune (delincvenţa, toxicomanie, sinucidere). Tratamentul în acest caz nu va trebui să se limiteze la administrarea de substanţe psihotrope (antidepresive, anxiolitice), care riscă să provoace o dependenţă. În majoritatea cazurilor, psihoterapia va aduce adolescentului aprofundarea a ceea ce el caută, ajutându-l în mod eficace în maturizarea lui şi în a se accepta pe sine.
Aici ne putem pune nişte întrebări esenţiale: “Oare când au încetat copilăria şi adolescenţa să fie acel tărâm al inocenţei, vieţii fericite, ocrotite şi lipsite de griji? Este de vină presiunea pusă pe tineri de către părinţi, şcoală şi societatea din ce în ce mai competitivă? În ce măsură cauzele şi mecanismele depresiei la adolescenţi sunt similare cu cele ale adultului? În con¬diţiile în care studiile de evaluare a tratamentului sunt făcute în majoritatea ca¬zu¬rilor pe adulţi, câte dintre medicamentele respective pot fi ¬utilizate şi în ¬terapia ¬adolescenţilor?”
Fireşte, schimbările şi tristeţea sunt sentimente normale, dar evenimente nefericite sau stresante, cum sunt pierderea unei rude, moartea unei fiinţe iubite, probleme familiale sau destrămarea unei relaţii, presiuni constante pentru obţinerea performanţelor şcolare, eşecul la un examen deci stresul, traumele şi abuzurile (fizice, psihice, sexuale) derulate în prezent sau în trecut ori asistarea la violenţe, hărţuirea din partea colegilor de şcoală sau părinţi severi produc tristeţe şi pot contribui la instalarea depresiei. Depresia însă reprezintă o stare de tristeţe şi deznădejde care persistă un timp mai lung (peste două săptămâni), se asociază cu alte simptome specifice şi ajunge să interfereze cu viaţa de zi cu zi, cu existenţa normală, funcţională (familială, socială, şcolară) a adolescentului, afectând gândirea, emoţiile, comportamentul.
Aproape necunoscută la copii în urmă cu 30 de ani, rata depresiei a crescut dramatic în rândul adolescenţilor şi chiar al copiilor. Astfel, se consideră că, în pre¬zent, 5% dintre adolescenţi şi 2% dintre copii suferă de depresie iar 10-15% prezintă simptome de depresie la un moment dat. Acestea sunt numai datele oficiale, dar probabil numă¬rul cazurilor nediagnosticate şi netratate este mult mai mare.
Deasemenea rata suicidelor a crescut cu mai mult de 200% în ultima decadă. Studiile recente au arătat că mai mult de 20% din adolescenţi au probleme emoţionale şi o treime din adolescenţi primesc îngrijiri psihiatrice pentru depresie. Ceea ce nu conştientizează lumea este că majoritatea adolescenţilor care suferă de depresie pot fi trataţi cu ajutorul psihologului şi cu o susţinere corespunzătoare a familiei. Se consideră că depresia este cea mai des întâlnită boală cu care se confruntă psihologii în ultima perioadă şi afectează aproximativ 8 milioane de oameni din America de nord. Un alt studiu statistic relevă faptul că adulţii cu probleme psihiatrice sunt de 20 de ori mai predispuşi să moară în urma unui suicid decât adulţii fără probleme psihiatrice. S-a observat ca depresia majoră, incluzând dezordinea bipolară la nivel afectiv, apare cel mai des la vârsta adolescentină şi efectele sale duc mai târziu la mortalitate. Suicidul la adolescenţi este responsabil pentru moartea tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, aceşti tineri suferind şi de boli cardiovasculare sau de cancer. În rândul tinerilor adolescenţi depresia este foarte des întâlnită, ducând la dificultăţi enorme la şcoală, la locul de muncă şi în viaţa personală. Toate aceste tulburări se reflectă mai târziu în de adult.
Depresia este o tulburare a dispoziţiei (stării sufleteşti) care determină copilul şi adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoana tânără care este deprimată nu se mai bucură de şcoală, joacă şi compania prietenilor şi poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome.
Copiii şi adolescenţii cu depresie au frecvent şi alte tulburări precum anxietate, tulburări de comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenţie, tulburări de alimentaţie şi ale procesului de învăţământ precum şi serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil. În trecut se considera că depresia este "în minte" şi că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoşească de la sine. La ora actuală se ştie că depresia este o afecţiune care necesită tratament şi nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei şi adolescenţei pot fi dificili pentru copiii cu depresie şi membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane şi menţinerea prieteniei, dificultăţi la şcoală, consumul de droguri, comportament suicidar şi alte probleme care se pot prelungi şi la maturitate. Trebuie din această cauză apelat la ajutor de specialitate dacă parinţii constată prezenţa comportamentului depresiv la copil.
Depresia a fost foarte mult timp subestimată printre adolescenţi, deoarece mulţi au afirmat că stările depresive nu sunt stabile în această perioadă. Câteva motive ce susţin această părere ar putea fi probleme de comportament (fuga de acasă, delictele etc.) sau problemele aşa zis funcţionale (oboseală, nervozitate etc.) până la probleme şcolare, alimentare sau tulburări ale somnului şi diverse dependenţe.
II. Cauze. Simptome. Diagnostic. Tratament
Depresia în copilărie sau adolescenţă se poate dezvolta treptat sau poate apărea brusc. Copilul poate părea mai degrabă irascibil decât trist, plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului poate observa lentoarea în mişcări, insomnia sau agitaţia. Copilul poate fi autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici faţă de el. Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. În acest stadiu este dificil de asociat simptomele cu depresia şi este greu de crezut că este vorba despre depresie la copil.
Depresia poate transforma foarte mult viaţa unei persoane: aceasta influenţează apetitul, somnul, gândirea şi trăirile celui afectat şi nu numai. Unii depresivi pot ajunge să îndepărteze toate persoanele dragi din jurul lor, să refuze orice formă de comunicare şi uneori să se izoleze complet.
Pe lângă simptomele medicale şi probleme¬lor şcolare sau sociale, apare cea mai gravă complicaţie a depresiei şi anume suicidul. În general, adolescenţii au o atitudine destul de veselă, le place să fie înconjuraţi de prieteni şi nici nu le trece prin cap ideea de a renunţa la viaţă. Într-adevăr, este un risc ce nu poate fi minimalizat şi statisticile în acest sens sunt teri-fian¬te. Aproximativ 90% dintre sinuciderile adolescenţilor au drept cauză depresia. Anual, în SUA se înregistrează 5.000 de sinucideri în rândul tinerilor între 14 şi 24 de ani şi aproape 500.000 de tentative de acest fel. În anul 2000, sinuciderea a fost a patra cauză de moarte la copiii între 10 şi 14 ani şi a treia în rândul celor cu vârste între 15 şi 24 de ani. Existenţa unei tentative în antecedente ridică riscul de sinucidere. Ca şi la adulţi, în rândul copiilor se înregistrează mai multe tentative de sinucidere la fete, dar o rată mai mare de sinucideri fi¬na-lizate în rândul băieţilor. La fete, depresia creşte de 12 ori ris¬cul suicidar şi existenţa unei alte tentative de trei ori. La bă¬ieţi, existenţa unei tentative creşte riscul de sinucidere de 30 de ori. Depresia netratată poate duce la sinucidere. Semnele de atenţie pentru sinucidere se modifică odată cu vârsta. Semnele de atenţie pentru sinucidere la copil şi adolescent includ preocuparea pentru moarte şi sinucidere sau încetarea recentă a relaţiilor de prietenie.
Mulţi copii cu depresie au simptome de anxietate (nelinişte) cum ar fi: îngrijorarea permanentă şi nefondată şi teama separării de un părinte. Câteodata aceste simptome apar înainte ca depresia să fie diagnosticată. Alte simptome mai puţin întâlnite pot să apară la copiii cu depresie severă precum auzul unor voci care nu sunt reale (halucinaţii auditive) sau convingerea oarbă într-o idee falsă (iluzie, mânie). Halucinaţiile sunt mai comune în copilărie în timp ce iluziile sunt mai comune în adolescenţă.
Diferenţierea între diversele dispoziţii normale şi simptomele depresiei este de multe ori dificilă. Sentimentele ocazionale de tristeţe şi irascibilitate sunt normale. Ele permit copilului să înţeleagă mâhnirea şi să facă faţă obstacolelor din viaţă. De exemplu, mâhnirea adâncă (pierderea grea) este un răspuns normal la o pierdere cum ar fi moartea unui membru al familie, a animalului de companie, pierderea unui prieten sau divorţul părinţilor. După o pierdere grea, copilul poate să rămână trist pentru o perioadă lungă de timp. Cu toate acestea, dacă aceste emoţii nu dispar după o perioadă de timp şi încep să interfereze cu viaţa personală a tânărului, copilul poate dezvolta simptome ale tulburării de dispozitie cum ar fi depresia sau tulburări distimice (depresie de gravitate medie pe perioadă îndelungată) care necesită tratament.
Aproximativ 15% dintre copiii şi adolescenţii diagnosticaţi cu depresie dezvoltă tulburări bipolare (prezenţa simptomelor contradictorii: alternanţă între depresie şi bună dispoziţie exagerată). Copiii sau adolescenţii cu tulburări bipolare au manifestări extreme ce alternează între depresie şi accese maniacale (copiii sunt plini de energie, agitaţi sau irascibili). Însă în depresie pot fi întâlnite simptome comune şi altor afecţiuni, ceea ce face ca uneori să fie dificilă diferenţierea depresiei de tulburările bipolare. Este obişnuit ca un copil diagnosticat cu tulburari bipolare să fie prima dată diagnosticat cu depresie pentru ca după primul episod maniacal să fie diagnosticat cu tulburări bipolare. Deşi depresia face parte din tulburările bipolare, acestea necesită tratament diferit. Ca şi depresia, tulburările bipolare pot fi familiale, de aici necesitatea ca familia să înştiinţeze medicul despre faptul că în familie există şi alte cazuri de tuburări bipolare.
În adolescenţă este timpul emoţiilor, labilităţilor emoţionale, a introspecţiilor şi a sensibilităţilor accentuate. Este o vreme a rebeliunii şi a experimentelor comportamentale.
Psihoterapeuţii trebuie să identifice simptomele depresiei şi să trateze boala.
Confidenţialitatea între medic şi pacient trebuie să fie asigurată, dar nu în cazul în care părinţii sunt implicaţi în tratament. Tânărul deprimat are nevoie înainte de toate să-şi reconstruiască imaginea pozitivă despre sine, rolul părinţilor fiind unul esenţial, cu condiţia să-şi dea seama că acel copil a crescut. Ei pot să-i redea încrederea în sine oferindu-i mai multă libertate şi unele responsabilităţi, fără a-l judeca prea repede şi aspru sau a-i respinge din start proiectele. Adolescentul deprimat are nevoie să simtă atenţia şi afecţiunea părinţilor. Părinţii sunt principalii aliaţi în reuşita tratamentului. Trebuie acordată atenţie mare, fiindcă simptomele de depresie nu sunt întotdeauna fizic evidente, cuantificabile, clare, ele depind de vârsta, caracterul, personalitatea copilului. Rolul părintelui este foarte important în acest caz. Nimeni nu poate cunoaşte copilul aşa cum îl cunoaşte un părinte atent. Orice schimbare de comportament sau dispo¬zi¬ţie, mai ales dacă persistă peste două săptămâni, trebuie să re¬prezinte un semnal de alarmă. Trebuie stat de vorbă cu copilul, discutat despre trăirile şi problemele lui, nu trebuie minimalizate evenimentele din viaţa lui (de cele mai multe ori întâmplări simple capătă accente dramatice pentru un adolescent) şi sub nici o forma nu trebuie ridiculizat.
Orice stare de tristeţe, apatie, oboseală, iritabilitate, plâns, manifestată în cea mai mare parte a zilei, timp de peste două săptămâni, absenţe ori scăderea performanţelor şcolare, izolarea socială, neglijenţa fizică trebuie să ridice semne de întrebare şi nu trebuie manifestată ezitare în a cere ajutor medical. Mai mult, este indicata solicitatarea ajutorului de urgenţă dacă adolescentul intenţionează să se sinucidă sau îşi face rău în vreun fel, ori dacă a avut o tentativă eşuată în acest sens (uneori acestea se pot repeta destul de rapid). E adevarăt că există şi situaţii în care simptomele pot dispărea spontan, în 6-12 luni, dar cu şanse mari de a reapărea. Din pă-cate, nu putem preveni depresia. Deaceea este recomandată părinţilor o relaţie apropiată cu copilul, petrecerea de timp împreună, discuţii dese şi urmărirea comportamentului; înconjurarea adolescentului cu dragoste, oferirea unui climat de siguranţă şi stabilitate, fară presarea în obţinerea rezultatelor şcolare; asigurarea unui regim de viaţă sănătos: o alimentaţie naturală, somn suficient, activităţi sportive sau hobby-uri care să îi facă plăcere, mai ales dacă există cazuri de rude cu depresie. Persoanele depresive au nevoie de ajutor. Depresia trebuie privită ca orice altă boală care are nevoie de tratament. Imediat ce părintele a observat schimbări negative la copilul său şi îi este imposibil să găsească rezolvare, este indicat să ceară ajutorul unui specialist în psihoterapie. În functie de stadiul depresiei de care suferă adolescentul, medicul poate să recomande administrarea unui tratament medicamentos sau poate să apeleze doar la ajutorul şedinţelor de terapie. Esenţial este faptul că pacientul trebuie să meargă la psihoterapeut în timp util, pentru ca vindecarea lui să se facă mai rapid. În unele cazuri se ajunge la tratament şi cu patile, situaţie în care nu trebuie respinse antidepresivele şi şedinţele de pishoterapie de 2-3 ori pe săptămână timp de câteva luni sau chiar ani, pentru a-i permite pacientului să refuleze. Un părinte este raspunzator pentru derularea tratamentului. Dozele trebuie ajustate des, deaceea trebuie menţinută legătura cu medicul. Deasemenea este important ca bolnavul să-şi ia medicamentele în dozele stabilite şi la timp, pentru a reduce riscul reacţiilor adverse. Tratamentul nu se întrerupe fără avizul medicului, indiferent de evoluţia bolii, mai mult se ia în considerare că în primele săptămâni de terapie riscul suicidar creşte şi de aceea copilul trebuie supravegheat atent iar la cea mai mică suspiciune intervenţia medicului poate fi utilă, pentru a ajusta doza, schimba medicamentul ori a îl asocia cu altul. Diagnosticul poate cere mai mult decât o singură întâlnire psihoterapeut – pacient şi nu este un proces care poate fi întrerupt.
Tristeţea cronică poate fi caracterizată prin purtarea de haine ce au culoare neagră, prin scrierea de poezie cu teme morbide sau prin ascultarea unui tip de muzică caracteristic stărilor depresive. Se pot manifesta tulburări ale somnului prin coşmare, privitul la televizor toată noaptea, dificultăţi în trezirea de dimineaţă sau dormitul toată ziua. Alte caracteristici ale depresiei sunt pierderea concentrării şi gândire înceată cu pierderea poftei de mâncare ce poate degenera în anorexie sau bulimie. Depresia adolescentină poate prezenta, de asemenea, un comportament agresiv şi poate determina consumul de alcool în mod abuziv.
Cu toate acestea, problemele depresive la adolescenţă au consecinţe negative atât asupra celor afectaţi cât şi asupra anturajului acestora: eşecul şcolar, comportamentul suicidal, dificultăţile de relaţionare, problemele psihice frecvente au influenţe asupra vieţii adulte ulterioare. În al doilea rând, în ultimii 30 de ani s-a observat o scădere din ce în ce mai mare a vârstei la care apar primele episoade depresive. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât nu există o patologie depresivă în adolescenţă, unii au crize sistematic şi le pot resimţi la un moment dat, apoi să le treacă, dar alţii pot avea o stare permanentă de disconfort.
Se ştie că adolescenţii obişnuiesc să aibe relativ frecvent manifestări emoţionale de genul celor prezentate pâna acum, însă mulţi consideră aceste schimbări afective normale vârstei şi îl caracterizează pe cel care le are simplu, ca fiind deprimat. În sine, aceste stări nu au nimic rău, însă când sentimentul de a nu reuşi nimic, amestecat cu lipsa încrederii în sine şi cu un anumit pesimism persista timp îndelungat adolescentul nu mai poate scăpa de aceste stări. Problema este că un adolescent un pic trist, un pic revoltat, un pic plictisit sau pasionat de ceva considerat “anormal” nu este considerat de mediul înconjurător ca fiind depresiv. În aceste condiţii o depresie incipientă poate trece neobservată.
Aşadar se observă la depresivi o slăbire a performanţelor fizice şi mentale, urmate de sentimentul devalorizării iar plăcerea şi dorinţele dispar, precum şi planurile de viitor. Există o plictiseală permanentă datorată faptului că timpul pare să treacă prea lent, adolescentul se închide în cameră fiind conştient de treaba pe care o are de făcut, dar neavând chef să înceapă nimic. Aceste inhibiţii acţionează şi asupra vieţii sociale: nu se mai întâlneşte cu prietenii şi se izolează de fraţi şi/sau surori. Apar sentimente că nimic nu mai are sens, care pot dura câteva săptămâni, caz în care devine depresie cronică. Un depresiv nu ştie cum să-şi comunice stările, se exprimă mai degrabă prin comportamentul său decât prin cuvinte. Deaceea trebuie să fim atenţi la schimbările bruşte ale adolescenţilor la şcoală, în alimentaţie sau somn.
În concluzie din cele spuse mai sus putem distinge trei tipuri de depresie:
Depresia majoră – simptomele apar brusc şi se menţin luni sau ani de zile;
Tulburările distimice – durează uneori ani de zile, uitând chiar cum e să te simţi bine;
Psihoza maniaco-depresivă (tulburările bipolare) – persoana alternează între perioade de depresie şi perioade de mânie iar simptomele sunt fie bruşte fie treptate.
Bibliografie
Lucrari de referinta:
1. Boukris Sauveur, L’adolescence de A à Z”, Jacques G. Trancker, Paris, ianuarie 1997
2. Braconnier Alain, Daniel Marcelli, L’adolescence aux mille visages (nouvelle edition, revue et augumentee), Edition Odile Jacob, Paris, ianuarie 1998
Web:
1. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/ce-sa-faci-daca-adolescentul-sufera-de-depresie-12264.html, 16.03.2011, 23:08
2. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/semne-de-depresie-la-adolescenti-10404.html, 16.03.2011, 23:09
3. http://www.jurnalul.ro/viata-sanatoasa/medicul-de-familie/depresia-la-adolescenti-556207.html, 16.03.2011, 23:04
4. http://www.medicultau.com/sanatatea-familiei/enciclopedie-a-sanatatii/sanatatea-copiilor/puneti-sub-microscop-depresia-adolescentului.php, 16:03.2011, 23:00
5. http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice, 29.03.2011, 23:21
6. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-adolescentina_42, 16.03.2011, 22:56
7. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-la-copil-si-adolescent_17, 16.03.2011, 22:57
8. http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/depresie-la-adolescent_3093, 16.03.2011, 22:55
Termenul “depresie” e supus unor contraste. A devenit atât de banal, atât de comun, încât nu mai este luat în serios. Totuşi, el descrie o afecţiune reală pe care nu trebuie s-o subestimăm. În cel mai rău caz duce la suicid după stări de angoasă. Dificultatea intervine însă între a distinge adevărata depresie de stările depresive trecătoare din adolescenţă.
Depresia adolescentină nu este, de cele mai multe ori, recunoscuta la timp, deoarece ea apare într-un întreg proces de schimbări. În acest sens, depresia şi adolescenţa sunt legate iremediabil. În plus, schimbările fizice care intervin la pubertate consumă multă energie şi favorizează luptele între idei, fapte, oameni. Pubertatea, cu furtuna sa hormonală, transformă în mod caracteristic copii veseli în adolescenţi capricioşi.
Prin prisma transformărilor psihice şi fizice adolescenţa poate fi considerată o perioadă propice depresiei. Nu trebuie însă considerată o boală ce necesită neaparat tratament medicamentos ci trebuie încercată diversificarea activităţilor şi o susţinere mai mare din partea celor din jur.
Există totuşi şi adolescenţi care au nevoie de ajutor specializat, pentru că ei nu sunt doar depresivi ci suferă de depresie. Ei pot să nu prezinte simptome tipice şi-şi pot masca crizele de tristeţe şi plâns prin comportament agresiv, abătut şi dezinteresat mai mult de 15 zile sau pot avea simptomele clasice depresive constatate şi la adulţi, cum ar fi instabilitatea manifestărilor de-a lungul unei zile. Adolescenţa este una dintre cele mai vulnerabile perioade din viaţa copilului, acesta fiind deosebit de sensibil şi de influenţabil. O notă proastă la şcoală, o cearta cu iubitul sau cu prietenii, o interdicţie din partea părinţilor pot deveni motive pentru un comportament depresiv. Din păcate, numărul adolescenţilor care trec printr-o astfel de experienţă creşte îngrijorător iar unul din motivele responsabile îl reprezintă lipsa de comunicare dintre părinte şi copil.
La adolescent, simptomele nu concordă în totalitate cu cele prezente la adult, căci adolescenţii trăiesc mai intens emoţiile. Adolescenţa este, oricum, o perioadă dificilă, de transformări biologice, hormonale, psihologice. Toţi cei care ajung la acest prag tind să se considere neînţeleşi, nefericiţi şi nesiguri. În plus, dupa cum am mai zis, adolescentul nu comunică întotdeauna bine cu părinţii şi are greutăţi în a-şi aprecia şi relata trăirile şi sentimentele. El nu îşi poate evalua, compara, înţelege bine starea, se consideră slab sau damnat, se retrage în sine şi astfel starea sa se poate agrava.
În cazul depresiei, cauzele nu sunt complet elucidate, nici pentru adulţi, nici pentru copii, fiind vorba despre un complex de fac¬to¬ri biologici, psihologici şi genetici. Se incriminează totuşi diferenţe biologice ale creierului, dezechilibre la nivelul neurotrans¬miţă¬to-ri¬lor (substanţe care conduc impulsul, informaţia între celulele nervoase) şi tulburări hormonale.
Ca şi la adulţi, simptomele depresiei variază de la uşoare la severe şi de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp şi poate avea o evoluţie ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne. Depresia cronică, forma medie denumită şi distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât şi forma gravă a depresiei pot fi tratate cu eficienţă deşi până de curând se credea că numai adulţii suferă de depresie în timp ce copiii şi adolescenţii nu. Acum se ştie că până şi copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesita tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil şi adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală la dureri abdominale şi pot fi confundate cu simptome ale altor afecţiuni. Mulţi copii şi adolescenţi care suferă de depresie nu primesc, tocmai din această cauză, tratament adecvat, pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Astfel, variaţii ale stării sufleteşti şi schimbări emoţionale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creşterii normale. Depresia adolescentului, apropiată ca manifestări de cea a adultului (anxietate, sentiment de inferioritate, stare de spirit tristă), diferă de aceasta printr-o mai mică inhibiţie, printr-o atitudine mai mult distantă decât umilă, un sentiment de gol şi de abandon mai curând decât de decădere. De altfel, o stare depresivă se poate ascunde sub niste simptome înşelătoare (depresie mascată): tulburări de comportament (fugă, mânie, gust morbid pentru risc), anorexie, bulimie; adolescentul se poate plânge de dureri (curbături, dureri de cap, de stomac) şi/sau poate avea probleme la învăţătură. Principalele complicaţii ale depresilor adolescentului sunt psihoza (schizofrenia, psihoza maniacodepresivă) şi mai ales trecerea la acţiune (delincvenţa, toxicomanie, sinucidere). Tratamentul în acest caz nu va trebui să se limiteze la administrarea de substanţe psihotrope (antidepresive, anxiolitice), care riscă să provoace o dependenţă. În majoritatea cazurilor, psihoterapia va aduce adolescentului aprofundarea a ceea ce el caută, ajutându-l în mod eficace în maturizarea lui şi în a se accepta pe sine.
Aici ne putem pune nişte întrebări esenţiale: “Oare când au încetat copilăria şi adolescenţa să fie acel tărâm al inocenţei, vieţii fericite, ocrotite şi lipsite de griji? Este de vină presiunea pusă pe tineri de către părinţi, şcoală şi societatea din ce în ce mai competitivă? În ce măsură cauzele şi mecanismele depresiei la adolescenţi sunt similare cu cele ale adultului? În con¬diţiile în care studiile de evaluare a tratamentului sunt făcute în majoritatea ca¬zu¬rilor pe adulţi, câte dintre medicamentele respective pot fi ¬utilizate şi în ¬terapia ¬adolescenţilor?”
Fireşte, schimbările şi tristeţea sunt sentimente normale, dar evenimente nefericite sau stresante, cum sunt pierderea unei rude, moartea unei fiinţe iubite, probleme familiale sau destrămarea unei relaţii, presiuni constante pentru obţinerea performanţelor şcolare, eşecul la un examen deci stresul, traumele şi abuzurile (fizice, psihice, sexuale) derulate în prezent sau în trecut ori asistarea la violenţe, hărţuirea din partea colegilor de şcoală sau părinţi severi produc tristeţe şi pot contribui la instalarea depresiei. Depresia însă reprezintă o stare de tristeţe şi deznădejde care persistă un timp mai lung (peste două săptămâni), se asociază cu alte simptome specifice şi ajunge să interfereze cu viaţa de zi cu zi, cu existenţa normală, funcţională (familială, socială, şcolară) a adolescentului, afectând gândirea, emoţiile, comportamentul.
Aproape necunoscută la copii în urmă cu 30 de ani, rata depresiei a crescut dramatic în rândul adolescenţilor şi chiar al copiilor. Astfel, se consideră că, în pre¬zent, 5% dintre adolescenţi şi 2% dintre copii suferă de depresie iar 10-15% prezintă simptome de depresie la un moment dat. Acestea sunt numai datele oficiale, dar probabil numă¬rul cazurilor nediagnosticate şi netratate este mult mai mare.
Deasemenea rata suicidelor a crescut cu mai mult de 200% în ultima decadă. Studiile recente au arătat că mai mult de 20% din adolescenţi au probleme emoţionale şi o treime din adolescenţi primesc îngrijiri psihiatrice pentru depresie. Ceea ce nu conştientizează lumea este că majoritatea adolescenţilor care suferă de depresie pot fi trataţi cu ajutorul psihologului şi cu o susţinere corespunzătoare a familiei. Se consideră că depresia este cea mai des întâlnită boală cu care se confruntă psihologii în ultima perioadă şi afectează aproximativ 8 milioane de oameni din America de nord. Un alt studiu statistic relevă faptul că adulţii cu probleme psihiatrice sunt de 20 de ori mai predispuşi să moară în urma unui suicid decât adulţii fără probleme psihiatrice. S-a observat ca depresia majoră, incluzând dezordinea bipolară la nivel afectiv, apare cel mai des la vârsta adolescentină şi efectele sale duc mai târziu la mortalitate. Suicidul la adolescenţi este responsabil pentru moartea tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, aceşti tineri suferind şi de boli cardiovasculare sau de cancer. În rândul tinerilor adolescenţi depresia este foarte des întâlnită, ducând la dificultăţi enorme la şcoală, la locul de muncă şi în viaţa personală. Toate aceste tulburări se reflectă mai târziu în de adult.
Depresia este o tulburare a dispoziţiei (stării sufleteşti) care determină copilul şi adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoana tânără care este deprimată nu se mai bucură de şcoală, joacă şi compania prietenilor şi poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome.
Copiii şi adolescenţii cu depresie au frecvent şi alte tulburări precum anxietate, tulburări de comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenţie, tulburări de alimentaţie şi ale procesului de învăţământ precum şi serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil. În trecut se considera că depresia este "în minte" şi că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoşească de la sine. La ora actuală se ştie că depresia este o afecţiune care necesită tratament şi nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei şi adolescenţei pot fi dificili pentru copiii cu depresie şi membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane şi menţinerea prieteniei, dificultăţi la şcoală, consumul de droguri, comportament suicidar şi alte probleme care se pot prelungi şi la maturitate. Trebuie din această cauză apelat la ajutor de specialitate dacă parinţii constată prezenţa comportamentului depresiv la copil.
Depresia a fost foarte mult timp subestimată printre adolescenţi, deoarece mulţi au afirmat că stările depresive nu sunt stabile în această perioadă. Câteva motive ce susţin această părere ar putea fi probleme de comportament (fuga de acasă, delictele etc.) sau problemele aşa zis funcţionale (oboseală, nervozitate etc.) până la probleme şcolare, alimentare sau tulburări ale somnului şi diverse dependenţe.
II. Cauze. Simptome. Diagnostic. Tratament
Depresia în copilărie sau adolescenţă se poate dezvolta treptat sau poate apărea brusc. Copilul poate părea mai degrabă irascibil decât trist, plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului poate observa lentoarea în mişcări, insomnia sau agitaţia. Copilul poate fi autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici faţă de el. Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. În acest stadiu este dificil de asociat simptomele cu depresia şi este greu de crezut că este vorba despre depresie la copil.
Depresia poate transforma foarte mult viaţa unei persoane: aceasta influenţează apetitul, somnul, gândirea şi trăirile celui afectat şi nu numai. Unii depresivi pot ajunge să îndepărteze toate persoanele dragi din jurul lor, să refuze orice formă de comunicare şi uneori să se izoleze complet.
Pe lângă simptomele medicale şi probleme¬lor şcolare sau sociale, apare cea mai gravă complicaţie a depresiei şi anume suicidul. În general, adolescenţii au o atitudine destul de veselă, le place să fie înconjuraţi de prieteni şi nici nu le trece prin cap ideea de a renunţa la viaţă. Într-adevăr, este un risc ce nu poate fi minimalizat şi statisticile în acest sens sunt teri-fian¬te. Aproximativ 90% dintre sinuciderile adolescenţilor au drept cauză depresia. Anual, în SUA se înregistrează 5.000 de sinucideri în rândul tinerilor între 14 şi 24 de ani şi aproape 500.000 de tentative de acest fel. În anul 2000, sinuciderea a fost a patra cauză de moarte la copiii între 10 şi 14 ani şi a treia în rândul celor cu vârste între 15 şi 24 de ani. Existenţa unei tentative în antecedente ridică riscul de sinucidere. Ca şi la adulţi, în rândul copiilor se înregistrează mai multe tentative de sinucidere la fete, dar o rată mai mare de sinucideri fi¬na-lizate în rândul băieţilor. La fete, depresia creşte de 12 ori ris¬cul suicidar şi existenţa unei alte tentative de trei ori. La bă¬ieţi, existenţa unei tentative creşte riscul de sinucidere de 30 de ori. Depresia netratată poate duce la sinucidere. Semnele de atenţie pentru sinucidere se modifică odată cu vârsta. Semnele de atenţie pentru sinucidere la copil şi adolescent includ preocuparea pentru moarte şi sinucidere sau încetarea recentă a relaţiilor de prietenie.
Mulţi copii cu depresie au simptome de anxietate (nelinişte) cum ar fi: îngrijorarea permanentă şi nefondată şi teama separării de un părinte. Câteodata aceste simptome apar înainte ca depresia să fie diagnosticată. Alte simptome mai puţin întâlnite pot să apară la copiii cu depresie severă precum auzul unor voci care nu sunt reale (halucinaţii auditive) sau convingerea oarbă într-o idee falsă (iluzie, mânie). Halucinaţiile sunt mai comune în copilărie în timp ce iluziile sunt mai comune în adolescenţă.
Diferenţierea între diversele dispoziţii normale şi simptomele depresiei este de multe ori dificilă. Sentimentele ocazionale de tristeţe şi irascibilitate sunt normale. Ele permit copilului să înţeleagă mâhnirea şi să facă faţă obstacolelor din viaţă. De exemplu, mâhnirea adâncă (pierderea grea) este un răspuns normal la o pierdere cum ar fi moartea unui membru al familie, a animalului de companie, pierderea unui prieten sau divorţul părinţilor. După o pierdere grea, copilul poate să rămână trist pentru o perioadă lungă de timp. Cu toate acestea, dacă aceste emoţii nu dispar după o perioadă de timp şi încep să interfereze cu viaţa personală a tânărului, copilul poate dezvolta simptome ale tulburării de dispozitie cum ar fi depresia sau tulburări distimice (depresie de gravitate medie pe perioadă îndelungată) care necesită tratament.
Aproximativ 15% dintre copiii şi adolescenţii diagnosticaţi cu depresie dezvoltă tulburări bipolare (prezenţa simptomelor contradictorii: alternanţă între depresie şi bună dispoziţie exagerată). Copiii sau adolescenţii cu tulburări bipolare au manifestări extreme ce alternează între depresie şi accese maniacale (copiii sunt plini de energie, agitaţi sau irascibili). Însă în depresie pot fi întâlnite simptome comune şi altor afecţiuni, ceea ce face ca uneori să fie dificilă diferenţierea depresiei de tulburările bipolare. Este obişnuit ca un copil diagnosticat cu tulburari bipolare să fie prima dată diagnosticat cu depresie pentru ca după primul episod maniacal să fie diagnosticat cu tulburări bipolare. Deşi depresia face parte din tulburările bipolare, acestea necesită tratament diferit. Ca şi depresia, tulburările bipolare pot fi familiale, de aici necesitatea ca familia să înştiinţeze medicul despre faptul că în familie există şi alte cazuri de tuburări bipolare.
În adolescenţă este timpul emoţiilor, labilităţilor emoţionale, a introspecţiilor şi a sensibilităţilor accentuate. Este o vreme a rebeliunii şi a experimentelor comportamentale.
Psihoterapeuţii trebuie să identifice simptomele depresiei şi să trateze boala.
Confidenţialitatea între medic şi pacient trebuie să fie asigurată, dar nu în cazul în care părinţii sunt implicaţi în tratament. Tânărul deprimat are nevoie înainte de toate să-şi reconstruiască imaginea pozitivă despre sine, rolul părinţilor fiind unul esenţial, cu condiţia să-şi dea seama că acel copil a crescut. Ei pot să-i redea încrederea în sine oferindu-i mai multă libertate şi unele responsabilităţi, fără a-l judeca prea repede şi aspru sau a-i respinge din start proiectele. Adolescentul deprimat are nevoie să simtă atenţia şi afecţiunea părinţilor. Părinţii sunt principalii aliaţi în reuşita tratamentului. Trebuie acordată atenţie mare, fiindcă simptomele de depresie nu sunt întotdeauna fizic evidente, cuantificabile, clare, ele depind de vârsta, caracterul, personalitatea copilului. Rolul părintelui este foarte important în acest caz. Nimeni nu poate cunoaşte copilul aşa cum îl cunoaşte un părinte atent. Orice schimbare de comportament sau dispo¬zi¬ţie, mai ales dacă persistă peste două săptămâni, trebuie să re¬prezinte un semnal de alarmă. Trebuie stat de vorbă cu copilul, discutat despre trăirile şi problemele lui, nu trebuie minimalizate evenimentele din viaţa lui (de cele mai multe ori întâmplări simple capătă accente dramatice pentru un adolescent) şi sub nici o forma nu trebuie ridiculizat.
Orice stare de tristeţe, apatie, oboseală, iritabilitate, plâns, manifestată în cea mai mare parte a zilei, timp de peste două săptămâni, absenţe ori scăderea performanţelor şcolare, izolarea socială, neglijenţa fizică trebuie să ridice semne de întrebare şi nu trebuie manifestată ezitare în a cere ajutor medical. Mai mult, este indicata solicitatarea ajutorului de urgenţă dacă adolescentul intenţionează să se sinucidă sau îşi face rău în vreun fel, ori dacă a avut o tentativă eşuată în acest sens (uneori acestea se pot repeta destul de rapid). E adevarăt că există şi situaţii în care simptomele pot dispărea spontan, în 6-12 luni, dar cu şanse mari de a reapărea. Din pă-cate, nu putem preveni depresia. Deaceea este recomandată părinţilor o relaţie apropiată cu copilul, petrecerea de timp împreună, discuţii dese şi urmărirea comportamentului; înconjurarea adolescentului cu dragoste, oferirea unui climat de siguranţă şi stabilitate, fară presarea în obţinerea rezultatelor şcolare; asigurarea unui regim de viaţă sănătos: o alimentaţie naturală, somn suficient, activităţi sportive sau hobby-uri care să îi facă plăcere, mai ales dacă există cazuri de rude cu depresie. Persoanele depresive au nevoie de ajutor. Depresia trebuie privită ca orice altă boală care are nevoie de tratament. Imediat ce părintele a observat schimbări negative la copilul său şi îi este imposibil să găsească rezolvare, este indicat să ceară ajutorul unui specialist în psihoterapie. În functie de stadiul depresiei de care suferă adolescentul, medicul poate să recomande administrarea unui tratament medicamentos sau poate să apeleze doar la ajutorul şedinţelor de terapie. Esenţial este faptul că pacientul trebuie să meargă la psihoterapeut în timp util, pentru ca vindecarea lui să se facă mai rapid. În unele cazuri se ajunge la tratament şi cu patile, situaţie în care nu trebuie respinse antidepresivele şi şedinţele de pishoterapie de 2-3 ori pe săptămână timp de câteva luni sau chiar ani, pentru a-i permite pacientului să refuleze. Un părinte este raspunzator pentru derularea tratamentului. Dozele trebuie ajustate des, deaceea trebuie menţinută legătura cu medicul. Deasemenea este important ca bolnavul să-şi ia medicamentele în dozele stabilite şi la timp, pentru a reduce riscul reacţiilor adverse. Tratamentul nu se întrerupe fără avizul medicului, indiferent de evoluţia bolii, mai mult se ia în considerare că în primele săptămâni de terapie riscul suicidar creşte şi de aceea copilul trebuie supravegheat atent iar la cea mai mică suspiciune intervenţia medicului poate fi utilă, pentru a ajusta doza, schimba medicamentul ori a îl asocia cu altul. Diagnosticul poate cere mai mult decât o singură întâlnire psihoterapeut – pacient şi nu este un proces care poate fi întrerupt.
Tristeţea cronică poate fi caracterizată prin purtarea de haine ce au culoare neagră, prin scrierea de poezie cu teme morbide sau prin ascultarea unui tip de muzică caracteristic stărilor depresive. Se pot manifesta tulburări ale somnului prin coşmare, privitul la televizor toată noaptea, dificultăţi în trezirea de dimineaţă sau dormitul toată ziua. Alte caracteristici ale depresiei sunt pierderea concentrării şi gândire înceată cu pierderea poftei de mâncare ce poate degenera în anorexie sau bulimie. Depresia adolescentină poate prezenta, de asemenea, un comportament agresiv şi poate determina consumul de alcool în mod abuziv.
Cu toate acestea, problemele depresive la adolescenţă au consecinţe negative atât asupra celor afectaţi cât şi asupra anturajului acestora: eşecul şcolar, comportamentul suicidal, dificultăţile de relaţionare, problemele psihice frecvente au influenţe asupra vieţii adulte ulterioare. În al doilea rând, în ultimii 30 de ani s-a observat o scădere din ce în ce mai mare a vârstei la care apar primele episoade depresive. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât nu există o patologie depresivă în adolescenţă, unii au crize sistematic şi le pot resimţi la un moment dat, apoi să le treacă, dar alţii pot avea o stare permanentă de disconfort.
Se ştie că adolescenţii obişnuiesc să aibe relativ frecvent manifestări emoţionale de genul celor prezentate pâna acum, însă mulţi consideră aceste schimbări afective normale vârstei şi îl caracterizează pe cel care le are simplu, ca fiind deprimat. În sine, aceste stări nu au nimic rău, însă când sentimentul de a nu reuşi nimic, amestecat cu lipsa încrederii în sine şi cu un anumit pesimism persista timp îndelungat adolescentul nu mai poate scăpa de aceste stări. Problema este că un adolescent un pic trist, un pic revoltat, un pic plictisit sau pasionat de ceva considerat “anormal” nu este considerat de mediul înconjurător ca fiind depresiv. În aceste condiţii o depresie incipientă poate trece neobservată.
Aşadar se observă la depresivi o slăbire a performanţelor fizice şi mentale, urmate de sentimentul devalorizării iar plăcerea şi dorinţele dispar, precum şi planurile de viitor. Există o plictiseală permanentă datorată faptului că timpul pare să treacă prea lent, adolescentul se închide în cameră fiind conştient de treaba pe care o are de făcut, dar neavând chef să înceapă nimic. Aceste inhibiţii acţionează şi asupra vieţii sociale: nu se mai întâlneşte cu prietenii şi se izolează de fraţi şi/sau surori. Apar sentimente că nimic nu mai are sens, care pot dura câteva săptămâni, caz în care devine depresie cronică. Un depresiv nu ştie cum să-şi comunice stările, se exprimă mai degrabă prin comportamentul său decât prin cuvinte. Deaceea trebuie să fim atenţi la schimbările bruşte ale adolescenţilor la şcoală, în alimentaţie sau somn.
În concluzie din cele spuse mai sus putem distinge trei tipuri de depresie:
Depresia majoră – simptomele apar brusc şi se menţin luni sau ani de zile;
Tulburările distimice – durează uneori ani de zile, uitând chiar cum e să te simţi bine;
Psihoza maniaco-depresivă (tulburările bipolare) – persoana alternează între perioade de depresie şi perioade de mânie iar simptomele sunt fie bruşte fie treptate.
Bibliografie
Lucrari de referinta:
1. Boukris Sauveur, L’adolescence de A à Z”, Jacques G. Trancker, Paris, ianuarie 1997
2. Braconnier Alain, Daniel Marcelli, L’adolescence aux mille visages (nouvelle edition, revue et augumentee), Edition Odile Jacob, Paris, ianuarie 1998
Web:
1. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/ce-sa-faci-daca-adolescentul-sufera-de-depresie-12264.html, 16.03.2011, 23:08
2. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/semne-de-depresie-la-adolescenti-10404.html, 16.03.2011, 23:09
3. http://www.jurnalul.ro/viata-sanatoasa/medicul-de-familie/depresia-la-adolescenti-556207.html, 16.03.2011, 23:04
4. http://www.medicultau.com/sanatatea-familiei/enciclopedie-a-sanatatii/sanatatea-copiilor/puneti-sub-microscop-depresia-adolescentului.php, 16:03.2011, 23:00
5. http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice, 29.03.2011, 23:21
6. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-adolescentina_42, 16.03.2011, 22:56
7. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-la-copil-si-adolescent_17, 16.03.2011, 22:57
8. http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/depresie-la-adolescent_3093, 16.03.2011, 22:55
duminică, 17 iulie 2011
Publicitatea: definiții, caracteristici şi deosebirea față de reclamă
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin publicitate se înțelege „faptul de a face cunoscut un lucru publicului, difuzarea de informații în public”. Altfel spus „publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau serviciu anume, ale cărui calități anunțate sunt reale” sau „publicitatea desemnează orice tip de comunicare prin intermediul căruia sunt promise destinatarilor beneficii reale legate de un produs/serviciu cumpărat” (apud. Mihaela Nicolae, Dan Petre, Publicitate, Bucureşti, 2001, pg.10)
Publicitatea se doreşte a fi o „artă a persuasiunii”, unde fiecare mesaj este foarte atent elaborat. Înaintea difuzării, anumite spoturi publicitare sunt supuse uneori unui test numit „ochiul camerei de luat vederi”: unui telespectator, care acceptă rolul de cobai, îi sunt înregistrate mişcările ochilor, activitatea pupilelor, cu ajutorul unei camere video ascunse. Prin multiplicarea acestui test se pot determina mai multe elemente fundamentale, care pot influența efectul reclamei: se determină prin mijloace statistice traiectoria ochilor, ceea ce este văzut şi ceea ce scapă privirii. La toate aceste cercetări participă specialişti din diverse domenii: sociologi, psihologi, semiologi, lingvişti, graficieni, decoratori. Un aspect interesant legat de atenție şi mişcare este traiectoria naturală a privirii atunci când parcurge o pagină. Ea este denumită în literatura de specialitate „flux Z”. Designerii de reclamă trebuie să respecte acest flux pentru a facilita înțelegerea mesajului. Nu este vorba aici doar despre ordonarea corectă a elementelor reclamei, ci şi despre sublinierea traiectoriei Z prin elemente grafice, scoțând în evidență diagonala, din dreapta sus spre stânga jos. Totuşi, la mijlocul secolului al XX-lea, cei care lucrau în domeniu considerau că indivizii nu ştiu, în mod conştient, de ce cumpără un anumit produs şi nu un altul şi, prin urmare, rolul creatorilor de mesaj publicitar este acela de a acționa asupra unor straturi psihice mai profunde decât conştientul. Publicitarii devin „persuadori ascunşi” prin instaurarea ideii formării reflexelor condiționate prin imagini cheie şi simboluri cheie menite să declanşeze reacții. Acest lucru nu ajută însă dacă nu luăm în seamă şi publicul țintă.
În sociologie, este destul de greu de lucrat cu conceptul de „public” (audiență neomogenă, fără preferințe) întrucât nu se poate defini precis, pentru că nu are un domeniu specific de lucru. Problema este că de fapt există mai multe publicuri specializate, pe ramuri de activitate. Astfel, diverşi cercetători au încercat să definească publicul pornind de la stratificare pe sexe, cultură sau vârstă, bazându-se mai ales pe reacțiile produse de utilizarea unui produs.
După părerea lui F. Brune, manipularea în publicitate se realizează treptat: individul este redus la un model, este frustrat, totul în jurul său este erotizat, iar existența sa este condiționată. Aceia care nu adoptă modelele impuse sunt sancționați de ceilalți membrii ai societății, sunt respinşi, ajungând ei înşişi să se izoleze, să se simtă vinovați că nu au gusturi suficient de bune sau şi mai rău, că nu au o inteligență destul de dezvoltată, ca să înțeleagă şi să aprecieze ceea ce toți din jurul său înțeleg şi apreciază. Subestimarea individului se realizează prin aservirea sa zilnică rolului utilitar al produselor, prin inocularea ideii că întreaga viață socio-culturală poate fi satisfăcută de consum şi numai de consum. Astfel s-a constatat că, în general, oamenii tind să acorde atenție diferențelor, schimbărilor, excepțiilor, drept pentru care designerii de reclamă folosesc diverse efecte de contrast ca principal mijloc de a capta atenția consumatorilor. Un mijloc simplu de a atrage atenția clienților asupra unei reclame este manipularea dimensiunilor, ce poate consta în:
• Reglarea mărimii relative a reclamei în raport cu obiectele din jurul ei, astfel încât reclama să domine câmpul vizual al privitorului (caracteristica panourilor publicitare stradale, ce folosesc imagini supradimensionate);
• Alegerea unei proporții avantajoase a reclamei în raport cu alte mesaje publicitare alăturate (într-o pagină publicitară de ziar);
• Reglarea proporției dintre elementele componente ale reclamei (supradimensionarea unui obiect şi suprapunerea lui peste o fotografie de fundal).
În accepțiunea sa ştiințifică termenul de percepție este înțeles ca procesare mentală a informației primite de individ prin organele sale de simț. Elementele de detaliu corespunzătoare diverselor însuşiri ale obiectelor din lumea reală cărora li se face reclamă, sunt receptate de indivizi ca senzații ce au un conținut informațional. Fireşte, receptorii de mesaje publicitare percep imagini integrale ale acestor obiecte, pentru că informațiile sunt procesate, adică ordonate şi unificate. Psihologii au identificat trei forme fundamentale ale percepției:
o Percepția spațiului: - a însuşirilor spațiale ale obiectelor (mărime, formă, contur);
- a relațiilor spațiale dintre obiecte (distanța);
o Percepția timpului: - a duratei obiective;
- a succesiunii fenomenelor;
o Percepția mişcării: - a vitezei, ca relație spațio-temporală.
Reclamele tipărite sau pictate furnizează stimuli spațiali şi eventual sugerează prin semne convenționale mişcarea în timp ce reclamele difuzate la radio se bazează pe percepția temporală însă doar reclamele audio-video solicită percepția în toate cele trei forme ale sale.
Percepția este implicată în patru tipuri majore de operații de procesare a informației primite de organele de simț din lumea înconjurătoare:
Detecția: faza în care receptorul constată prezența stimulului;
Discriminarea: faza în care receptorul distinge un obiect de celelalte obiecte din câmpul său vizual;
Identificarea: faza de formare a imaginii integrale, definitive, a obiectului, imagine ce se stochează în memorie;
Recunoaşterea: faza comparării stimulilor veniți ulterior, de la acelaşi obiect sau de la un obiect similar, cu imaginea obiectului păstrată în memoria permanentă a receptorului, finalizată prin constatarea identității totale sau parțiale dintre imaginea nouă şi cea veche.
Un rol important revine atenției ca proces psihofiziologic de concentrare selectivă asupra anumitor stimuli purtători de informație relevantă pentru consumator. Atenția funcționează deci ca un filtru, inhibând reacțiile receptorului la stimuli purtători de informație inutilă.
Domeniul publicității s-a dezvoltat împrumutând componente ale sociologiei (îndeosebi ale sociologiei opiniei publice), psihologiei, antropologiei, ale teoriei comunicării şi marketingului. În cazul publicității, care vizează adeziunea, comunicarea este pragmatică, persuasivă şi incitantă. Publicitatea este deci o comunicare de masă mediatizată fără posibilitate de feed-back direct. Emițătorul nu poate fi sigur de atitudinea publicului ca reacție la mesajul său, dar poate urmări, în timp, efectele obținute. Cercetările asupra publicității s-au focalizat asupra dimensiunii cognitive a mesajului publicitar: se aşteaptă de la consumator să extragă din acesta numai caracteristicile mărcii, ceea ce produce sau nu interesul pentru oferta ei. Emoțiile colaterale provocate de discursul publicitar au rolul de a distrage de la esența mesajului, pentru a facilita persuasiunea şi a evita reacțiile critice.
În limba română, atât pentru sensul de publicitate-informare cât şi pentru sensul de publicitate-convingere există un singur temen, deşi este vorba despre fenomene separate. În limba engleză, pentru primul sens (informare despre...) se foloseşte termenul advertising, iar pentru cel de al doilea (reclamă), termenul publicity. În limbajul de specialitate, publicitatea (publicity) este prezentată ca „acea informație plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că are valoare de informare” (S. M. Cutlip et alli, 1994, pg.8). Alți autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că informația este plasată „cu scopul atragerii publicului” (D. L. Wilcox et alli, 1992, pg.13) sau cu intenția obținerii unei atitudini favorabile a mass-media. (S. W. Dunn, 1986, pg.6) Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca măcar în limbajul specialiştilor să fie utilizate distincțiile din terminologia şi bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptul şi general, adoptată de lumea practicienilor din relațiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne permite folosirea primului cuvânt, deja încetățenit în limbă şi desemnând exclusiv această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai specializat, pentru a desemna publicity.
Specialiştii fac o distincție între publicitate, care este ştiința realizării şi difuzării reclamei şi reclama, care este un produs al activității de publicitate. Reclama reprezintă „mesajul pentru a cărui difuzare firmele, organizațiile non-profit sau persoane individuale plătesc diferitelor instituții de presă, identificându-se astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public” (S. W. Dunn, 1986, pg.9). În multe cazuri, reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se limitează la scopuri exclusiv mercantile: adeseori, serviciile de personal sau cele juridice plasează mesaje plătite, pentru a transmite unor categorii de public anumite probleme de interes comun.
În conceperea unei reclame eficiente, designerii trebuie să aibă în vedere mecanismele atenției. Psihologii au demonstrat, de exemplu, că atenția involuntară variază în funcție de intensitatea stimulilor şi raportul lor de contrast, de gradul lor de aglomerare. Ea este favorizată de modificarea stimulilor în timp şi mai ales de caracterul neobişnuit, de noutatea lor. Având în vedere că relevanța informației pentru receptor este un factor major al atenției acordate unui mesaj publicitar, designerii se adresează prin reclamă şi atenției voluntare a consumatorilor, pe care trebuințele curente îi motivează să caute informații despre produsele şi serviciile necesare. Strategia publicitară trebuie deasemenea să ia în considerare principalele caracteristici ale atenției: volumul, mobilitatea, gradul de concentrare şi distributivitatea. Ținând cont de aceste caracteristici este bine ca reclama:
Să nu suprasolicite atenția cu un volum prea mare de stimuli, riscând perceperea doar parțială a informației importante;
Să fie suficient de scurtă, pentru a se încadra în durata normală de stabilitate a atenției şi a nu fi abandonată în virtutea tendinței naturale de mobilitate;
Să folosească stimulii cu ponderație, pentru a nu devia atenția receptorilor de la elementele esențiale ale mesajului spre elemente secundare;
Să răspudă unor interese majore, unor probleme acute ale consumatorilor, pentru a contracara tendința naturală de dispersare a atenției spre alți stimuli din afara reclamei.
Bibliografie
Cărți:
1. Boudon, Raymond, Les méthodes en sociologie (onzième édition – édition actualisée), Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1969 (1998)
2. Coman, Cristina, Relațiile publice şi mass-media (ediție revăzută şi adăugită), Ed. Polirom, Iaşi, 2004
3. Craia, Sultana, Teoria comunicării: Tehnici de informare şi comunicare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006
4. Esquenazi, Jean-Pierre, Sociologies des publics, Ed. La Découverte, Paris, 2003
5. Georgescu, Sofia, De la publicitate la manipulare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006
6. Popa, Dorin, Comunicare şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005
7. Stavre, Ion, Reconstrucția societății româneşti prin audiovizual, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004
Internet:
8. http://facultate.regielive.ro/seminarii/marketing/elaborarea_chestionarului-79001.html - site accesat în data de 30.01.2011, la ora 17:01
9. http://www.preferate.com/docs/marketing/4/perceperea-reclamei1.php - site accesat în data de 27.01.2011, la ora 22:33
Publicitatea se doreşte a fi o „artă a persuasiunii”, unde fiecare mesaj este foarte atent elaborat. Înaintea difuzării, anumite spoturi publicitare sunt supuse uneori unui test numit „ochiul camerei de luat vederi”: unui telespectator, care acceptă rolul de cobai, îi sunt înregistrate mişcările ochilor, activitatea pupilelor, cu ajutorul unei camere video ascunse. Prin multiplicarea acestui test se pot determina mai multe elemente fundamentale, care pot influența efectul reclamei: se determină prin mijloace statistice traiectoria ochilor, ceea ce este văzut şi ceea ce scapă privirii. La toate aceste cercetări participă specialişti din diverse domenii: sociologi, psihologi, semiologi, lingvişti, graficieni, decoratori. Un aspect interesant legat de atenție şi mişcare este traiectoria naturală a privirii atunci când parcurge o pagină. Ea este denumită în literatura de specialitate „flux Z”. Designerii de reclamă trebuie să respecte acest flux pentru a facilita înțelegerea mesajului. Nu este vorba aici doar despre ordonarea corectă a elementelor reclamei, ci şi despre sublinierea traiectoriei Z prin elemente grafice, scoțând în evidență diagonala, din dreapta sus spre stânga jos. Totuşi, la mijlocul secolului al XX-lea, cei care lucrau în domeniu considerau că indivizii nu ştiu, în mod conştient, de ce cumpără un anumit produs şi nu un altul şi, prin urmare, rolul creatorilor de mesaj publicitar este acela de a acționa asupra unor straturi psihice mai profunde decât conştientul. Publicitarii devin „persuadori ascunşi” prin instaurarea ideii formării reflexelor condiționate prin imagini cheie şi simboluri cheie menite să declanşeze reacții. Acest lucru nu ajută însă dacă nu luăm în seamă şi publicul țintă.
În sociologie, este destul de greu de lucrat cu conceptul de „public” (audiență neomogenă, fără preferințe) întrucât nu se poate defini precis, pentru că nu are un domeniu specific de lucru. Problema este că de fapt există mai multe publicuri specializate, pe ramuri de activitate. Astfel, diverşi cercetători au încercat să definească publicul pornind de la stratificare pe sexe, cultură sau vârstă, bazându-se mai ales pe reacțiile produse de utilizarea unui produs.
După părerea lui F. Brune, manipularea în publicitate se realizează treptat: individul este redus la un model, este frustrat, totul în jurul său este erotizat, iar existența sa este condiționată. Aceia care nu adoptă modelele impuse sunt sancționați de ceilalți membrii ai societății, sunt respinşi, ajungând ei înşişi să se izoleze, să se simtă vinovați că nu au gusturi suficient de bune sau şi mai rău, că nu au o inteligență destul de dezvoltată, ca să înțeleagă şi să aprecieze ceea ce toți din jurul său înțeleg şi apreciază. Subestimarea individului se realizează prin aservirea sa zilnică rolului utilitar al produselor, prin inocularea ideii că întreaga viață socio-culturală poate fi satisfăcută de consum şi numai de consum. Astfel s-a constatat că, în general, oamenii tind să acorde atenție diferențelor, schimbărilor, excepțiilor, drept pentru care designerii de reclamă folosesc diverse efecte de contrast ca principal mijloc de a capta atenția consumatorilor. Un mijloc simplu de a atrage atenția clienților asupra unei reclame este manipularea dimensiunilor, ce poate consta în:
• Reglarea mărimii relative a reclamei în raport cu obiectele din jurul ei, astfel încât reclama să domine câmpul vizual al privitorului (caracteristica panourilor publicitare stradale, ce folosesc imagini supradimensionate);
• Alegerea unei proporții avantajoase a reclamei în raport cu alte mesaje publicitare alăturate (într-o pagină publicitară de ziar);
• Reglarea proporției dintre elementele componente ale reclamei (supradimensionarea unui obiect şi suprapunerea lui peste o fotografie de fundal).
În accepțiunea sa ştiințifică termenul de percepție este înțeles ca procesare mentală a informației primite de individ prin organele sale de simț. Elementele de detaliu corespunzătoare diverselor însuşiri ale obiectelor din lumea reală cărora li se face reclamă, sunt receptate de indivizi ca senzații ce au un conținut informațional. Fireşte, receptorii de mesaje publicitare percep imagini integrale ale acestor obiecte, pentru că informațiile sunt procesate, adică ordonate şi unificate. Psihologii au identificat trei forme fundamentale ale percepției:
o Percepția spațiului: - a însuşirilor spațiale ale obiectelor (mărime, formă, contur);
- a relațiilor spațiale dintre obiecte (distanța);
o Percepția timpului: - a duratei obiective;
- a succesiunii fenomenelor;
o Percepția mişcării: - a vitezei, ca relație spațio-temporală.
Reclamele tipărite sau pictate furnizează stimuli spațiali şi eventual sugerează prin semne convenționale mişcarea în timp ce reclamele difuzate la radio se bazează pe percepția temporală însă doar reclamele audio-video solicită percepția în toate cele trei forme ale sale.
Percepția este implicată în patru tipuri majore de operații de procesare a informației primite de organele de simț din lumea înconjurătoare:
Detecția: faza în care receptorul constată prezența stimulului;
Discriminarea: faza în care receptorul distinge un obiect de celelalte obiecte din câmpul său vizual;
Identificarea: faza de formare a imaginii integrale, definitive, a obiectului, imagine ce se stochează în memorie;
Recunoaşterea: faza comparării stimulilor veniți ulterior, de la acelaşi obiect sau de la un obiect similar, cu imaginea obiectului păstrată în memoria permanentă a receptorului, finalizată prin constatarea identității totale sau parțiale dintre imaginea nouă şi cea veche.
Un rol important revine atenției ca proces psihofiziologic de concentrare selectivă asupra anumitor stimuli purtători de informație relevantă pentru consumator. Atenția funcționează deci ca un filtru, inhibând reacțiile receptorului la stimuli purtători de informație inutilă.
Domeniul publicității s-a dezvoltat împrumutând componente ale sociologiei (îndeosebi ale sociologiei opiniei publice), psihologiei, antropologiei, ale teoriei comunicării şi marketingului. În cazul publicității, care vizează adeziunea, comunicarea este pragmatică, persuasivă şi incitantă. Publicitatea este deci o comunicare de masă mediatizată fără posibilitate de feed-back direct. Emițătorul nu poate fi sigur de atitudinea publicului ca reacție la mesajul său, dar poate urmări, în timp, efectele obținute. Cercetările asupra publicității s-au focalizat asupra dimensiunii cognitive a mesajului publicitar: se aşteaptă de la consumator să extragă din acesta numai caracteristicile mărcii, ceea ce produce sau nu interesul pentru oferta ei. Emoțiile colaterale provocate de discursul publicitar au rolul de a distrage de la esența mesajului, pentru a facilita persuasiunea şi a evita reacțiile critice.
În limba română, atât pentru sensul de publicitate-informare cât şi pentru sensul de publicitate-convingere există un singur temen, deşi este vorba despre fenomene separate. În limba engleză, pentru primul sens (informare despre...) se foloseşte termenul advertising, iar pentru cel de al doilea (reclamă), termenul publicity. În limbajul de specialitate, publicitatea (publicity) este prezentată ca „acea informație plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că are valoare de informare” (S. M. Cutlip et alli, 1994, pg.8). Alți autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că informația este plasată „cu scopul atragerii publicului” (D. L. Wilcox et alli, 1992, pg.13) sau cu intenția obținerii unei atitudini favorabile a mass-media. (S. W. Dunn, 1986, pg.6) Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca măcar în limbajul specialiştilor să fie utilizate distincțiile din terminologia şi bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptul şi general, adoptată de lumea practicienilor din relațiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne permite folosirea primului cuvânt, deja încetățenit în limbă şi desemnând exclusiv această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai specializat, pentru a desemna publicity.
Specialiştii fac o distincție între publicitate, care este ştiința realizării şi difuzării reclamei şi reclama, care este un produs al activității de publicitate. Reclama reprezintă „mesajul pentru a cărui difuzare firmele, organizațiile non-profit sau persoane individuale plătesc diferitelor instituții de presă, identificându-se astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public” (S. W. Dunn, 1986, pg.9). În multe cazuri, reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se limitează la scopuri exclusiv mercantile: adeseori, serviciile de personal sau cele juridice plasează mesaje plătite, pentru a transmite unor categorii de public anumite probleme de interes comun.
În conceperea unei reclame eficiente, designerii trebuie să aibă în vedere mecanismele atenției. Psihologii au demonstrat, de exemplu, că atenția involuntară variază în funcție de intensitatea stimulilor şi raportul lor de contrast, de gradul lor de aglomerare. Ea este favorizată de modificarea stimulilor în timp şi mai ales de caracterul neobişnuit, de noutatea lor. Având în vedere că relevanța informației pentru receptor este un factor major al atenției acordate unui mesaj publicitar, designerii se adresează prin reclamă şi atenției voluntare a consumatorilor, pe care trebuințele curente îi motivează să caute informații despre produsele şi serviciile necesare. Strategia publicitară trebuie deasemenea să ia în considerare principalele caracteristici ale atenției: volumul, mobilitatea, gradul de concentrare şi distributivitatea. Ținând cont de aceste caracteristici este bine ca reclama:
Să nu suprasolicite atenția cu un volum prea mare de stimuli, riscând perceperea doar parțială a informației importante;
Să fie suficient de scurtă, pentru a se încadra în durata normală de stabilitate a atenției şi a nu fi abandonată în virtutea tendinței naturale de mobilitate;
Să folosească stimulii cu ponderație, pentru a nu devia atenția receptorilor de la elementele esențiale ale mesajului spre elemente secundare;
Să răspudă unor interese majore, unor probleme acute ale consumatorilor, pentru a contracara tendința naturală de dispersare a atenției spre alți stimuli din afara reclamei.
Bibliografie
Cărți:
1. Boudon, Raymond, Les méthodes en sociologie (onzième édition – édition actualisée), Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1969 (1998)
2. Coman, Cristina, Relațiile publice şi mass-media (ediție revăzută şi adăugită), Ed. Polirom, Iaşi, 2004
3. Craia, Sultana, Teoria comunicării: Tehnici de informare şi comunicare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006
4. Esquenazi, Jean-Pierre, Sociologies des publics, Ed. La Découverte, Paris, 2003
5. Georgescu, Sofia, De la publicitate la manipulare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006
6. Popa, Dorin, Comunicare şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005
7. Stavre, Ion, Reconstrucția societății româneşti prin audiovizual, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004
Internet:
8. http://facultate.regielive.ro/seminarii/marketing/elaborarea_chestionarului-79001.html - site accesat în data de 30.01.2011, la ora 17:01
9. http://www.preferate.com/docs/marketing/4/perceperea-reclamei1.php - site accesat în data de 27.01.2011, la ora 22:33
sâmbătă, 16 iulie 2011
Manipularea prin televiziune
Influenţa mass-media se poate produce într-un interval scurt de timp sau poate avea nevoie de mai mult timp. De asemenea, efectele presei pot crea schimbări dorite sau nedorite. Influenţa mass-media poate conduce, la nivel individual, la acord, identificare sau internalizarea valorilor sau a sensurilor transmise prin presă. În acest sens, acordul este acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj, identificarea presupune asumarea şi imitarea valorilor şi comportamentelor promovate iar internalizarea înseamnă asimilarea valorilor, sentimentelor şi modelelor de comportament difuzate de mass-media, acesta fiind nivelul maxim de eficienţă a influenţării.
Prin sinteza dintre logică, retorică, publicistică, arta actorului, arta imaginii în mişcare, sunet şi muzică, mesajul audiovizual devine spectacol. În acest fel, informaţia propriu-zisă este dublată de forţa de persuasiune prin impact emoţional direct. Astfel, căutarea cu orice preţ a divertismentului face ca orice producţie TV să ia forma unui spectacol sau a unui scandal. Dacă vrem să evităm acest lucru şi nu vrem să ne lăsăm manipulaţi şi hipnotizaţi de televiziune cea mai la îndemână metodă de a reacţiona rămâne deocamdată zapping-ul , deoarece nu putem nega în totalitate importanţa televiziunii secolului XXI. Preferinţa pentru subiectele emoţionale, care oferă imagini şocante în jurnalele televizate, influentează chiar desfăşurarea unor evenimente. Mass-media fixează în acest sens agenda publică, prin modul de selecţie a ştirilor şi prin faptul că indiferent dacă impun sau nu un anumit mod de a gândi, mass-media ne impun subiectele la care să reflectăm. Televiziunea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca în funcţie de această ierarhizare să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect ea ne face să credem că există în primul rând sau exlusiv ceea ce este mediatizat. O altă teorie este aceea a modelului psihologic elaborat de Comstock, care integrează mai multe studii despre efectele filmelor aupra telespectatorilor. Astfel, el a identificat efecte negative precum agresivitatea şi a observat că stimularea emoţională joacă rolul cel mai important în a determina pe cineva să adopte un comportament explicit. În schimb, Noelle Newman, în „spirala tăcerii”, arată cum presiunea se exercită în special prin televiziune, canal de comunicare prin excelenţă neselectiv: în timp ce urmăresc imaginile, oamenii nu îşi pun întrebări referitoare la credibilitatea acestora. Mesajul audio-vizual este perceput liniar, în timp real.
Primul pas ca manipularea să aibe efect este exprimarea foarte simplă, care să prindă imediat, fără să mai permită apariţia unor întrebări suplimentare. Astfel, cel de acasă are senzaţia că cel ce vorbeşte spune adevărul. Calitatea de „veridic” trebuie dată oricărui mesaj, care are scopul de a manipula. Este condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale, subconştiente, să reuşească. Înţelegerea rapidă şi „descoperirea” logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenţie scăzută concordanţei dintre logica internă a mesajului şi logica normală, uzuală, continuă a raportărilor noilor informaţii la cele deja acumulate.
Tot aici putem vorbi şi despre mimetismul mediatic ca febră ce cuprinde deseori mass-media şi împinge majoritatea canalelor de comunicare să trateze cu prioritate un subiect. Televiziunile, radiourile, presa abordează un anumit subiect şi se conving că acesta este indispensabil, însă uneori se dovedeşte că informaţia a fost falsă. Mimetismul mediatic în cazul ştirilor pozitive este din păcate mult mai rar, din cauza presiunii timpului şi a concurenţei. Efectul pe termen lung al unei astfel de informări tendenţioase este pierderea capacităţii de operaţionalizare, de analiză şi transformarea telespectatorului într-un consumator care reacţionează emoţional. Posibilitatea de manipulare este mult mai mare în spaţiul emoţional iraţional. Hiperemoţionalitatea există, însă în doze diferite şi în alte canale ale comunicării, dar de referinţă rămâne televiziunea, deoarece telespectatorul realizează un transfer de emoţionalitate de la imagini la informaţia transmisă. Şocul emoţional produs de imagini, mai ales de supărare, suferinţă, moarte este incomparabil cu cel produs de alte forme de jurnalism. O imagine valorează cât mii de cuvinte. Din această cauză, imaginile compromiţătoare, delicate sunt cenzurate, pentru că atunci când ochiul şi urechea intră în conflict câştigă ochiul. Deşi regulile pentru publicarea datelor în cazul accidentelor din care au rezultat morţi sau răniţi sugerează jurnaliştilor să nu facă ceva senzaţional din moarte, rănire sau boală şi să nu publice adresa victimelor sau a familiilor acestora această regulă este deseori încălcată, pentru că mesajul televizat se adresează în proporţie considerabilă afectivităţii receptorului, afectele fiind stări manipulatoare sau favorabile manipulării.
Din dorinţa de obiectivitate jurnaliştii au început să construiască cu atâta atenţie emisiunile încât rezultatul este de cele mai multe ori o capodoperă de manipulare inconştientă, care reflectă toate percepţiile, convingerile şi motivaţiile realizatorului. Aşadar, canalul cu impacul cel mai puternic şi cu posibilităţile cele mai largi de manipulare este televiziunea. Prin manipulare se deschide drumul unui traseu pe parcursul căruia funcţia de informare se distorsionează, ajungând să se transforme în contrariul ei , adică în dezinformare. Distorsionarea mesajului afectează populaţia, care adesea se găseşte nepregătită în faţa unor fenomene despre care nu a fost avertizată corespunzător.
Cercetările lui Gerbner şi Fiske au demonstrat că „mass-media nu creează atitudini şi valori, pentru că acestea trebuie să existe deja, ci le hrănesc şi le propagă”, iar McQuail, Blumber şi Brown au identificat „teoria utilizării şi recompenselor”, după care telespectatorii se uită la emisiunile de tip jocuri şi concursuri pentru autoevaluare, ca mod de interacţiune socială, de divertisment şi pentru educare. Pe baza acestor chestionare aplicate mai multor subiecţi ei au identificat patru categorii de recompense pentru telespectatori, în vederea cărora acţionează jurnaliştii şi anume: divertisment (ca formă de evadare), relaţii sociale (pentru nevoia de companie), identitatea personală (în procesul construirii imagini şi respectului de sine) şi supraveghere socială (când se urmăreşte realitatea).
Una dintre premisele procesului de manipulare este faptul că feed-back-ul există, dar se realizează în timp, iar informaţia nu este aproape niciodată egală cu mesajul, în sensul că ce se comunică se îmbogăţeşte cu modul în care se comunică. Pericolul devine, astfel, mai grav în cazul canalului audio-vizual, din cauza cantităţii, puterii de pătrundere-acoperire şi structurii acestui tip de mesaj sincretic.
Acestea fiind spuse putem vorbi despre manipulare ca o variantă malefică a persuasiunii, ce se caracterizează prin apariţia intenţionalităţii negative, care prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parţială. Aristide Onanes observând acest lucru a afirmat că „secretul manipulării este de a deţine numai tu informaţia” şi din acest lucru putem întări afirmaţia că televizorul deţine o forţă manipulatoare mare, pentru că se bazează şi pe imagine.
Posibilităţile de exercitare a manipulării au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii, iar unul dintre ele este falsificarea a cel puţin unuia din elementele mesajului televizat. În acest sens, avem manipulare punctuală printr-un mesaj anume, printr-o emisiune anume, o ştire sau un comunicat, caz în care responsabilitatea este a autorului, manipulare semi-punctuală printr-o serie de emisiuni pe o anumită temă, când responsabilitatea este a întregului colectiv de redacţie sau a întregului departament de producţie iar ultimul tip este manipularea de durată, dictată de orientarea postului de televiziune sau a unor emisiuni specifice.
Un alt tip de clasificare a manipulării opiniei publice este în funcţie de amplitudinea modificărilor provocate şi astfel avem manipulari ce produc modificări minore, care pot avea efecte ample. Tehnicile cel mai des folosite sunt „piciorul în uşă” (ex: cerşetorul întâi spală parbrizul apoi se foloseşte de faptul că te simţi vinovat şi trebuie să-i dai bani) şi „trântitul uşii în faţă” (oamenii sunt forţaţi să accepte o ofertă după ce li s-a prezentat una mai puţin avantajoasă). Următoarele ar fi manipulările medii, care duc la modificări importante ale situaţiilor sociale şi folosesc mai ales tehnici menite să inducă sentimentul supunerii faţă de autorităţi, precum tehnica „dezarmării victimelor”, prin intermediul căreia victimele sunt percepute ca fiinţe non-umane şi tehnica „dezindividualizării atacatorilor” (ex: membrii KuKluxKlan îşi acopereau faţa cu măşti şi cearceafuri tocmai pentru a-şi proteja identitatea, a rămâne în anonimat şi a putea ucide în continuare nestingheriţi). Cea mai gravă este considerată manipularea cu efecte mari, prin care e influenţată întreaga cultură în care trăieşte individul, întregul sistem comportamental, de valori şi gândire. În această direcţie s-a pronunţat Emile Durkheim când a identificat efectul cel mai grav în fenomenul de anomie, ceea ce înseamnă creşterea ratei sinuciderilor, alienărilor, îmbolnăvirilor psihice şi a agresivităţii. Edificatoare în acest sens sunt rezultatele analizei Centrului de Studii şi Cercetări pentru probleme din România anului 1994, când 88% dintre tinerii între 15-29 de ani sufereau de anomie din cauza lipsei de legi sau aplicării defectuase a reglementărilor existente în perioada post-decembristă.
Putem, de asemenea, să identificăm mai multe forme de manipulare cu diferite instrumente. Printre acestea se află manipularea prin imagine, în care cameramanul poate filma, prin mişcări de cameră, încât să ascundă sau să exagereze unele date, detalii şi caracteristici, precum numărul persoanelor de la o demonstraţie, făcându-ne să credem ceea ce arată şi manifestând astfel „efectul de real” al imaginii, al camerei, al televiziunii. Urmează manipularea prin filmare cu planuri, unghiuri ş.a.m.d., în care se folosesc tendenţios posibilităţile de înregistrare şi modurile de filmare, tot pentru a crea iluzia de mulţime din doar câteva persoane. Manipularea prin folosirea tendenţioasa a unghiulaţiei, încadraturilor, luminilor şi mai ales a obiectivelor cu efecte speciale poate fi folosită până la ridicularizarea şi compromiterea celor implicaţi.
Cât despre folosirea posibilităţilor montajului, se pot elimina astfel elementele esenţiale, afirmaţia se poate transforma în negaţie prin „ciupirea” din imagine şi sunet, imaginile filmate într-un loc pot fi prezentate ca aparţinând altuia sau se poate pur şi simplu realiza în mod intenţionat un mixaj defectuos, când banda se aude şi se vede perfect, dar se acoperă de „zgomot”. Manipulare prin montaj se obţine atunci când acesta este realizat în scopul de a defăima şi compromite, de a pune într-o lumină proastă o persoană sau o parte implicată într-un eveniment. La ceea ce ţine de sunet putem spune că un rol important îl are comentariul din off, care exagerează sau diminuează cauze şi efecte, defăimează, acuză şi/sau compromite persoane, instituţii, grupuri şi atribuie apartenenţa unui loc filmat altuia. Un studiu de caz interesant în această privinţă ar fi asupra prezentării la televizor a boicotului Jocurilor Olimpice de la Moscova de către SUA. Rezultatele unui astfel de studiu au arătat modul în care marile corporaţii americane au prezentat subiectul: CBS a fost sceptică asupra reuşitei boicotului, NBC a pus accentul pe poziţiile atleţilor, ABC a subliniat reacţiile emoţionale, dar dacă la jumătatea lunii ianuarie 1980 doar 49% dintre americani susţineau boicotul, la începutul lui februarie erau pentru acesta 73% şi asta datorită comentariilor făcute pe baza imaginilor prezentate.
Se poate vorbi şi despre manipularea prin paginaţie, specifică buletinelor de ştiri, când o ştire importantă este situată la sfârşitul jurnalului. O altă formă de manipulare prin intermediul televiziunii este manipularea prin omisiune, în care un eveniment sau o persoană, un grup social sau un partid politic nu este prezentat în nici un program; această formă se foloseşte de obicei pentru a ascunde un eveniment nefericit. Procedeul „a ascunde tot” sau „conspiraţia tăcerii” este un tip aparte de manipulare prin omisiune, care fie subliniază altceva decât ar trebui, fie arată ceea ce trebuie, dar făcând să pară altfel. Astfel, televiziuenea îndeamnă la dramatizare în dublu sens, prin mise-en-scène a unui eveniment şi totodată exagerarea importanţei şi gravităţii acestuia.
Nu sunt de ignorat nici zvonurile mediatice, ca relatări sau explicaţii neverificate, care se răspândesc de la om la om şi sunt legate de un obiect, o persoană, un eveniment sau o problemă de interes public. Ele pot fi combătute prin politică sau pot fi amplificate de aceasta şi T. Shibutani le-a dat poate cea mai potrivită definiţie: „zvonurile sunt ştiri improvizate, rezultate în urma unui proces de deliberare colectivă în scopul atribuirii de sens unor fapte inexplicabile, la originile cărora se află un eveniment important şi ambiguu”. Cei care intră în vizorul public trebuie să fie conştienţi că viaţa lor nu mai e doar a lor, iar impresarii şi ataşaţii de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul considerat potrivit. Paparazzii îşi asumă şi ei obligaţia de a surprinde viaţa particulară a „starurilor” şi a „vedetelor”. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi: alimentarea nevoii de a intra în intimitatea cuiva. Bârfa nu trebuie nici măcar să fie adevarată, deoarece publicul preferă, în general, o poveste amăgitoare în locul unui adevăr banal. Adevărata bârfă trebuie să alimenteze mitul păstrând imaginea celui în discuţie. Această practică este justificată prin faptul că redactorul şef nu poate aştepta ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, ca să afle ce anume a fost sau nu adevărat şi considerat ştire, pentru că ştirea nu e definită neapărat de conţinutul ei intrinsec. Ceea ce transformă informaţia în ştire este insolitul, neobişnuitul. Ştirile sunt legate de accidente sau incidente pe care publicul abia aşteaptă să le savureze. Aşadar, lucrurile de care ne temem sau la care sperăm sunt cele care formează nucleul unei ştiri şi al zvonului.
O tehnică ce ţine, de această dată, de regia unui spectacol în direct, poate fi pusă în practică selectând imaginile luate de anumite camere plasate la locul desfăşurării evenimentului în locul altor camere. Trebuie menţionat că regia de emisie are posibilitatea de a comuta în timp real imaginea pe oricare din camerele active plasate într-un loc. Prin privilegierea imaginilor se pot „face pierdute” anumite fapte mai importante şi se poate da o mai mare importanţă decât ar fi cazul unora minore.
Am mai vorbit despre ea, dar trebuie prezentată şi cenzura, deoarece asupra televiziunii fac presiune o mulţime de factori socio-economici. Cenzura se poate manifesta în diferite forme, cum ar fi: impunerea subiectului de discuţie, impunerea condiţiilor de comunicare, executarea condiţiilor temporale (ex: de multe ori dezbaterile televizate se termină tocmai când participanţii au ajuns în miezul problemelor). Alte forme ale manipulării prin cenzură le identificăm în constrângerea impusă politic postului de televiziune sau în constrângerile de ordin economic, deoarece proprietarul unui canal audio-vizual poate fi statul (TVR), un om de afaceri (TF1 - François Bouygues) sau alte tipuri de asociaţii. Un tip aparte de cenzură îl reprezintă profesionalismul, situaţie în care jurnaliştii se autocenzurează. Aşadar, jurnaliştii au intenţii manipulatoare şi de foarte multe ori o fac conştient, bazându-se pe faptul că presa este „a patra putere în stat”. Se poate, totuşi, ca jurnaliştii să fie doar marionete ale manipulării, prin puterea conferită de mass-media, care le gâdilă orgoliul şi îi face să promoveze specialişti, politicieni, sociologi, alţi jurnalişti sau „specialişti” obscuri. Există, aşadar, situaţii în care jurnaliştii nu îşi dau seama că sunt manipulaţi la rândul lor (ex: în timpul grevei studenţilor francezi din 1968 jurnaliştii au exagerat, nu neapărat voit, gravitatea grevei). Reporterii nu pot acoperi şi nu pot reflecta tot ceea ce se întâmplă în lume; în plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecţii privitoare la ce fapte se dau publicităţii, în ce formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicaţii. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, iar opinia pe care o înfăţişează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri şi sub presiunea interesului propriu.
Deşi nu ne place să recunoaştem: politica este destul de mult implicată în mass-media. O dovadă evidentă în acest sens este aceea că jurnaliştii pun mai mult accentul pe efectul politic al discursurilor decât pe conţinutul lor. Trebuie să mai menţionăm şi faptul că un atu al vedetelor TV este charisma, acel ansamblu de calităţi înnăscute şi/sau dobândite, cultivate, care ţin de fizicul, puterea de a capta interesul şi de a magnetiza privirile, limbajul, construcţia discursului, ţinuta, tonul, expresia facială etc.
O altă formă importantă de manipulare televizuală este prin mijloacele non-verbale. Comunicarea non-verbală este un proces complex, care include omul cu starea sa sufletească, mişcările trupului, mesajul şi cei cu care relaţionează. Pe această linie R. Baudler şi J. Grinder (fondatorii programării neurolingvistice) consideră că principalele instrumente ale manipulării în dialoguri şi negocieri sunt vocea, buzele, privirea, gesturile, postura şi distanţele. Deşi doar 7% din informaţie este legată de cuvinte, 38% reprezintă paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), iar 55% e percepută şi reţinută prin intermediul limbajului non-verbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului ş.a.) rolul său este adesea minimalizat, în ciuda faptului că body language poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală.
Mai există, ce-i drept mai rar folosită în televiziune şi mai mult în clipurile gen YouTube, manipularea numai prin text, când pe un fond de imagine, corect filmată şi montată, textul afirmă sau insinuează neadevăruri. Lista ar putea continua, însă mai aducem aminte doar de folosirea unor elemente (procedee) incongruente sau incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai pentru ca sinteza să nu se producă.
După Pierre Bourdieu manipularea în televiziune se poate realiza cu ajutorul moderatorului, care prin intervenţii constrângătoare impune subiectul, dă cuvântul şi mimează uneori lipsa timpului, prin modul în care este alcătuit cercul de invitaţi (ceea ce influenţează inconştient modul de percepţie al telespectatorilor), deci prin compoziţia platoului şi prin scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisia. Aceste idei sunt întărite şi de ingredientele necesare tehnicii de disimulare a manipulării. Primul se referă tot la moderatori, care ţin să-i aibe în jurul unei mese (de preferinţă rotundă, pentru a crea impresia de egalitate a opiniilor) pe reprezentanţii diverselor părţi. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare cu atât este indusă mai uşor ideea de obiectivitate. Al doilea ingredient ia în considerare centrul de greutate ce se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. Se continuă cu exagerarea rolului garanţilor sociali apoi cu faptul că de cele mai multe ori duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop pe lângă determinarea invitatului de a spune adevărul şi convingerea telespectatorilor că moderatorul este neutru şi obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea celor care îl privesc. În al cincilea rând s-a observat, cel puţin în România, practica conform căreia se invită personalităţi pentru a dezbate subiecte din domenii cu care, cel puţin aparent, nu au nici o legatură, astfel se realizează transferul de specializare.
Pe lângă toate acestea, există o modalitate de disimulare a manipulării extrem de periculoasă, pentru că foloseşte tehnici de manipulare foarte vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă şi gravă. De exemplu, folosirea exagerată a argumentelor pro sau contra unei poziţii duce la respingerea sau acceptarea acelei poziţii şi orice propoziţie ar devia de la linia cunoscută de telespectatori ar fi percepută precum o dovadă de bun-simţ şi considerată extrem de importantă, deci luată drept adevărată.
În concluzie, daca nu s-a înţeles încă, spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele iraţionale. Intenţiile reale ale celui ce trimite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Absolut orice element din ceea ce compune un material de televiziune poate manipula: fie că este vorba despre filmare (cadre, mişcări de cameră, treceri), de montaj, de lucru în studio (lumini, poziţionare, mişcări de cameră), de sunet, de combinarea dintre sunet şi imagine, de comentariul din off sau de lansarea ştirii de către crainic.
Bibliografie
Bejan Sorin, Iniţiere în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2008
Bucheru Ion, Fenomenul televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2004
Buzărnescu Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, f.a.
Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, variantă PDF needitată, 2011
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Crişan Corina, Danciu Lucian, Manipularea opiniei publice prin mas-media, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000
Dobrescu Paul, Bârgăuanu Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001
Gheorghe Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Bucureşti, Editura Evanghelismos şi Fundaţia „Tradiţia Românească”, 2005
Herjeu Radu, Oglinda mişcătoare: tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000
Kapferer Jean Noël, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004
Stavre Ion, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti, Editura Nemira, 2004
Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
Prin sinteza dintre logică, retorică, publicistică, arta actorului, arta imaginii în mişcare, sunet şi muzică, mesajul audiovizual devine spectacol. În acest fel, informaţia propriu-zisă este dublată de forţa de persuasiune prin impact emoţional direct. Astfel, căutarea cu orice preţ a divertismentului face ca orice producţie TV să ia forma unui spectacol sau a unui scandal. Dacă vrem să evităm acest lucru şi nu vrem să ne lăsăm manipulaţi şi hipnotizaţi de televiziune cea mai la îndemână metodă de a reacţiona rămâne deocamdată zapping-ul , deoarece nu putem nega în totalitate importanţa televiziunii secolului XXI. Preferinţa pentru subiectele emoţionale, care oferă imagini şocante în jurnalele televizate, influentează chiar desfăşurarea unor evenimente. Mass-media fixează în acest sens agenda publică, prin modul de selecţie a ştirilor şi prin faptul că indiferent dacă impun sau nu un anumit mod de a gândi, mass-media ne impun subiectele la care să reflectăm. Televiziunea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca în funcţie de această ierarhizare să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect ea ne face să credem că există în primul rând sau exlusiv ceea ce este mediatizat. O altă teorie este aceea a modelului psihologic elaborat de Comstock, care integrează mai multe studii despre efectele filmelor aupra telespectatorilor. Astfel, el a identificat efecte negative precum agresivitatea şi a observat că stimularea emoţională joacă rolul cel mai important în a determina pe cineva să adopte un comportament explicit. În schimb, Noelle Newman, în „spirala tăcerii”, arată cum presiunea se exercită în special prin televiziune, canal de comunicare prin excelenţă neselectiv: în timp ce urmăresc imaginile, oamenii nu îşi pun întrebări referitoare la credibilitatea acestora. Mesajul audio-vizual este perceput liniar, în timp real.
Primul pas ca manipularea să aibe efect este exprimarea foarte simplă, care să prindă imediat, fără să mai permită apariţia unor întrebări suplimentare. Astfel, cel de acasă are senzaţia că cel ce vorbeşte spune adevărul. Calitatea de „veridic” trebuie dată oricărui mesaj, care are scopul de a manipula. Este condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale, subconştiente, să reuşească. Înţelegerea rapidă şi „descoperirea” logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenţie scăzută concordanţei dintre logica internă a mesajului şi logica normală, uzuală, continuă a raportărilor noilor informaţii la cele deja acumulate.
Tot aici putem vorbi şi despre mimetismul mediatic ca febră ce cuprinde deseori mass-media şi împinge majoritatea canalelor de comunicare să trateze cu prioritate un subiect. Televiziunile, radiourile, presa abordează un anumit subiect şi se conving că acesta este indispensabil, însă uneori se dovedeşte că informaţia a fost falsă. Mimetismul mediatic în cazul ştirilor pozitive este din păcate mult mai rar, din cauza presiunii timpului şi a concurenţei. Efectul pe termen lung al unei astfel de informări tendenţioase este pierderea capacităţii de operaţionalizare, de analiză şi transformarea telespectatorului într-un consumator care reacţionează emoţional. Posibilitatea de manipulare este mult mai mare în spaţiul emoţional iraţional. Hiperemoţionalitatea există, însă în doze diferite şi în alte canale ale comunicării, dar de referinţă rămâne televiziunea, deoarece telespectatorul realizează un transfer de emoţionalitate de la imagini la informaţia transmisă. Şocul emoţional produs de imagini, mai ales de supărare, suferinţă, moarte este incomparabil cu cel produs de alte forme de jurnalism. O imagine valorează cât mii de cuvinte. Din această cauză, imaginile compromiţătoare, delicate sunt cenzurate, pentru că atunci când ochiul şi urechea intră în conflict câştigă ochiul. Deşi regulile pentru publicarea datelor în cazul accidentelor din care au rezultat morţi sau răniţi sugerează jurnaliştilor să nu facă ceva senzaţional din moarte, rănire sau boală şi să nu publice adresa victimelor sau a familiilor acestora această regulă este deseori încălcată, pentru că mesajul televizat se adresează în proporţie considerabilă afectivităţii receptorului, afectele fiind stări manipulatoare sau favorabile manipulării.
Din dorinţa de obiectivitate jurnaliştii au început să construiască cu atâta atenţie emisiunile încât rezultatul este de cele mai multe ori o capodoperă de manipulare inconştientă, care reflectă toate percepţiile, convingerile şi motivaţiile realizatorului. Aşadar, canalul cu impacul cel mai puternic şi cu posibilităţile cele mai largi de manipulare este televiziunea. Prin manipulare se deschide drumul unui traseu pe parcursul căruia funcţia de informare se distorsionează, ajungând să se transforme în contrariul ei , adică în dezinformare. Distorsionarea mesajului afectează populaţia, care adesea se găseşte nepregătită în faţa unor fenomene despre care nu a fost avertizată corespunzător.
Cercetările lui Gerbner şi Fiske au demonstrat că „mass-media nu creează atitudini şi valori, pentru că acestea trebuie să existe deja, ci le hrănesc şi le propagă”, iar McQuail, Blumber şi Brown au identificat „teoria utilizării şi recompenselor”, după care telespectatorii se uită la emisiunile de tip jocuri şi concursuri pentru autoevaluare, ca mod de interacţiune socială, de divertisment şi pentru educare. Pe baza acestor chestionare aplicate mai multor subiecţi ei au identificat patru categorii de recompense pentru telespectatori, în vederea cărora acţionează jurnaliştii şi anume: divertisment (ca formă de evadare), relaţii sociale (pentru nevoia de companie), identitatea personală (în procesul construirii imagini şi respectului de sine) şi supraveghere socială (când se urmăreşte realitatea).
Una dintre premisele procesului de manipulare este faptul că feed-back-ul există, dar se realizează în timp, iar informaţia nu este aproape niciodată egală cu mesajul, în sensul că ce se comunică se îmbogăţeşte cu modul în care se comunică. Pericolul devine, astfel, mai grav în cazul canalului audio-vizual, din cauza cantităţii, puterii de pătrundere-acoperire şi structurii acestui tip de mesaj sincretic.
Acestea fiind spuse putem vorbi despre manipulare ca o variantă malefică a persuasiunii, ce se caracterizează prin apariţia intenţionalităţii negative, care prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parţială. Aristide Onanes observând acest lucru a afirmat că „secretul manipulării este de a deţine numai tu informaţia” şi din acest lucru putem întări afirmaţia că televizorul deţine o forţă manipulatoare mare, pentru că se bazează şi pe imagine.
Posibilităţile de exercitare a manipulării au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii, iar unul dintre ele este falsificarea a cel puţin unuia din elementele mesajului televizat. În acest sens, avem manipulare punctuală printr-un mesaj anume, printr-o emisiune anume, o ştire sau un comunicat, caz în care responsabilitatea este a autorului, manipulare semi-punctuală printr-o serie de emisiuni pe o anumită temă, când responsabilitatea este a întregului colectiv de redacţie sau a întregului departament de producţie iar ultimul tip este manipularea de durată, dictată de orientarea postului de televiziune sau a unor emisiuni specifice.
Un alt tip de clasificare a manipulării opiniei publice este în funcţie de amplitudinea modificărilor provocate şi astfel avem manipulari ce produc modificări minore, care pot avea efecte ample. Tehnicile cel mai des folosite sunt „piciorul în uşă” (ex: cerşetorul întâi spală parbrizul apoi se foloseşte de faptul că te simţi vinovat şi trebuie să-i dai bani) şi „trântitul uşii în faţă” (oamenii sunt forţaţi să accepte o ofertă după ce li s-a prezentat una mai puţin avantajoasă). Următoarele ar fi manipulările medii, care duc la modificări importante ale situaţiilor sociale şi folosesc mai ales tehnici menite să inducă sentimentul supunerii faţă de autorităţi, precum tehnica „dezarmării victimelor”, prin intermediul căreia victimele sunt percepute ca fiinţe non-umane şi tehnica „dezindividualizării atacatorilor” (ex: membrii KuKluxKlan îşi acopereau faţa cu măşti şi cearceafuri tocmai pentru a-şi proteja identitatea, a rămâne în anonimat şi a putea ucide în continuare nestingheriţi). Cea mai gravă este considerată manipularea cu efecte mari, prin care e influenţată întreaga cultură în care trăieşte individul, întregul sistem comportamental, de valori şi gândire. În această direcţie s-a pronunţat Emile Durkheim când a identificat efectul cel mai grav în fenomenul de anomie, ceea ce înseamnă creşterea ratei sinuciderilor, alienărilor, îmbolnăvirilor psihice şi a agresivităţii. Edificatoare în acest sens sunt rezultatele analizei Centrului de Studii şi Cercetări pentru probleme din România anului 1994, când 88% dintre tinerii între 15-29 de ani sufereau de anomie din cauza lipsei de legi sau aplicării defectuase a reglementărilor existente în perioada post-decembristă.
Putem, de asemenea, să identificăm mai multe forme de manipulare cu diferite instrumente. Printre acestea se află manipularea prin imagine, în care cameramanul poate filma, prin mişcări de cameră, încât să ascundă sau să exagereze unele date, detalii şi caracteristici, precum numărul persoanelor de la o demonstraţie, făcându-ne să credem ceea ce arată şi manifestând astfel „efectul de real” al imaginii, al camerei, al televiziunii. Urmează manipularea prin filmare cu planuri, unghiuri ş.a.m.d., în care se folosesc tendenţios posibilităţile de înregistrare şi modurile de filmare, tot pentru a crea iluzia de mulţime din doar câteva persoane. Manipularea prin folosirea tendenţioasa a unghiulaţiei, încadraturilor, luminilor şi mai ales a obiectivelor cu efecte speciale poate fi folosită până la ridicularizarea şi compromiterea celor implicaţi.
Cât despre folosirea posibilităţilor montajului, se pot elimina astfel elementele esenţiale, afirmaţia se poate transforma în negaţie prin „ciupirea” din imagine şi sunet, imaginile filmate într-un loc pot fi prezentate ca aparţinând altuia sau se poate pur şi simplu realiza în mod intenţionat un mixaj defectuos, când banda se aude şi se vede perfect, dar se acoperă de „zgomot”. Manipulare prin montaj se obţine atunci când acesta este realizat în scopul de a defăima şi compromite, de a pune într-o lumină proastă o persoană sau o parte implicată într-un eveniment. La ceea ce ţine de sunet putem spune că un rol important îl are comentariul din off, care exagerează sau diminuează cauze şi efecte, defăimează, acuză şi/sau compromite persoane, instituţii, grupuri şi atribuie apartenenţa unui loc filmat altuia. Un studiu de caz interesant în această privinţă ar fi asupra prezentării la televizor a boicotului Jocurilor Olimpice de la Moscova de către SUA. Rezultatele unui astfel de studiu au arătat modul în care marile corporaţii americane au prezentat subiectul: CBS a fost sceptică asupra reuşitei boicotului, NBC a pus accentul pe poziţiile atleţilor, ABC a subliniat reacţiile emoţionale, dar dacă la jumătatea lunii ianuarie 1980 doar 49% dintre americani susţineau boicotul, la începutul lui februarie erau pentru acesta 73% şi asta datorită comentariilor făcute pe baza imaginilor prezentate.
Se poate vorbi şi despre manipularea prin paginaţie, specifică buletinelor de ştiri, când o ştire importantă este situată la sfârşitul jurnalului. O altă formă de manipulare prin intermediul televiziunii este manipularea prin omisiune, în care un eveniment sau o persoană, un grup social sau un partid politic nu este prezentat în nici un program; această formă se foloseşte de obicei pentru a ascunde un eveniment nefericit. Procedeul „a ascunde tot” sau „conspiraţia tăcerii” este un tip aparte de manipulare prin omisiune, care fie subliniază altceva decât ar trebui, fie arată ceea ce trebuie, dar făcând să pară altfel. Astfel, televiziuenea îndeamnă la dramatizare în dublu sens, prin mise-en-scène a unui eveniment şi totodată exagerarea importanţei şi gravităţii acestuia.
Nu sunt de ignorat nici zvonurile mediatice, ca relatări sau explicaţii neverificate, care se răspândesc de la om la om şi sunt legate de un obiect, o persoană, un eveniment sau o problemă de interes public. Ele pot fi combătute prin politică sau pot fi amplificate de aceasta şi T. Shibutani le-a dat poate cea mai potrivită definiţie: „zvonurile sunt ştiri improvizate, rezultate în urma unui proces de deliberare colectivă în scopul atribuirii de sens unor fapte inexplicabile, la originile cărora se află un eveniment important şi ambiguu”. Cei care intră în vizorul public trebuie să fie conştienţi că viaţa lor nu mai e doar a lor, iar impresarii şi ataşaţii de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul considerat potrivit. Paparazzii îşi asumă şi ei obligaţia de a surprinde viaţa particulară a „starurilor” şi a „vedetelor”. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi: alimentarea nevoii de a intra în intimitatea cuiva. Bârfa nu trebuie nici măcar să fie adevarată, deoarece publicul preferă, în general, o poveste amăgitoare în locul unui adevăr banal. Adevărata bârfă trebuie să alimenteze mitul păstrând imaginea celui în discuţie. Această practică este justificată prin faptul că redactorul şef nu poate aştepta ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, ca să afle ce anume a fost sau nu adevărat şi considerat ştire, pentru că ştirea nu e definită neapărat de conţinutul ei intrinsec. Ceea ce transformă informaţia în ştire este insolitul, neobişnuitul. Ştirile sunt legate de accidente sau incidente pe care publicul abia aşteaptă să le savureze. Aşadar, lucrurile de care ne temem sau la care sperăm sunt cele care formează nucleul unei ştiri şi al zvonului.
O tehnică ce ţine, de această dată, de regia unui spectacol în direct, poate fi pusă în practică selectând imaginile luate de anumite camere plasate la locul desfăşurării evenimentului în locul altor camere. Trebuie menţionat că regia de emisie are posibilitatea de a comuta în timp real imaginea pe oricare din camerele active plasate într-un loc. Prin privilegierea imaginilor se pot „face pierdute” anumite fapte mai importante şi se poate da o mai mare importanţă decât ar fi cazul unora minore.
Am mai vorbit despre ea, dar trebuie prezentată şi cenzura, deoarece asupra televiziunii fac presiune o mulţime de factori socio-economici. Cenzura se poate manifesta în diferite forme, cum ar fi: impunerea subiectului de discuţie, impunerea condiţiilor de comunicare, executarea condiţiilor temporale (ex: de multe ori dezbaterile televizate se termină tocmai când participanţii au ajuns în miezul problemelor). Alte forme ale manipulării prin cenzură le identificăm în constrângerea impusă politic postului de televiziune sau în constrângerile de ordin economic, deoarece proprietarul unui canal audio-vizual poate fi statul (TVR), un om de afaceri (TF1 - François Bouygues) sau alte tipuri de asociaţii. Un tip aparte de cenzură îl reprezintă profesionalismul, situaţie în care jurnaliştii se autocenzurează. Aşadar, jurnaliştii au intenţii manipulatoare şi de foarte multe ori o fac conştient, bazându-se pe faptul că presa este „a patra putere în stat”. Se poate, totuşi, ca jurnaliştii să fie doar marionete ale manipulării, prin puterea conferită de mass-media, care le gâdilă orgoliul şi îi face să promoveze specialişti, politicieni, sociologi, alţi jurnalişti sau „specialişti” obscuri. Există, aşadar, situaţii în care jurnaliştii nu îşi dau seama că sunt manipulaţi la rândul lor (ex: în timpul grevei studenţilor francezi din 1968 jurnaliştii au exagerat, nu neapărat voit, gravitatea grevei). Reporterii nu pot acoperi şi nu pot reflecta tot ceea ce se întâmplă în lume; în plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecţii privitoare la ce fapte se dau publicităţii, în ce formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicaţii. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, iar opinia pe care o înfăţişează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri şi sub presiunea interesului propriu.
Deşi nu ne place să recunoaştem: politica este destul de mult implicată în mass-media. O dovadă evidentă în acest sens este aceea că jurnaliştii pun mai mult accentul pe efectul politic al discursurilor decât pe conţinutul lor. Trebuie să mai menţionăm şi faptul că un atu al vedetelor TV este charisma, acel ansamblu de calităţi înnăscute şi/sau dobândite, cultivate, care ţin de fizicul, puterea de a capta interesul şi de a magnetiza privirile, limbajul, construcţia discursului, ţinuta, tonul, expresia facială etc.
O altă formă importantă de manipulare televizuală este prin mijloacele non-verbale. Comunicarea non-verbală este un proces complex, care include omul cu starea sa sufletească, mişcările trupului, mesajul şi cei cu care relaţionează. Pe această linie R. Baudler şi J. Grinder (fondatorii programării neurolingvistice) consideră că principalele instrumente ale manipulării în dialoguri şi negocieri sunt vocea, buzele, privirea, gesturile, postura şi distanţele. Deşi doar 7% din informaţie este legată de cuvinte, 38% reprezintă paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), iar 55% e percepută şi reţinută prin intermediul limbajului non-verbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului ş.a.) rolul său este adesea minimalizat, în ciuda faptului că body language poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală.
Mai există, ce-i drept mai rar folosită în televiziune şi mai mult în clipurile gen YouTube, manipularea numai prin text, când pe un fond de imagine, corect filmată şi montată, textul afirmă sau insinuează neadevăruri. Lista ar putea continua, însă mai aducem aminte doar de folosirea unor elemente (procedee) incongruente sau incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai pentru ca sinteza să nu se producă.
După Pierre Bourdieu manipularea în televiziune se poate realiza cu ajutorul moderatorului, care prin intervenţii constrângătoare impune subiectul, dă cuvântul şi mimează uneori lipsa timpului, prin modul în care este alcătuit cercul de invitaţi (ceea ce influenţează inconştient modul de percepţie al telespectatorilor), deci prin compoziţia platoului şi prin scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisia. Aceste idei sunt întărite şi de ingredientele necesare tehnicii de disimulare a manipulării. Primul se referă tot la moderatori, care ţin să-i aibe în jurul unei mese (de preferinţă rotundă, pentru a crea impresia de egalitate a opiniilor) pe reprezentanţii diverselor părţi. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare cu atât este indusă mai uşor ideea de obiectivitate. Al doilea ingredient ia în considerare centrul de greutate ce se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. Se continuă cu exagerarea rolului garanţilor sociali apoi cu faptul că de cele mai multe ori duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop pe lângă determinarea invitatului de a spune adevărul şi convingerea telespectatorilor că moderatorul este neutru şi obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea celor care îl privesc. În al cincilea rând s-a observat, cel puţin în România, practica conform căreia se invită personalităţi pentru a dezbate subiecte din domenii cu care, cel puţin aparent, nu au nici o legatură, astfel se realizează transferul de specializare.
Pe lângă toate acestea, există o modalitate de disimulare a manipulării extrem de periculoasă, pentru că foloseşte tehnici de manipulare foarte vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă şi gravă. De exemplu, folosirea exagerată a argumentelor pro sau contra unei poziţii duce la respingerea sau acceptarea acelei poziţii şi orice propoziţie ar devia de la linia cunoscută de telespectatori ar fi percepută precum o dovadă de bun-simţ şi considerată extrem de importantă, deci luată drept adevărată.
În concluzie, daca nu s-a înţeles încă, spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele iraţionale. Intenţiile reale ale celui ce trimite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Absolut orice element din ceea ce compune un material de televiziune poate manipula: fie că este vorba despre filmare (cadre, mişcări de cameră, treceri), de montaj, de lucru în studio (lumini, poziţionare, mişcări de cameră), de sunet, de combinarea dintre sunet şi imagine, de comentariul din off sau de lansarea ştirii de către crainic.
Bibliografie
Bejan Sorin, Iniţiere în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2008
Bucheru Ion, Fenomenul televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2004
Buzărnescu Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, f.a.
Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, variantă PDF needitată, 2011
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Crişan Corina, Danciu Lucian, Manipularea opiniei publice prin mas-media, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000
Dobrescu Paul, Bârgăuanu Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001
Gheorghe Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Bucureşti, Editura Evanghelismos şi Fundaţia „Tradiţia Românească”, 2005
Herjeu Radu, Oglinda mişcătoare: tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000
Kapferer Jean Noël, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004
Stavre Ion, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti, Editura Nemira, 2004
Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
joi, 14 iulie 2011
Cel mai nou sistem ERP disponibil acum şi în România
Cel mai nou sistem pentru dezvoltarea afacerii, bazat pe tehnologia Cloud Computing, este prezent acum şi în România, prin RVX Manager, după ce a fost implementat cu succes în Marea Britanie şi Statele Unite.
Fiecare modul din sistemul RVX Manager este pregătit să răspundă unei activităţi şi unei evidenţe complexe, pentru a uşua modul de lucru. Pentru instalarea acestuia nu este necesară înlocuirea vechiul sistem ERP, ci completarea cu câmpuri şi module pentru dezvoltare.
Noutăţile din pachetul RVX Manager uşurează desfăşurarea proceselor de afaceri prin: aplicaţia Web based cu interfaţă AJAX, integrarea cu webshop-urile cu care firma colaborează, actualizare în timp real, lucrul cu volum mare de date şi navigare rapidă, dar şi instalare pe server propriu.
RVX Manager este conceput ca un sistem ce porneşte de la un program standard şi poate fi personalizat şi dezvoltat cu documente, câmpuri, funcţii, rapoarte şi module specifice fiecărui domeniu de activitate. La pachetul standard pot fi adăugate programe speciale, cum este RVX Cub, modulul de analiză a datelor, care ajută în procesul decizional.
Pentru informaţii despre programele disponibile consultaţi: http://www.rvx.ro/category/programe/
Fiecare modul din sistemul RVX Manager este pregătit să răspundă unei activităţi şi unei evidenţe complexe, pentru a uşua modul de lucru. Pentru instalarea acestuia nu este necesară înlocuirea vechiul sistem ERP, ci completarea cu câmpuri şi module pentru dezvoltare.
Noutăţile din pachetul RVX Manager uşurează desfăşurarea proceselor de afaceri prin: aplicaţia Web based cu interfaţă AJAX, integrarea cu webshop-urile cu care firma colaborează, actualizare în timp real, lucrul cu volum mare de date şi navigare rapidă, dar şi instalare pe server propriu.
RVX Manager este conceput ca un sistem ce porneşte de la un program standard şi poate fi personalizat şi dezvoltat cu documente, câmpuri, funcţii, rapoarte şi module specifice fiecărui domeniu de activitate. La pachetul standard pot fi adăugate programe speciale, cum este RVX Cub, modulul de analiză a datelor, care ajută în procesul decizional.
Pentru informaţii despre programele disponibile consultaţi: http://www.rvx.ro/category/programe/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)