Influenţa mass-media se poate produce într-un interval scurt de timp sau poate avea nevoie de mai mult timp. De asemenea, efectele presei pot crea schimbări dorite sau nedorite. Influenţa mass-media poate conduce, la nivel individual, la acord, identificare sau internalizarea valorilor sau a sensurilor transmise prin presă. În acest sens, acordul este acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj, identificarea presupune asumarea şi imitarea valorilor şi comportamentelor promovate iar internalizarea înseamnă asimilarea valorilor, sentimentelor şi modelelor de comportament difuzate de mass-media, acesta fiind nivelul maxim de eficienţă a influenţării.
Prin sinteza dintre logică, retorică, publicistică, arta actorului, arta imaginii în mişcare, sunet şi muzică, mesajul audiovizual devine spectacol. În acest fel, informaţia propriu-zisă este dublată de forţa de persuasiune prin impact emoţional direct. Astfel, căutarea cu orice preţ a divertismentului face ca orice producţie TV să ia forma unui spectacol sau a unui scandal. Dacă vrem să evităm acest lucru şi nu vrem să ne lăsăm manipulaţi şi hipnotizaţi de televiziune cea mai la îndemână metodă de a reacţiona rămâne deocamdată zapping-ul , deoarece nu putem nega în totalitate importanţa televiziunii secolului XXI. Preferinţa pentru subiectele emoţionale, care oferă imagini şocante în jurnalele televizate, influentează chiar desfăşurarea unor evenimente. Mass-media fixează în acest sens agenda publică, prin modul de selecţie a ştirilor şi prin faptul că indiferent dacă impun sau nu un anumit mod de a gândi, mass-media ne impun subiectele la care să reflectăm. Televiziunea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca în funcţie de această ierarhizare să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect ea ne face să credem că există în primul rând sau exlusiv ceea ce este mediatizat. O altă teorie este aceea a modelului psihologic elaborat de Comstock, care integrează mai multe studii despre efectele filmelor aupra telespectatorilor. Astfel, el a identificat efecte negative precum agresivitatea şi a observat că stimularea emoţională joacă rolul cel mai important în a determina pe cineva să adopte un comportament explicit. În schimb, Noelle Newman, în „spirala tăcerii”, arată cum presiunea se exercită în special prin televiziune, canal de comunicare prin excelenţă neselectiv: în timp ce urmăresc imaginile, oamenii nu îşi pun întrebări referitoare la credibilitatea acestora. Mesajul audio-vizual este perceput liniar, în timp real.
Primul pas ca manipularea să aibe efect este exprimarea foarte simplă, care să prindă imediat, fără să mai permită apariţia unor întrebări suplimentare. Astfel, cel de acasă are senzaţia că cel ce vorbeşte spune adevărul. Calitatea de „veridic” trebuie dată oricărui mesaj, care are scopul de a manipula. Este condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale, subconştiente, să reuşească. Înţelegerea rapidă şi „descoperirea” logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenţie scăzută concordanţei dintre logica internă a mesajului şi logica normală, uzuală, continuă a raportărilor noilor informaţii la cele deja acumulate.
Tot aici putem vorbi şi despre mimetismul mediatic ca febră ce cuprinde deseori mass-media şi împinge majoritatea canalelor de comunicare să trateze cu prioritate un subiect. Televiziunile, radiourile, presa abordează un anumit subiect şi se conving că acesta este indispensabil, însă uneori se dovedeşte că informaţia a fost falsă. Mimetismul mediatic în cazul ştirilor pozitive este din păcate mult mai rar, din cauza presiunii timpului şi a concurenţei. Efectul pe termen lung al unei astfel de informări tendenţioase este pierderea capacităţii de operaţionalizare, de analiză şi transformarea telespectatorului într-un consumator care reacţionează emoţional. Posibilitatea de manipulare este mult mai mare în spaţiul emoţional iraţional. Hiperemoţionalitatea există, însă în doze diferite şi în alte canale ale comunicării, dar de referinţă rămâne televiziunea, deoarece telespectatorul realizează un transfer de emoţionalitate de la imagini la informaţia transmisă. Şocul emoţional produs de imagini, mai ales de supărare, suferinţă, moarte este incomparabil cu cel produs de alte forme de jurnalism. O imagine valorează cât mii de cuvinte. Din această cauză, imaginile compromiţătoare, delicate sunt cenzurate, pentru că atunci când ochiul şi urechea intră în conflict câştigă ochiul. Deşi regulile pentru publicarea datelor în cazul accidentelor din care au rezultat morţi sau răniţi sugerează jurnaliştilor să nu facă ceva senzaţional din moarte, rănire sau boală şi să nu publice adresa victimelor sau a familiilor acestora această regulă este deseori încălcată, pentru că mesajul televizat se adresează în proporţie considerabilă afectivităţii receptorului, afectele fiind stări manipulatoare sau favorabile manipulării.
Din dorinţa de obiectivitate jurnaliştii au început să construiască cu atâta atenţie emisiunile încât rezultatul este de cele mai multe ori o capodoperă de manipulare inconştientă, care reflectă toate percepţiile, convingerile şi motivaţiile realizatorului. Aşadar, canalul cu impacul cel mai puternic şi cu posibilităţile cele mai largi de manipulare este televiziunea. Prin manipulare se deschide drumul unui traseu pe parcursul căruia funcţia de informare se distorsionează, ajungând să se transforme în contrariul ei , adică în dezinformare. Distorsionarea mesajului afectează populaţia, care adesea se găseşte nepregătită în faţa unor fenomene despre care nu a fost avertizată corespunzător.
Cercetările lui Gerbner şi Fiske au demonstrat că „mass-media nu creează atitudini şi valori, pentru că acestea trebuie să existe deja, ci le hrănesc şi le propagă”, iar McQuail, Blumber şi Brown au identificat „teoria utilizării şi recompenselor”, după care telespectatorii se uită la emisiunile de tip jocuri şi concursuri pentru autoevaluare, ca mod de interacţiune socială, de divertisment şi pentru educare. Pe baza acestor chestionare aplicate mai multor subiecţi ei au identificat patru categorii de recompense pentru telespectatori, în vederea cărora acţionează jurnaliştii şi anume: divertisment (ca formă de evadare), relaţii sociale (pentru nevoia de companie), identitatea personală (în procesul construirii imagini şi respectului de sine) şi supraveghere socială (când se urmăreşte realitatea).
Una dintre premisele procesului de manipulare este faptul că feed-back-ul există, dar se realizează în timp, iar informaţia nu este aproape niciodată egală cu mesajul, în sensul că ce se comunică se îmbogăţeşte cu modul în care se comunică. Pericolul devine, astfel, mai grav în cazul canalului audio-vizual, din cauza cantităţii, puterii de pătrundere-acoperire şi structurii acestui tip de mesaj sincretic.
Acestea fiind spuse putem vorbi despre manipulare ca o variantă malefică a persuasiunii, ce se caracterizează prin apariţia intenţionalităţii negative, care prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parţială. Aristide Onanes observând acest lucru a afirmat că „secretul manipulării este de a deţine numai tu informaţia” şi din acest lucru putem întări afirmaţia că televizorul deţine o forţă manipulatoare mare, pentru că se bazează şi pe imagine.
Posibilităţile de exercitare a manipulării au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii, iar unul dintre ele este falsificarea a cel puţin unuia din elementele mesajului televizat. În acest sens, avem manipulare punctuală printr-un mesaj anume, printr-o emisiune anume, o ştire sau un comunicat, caz în care responsabilitatea este a autorului, manipulare semi-punctuală printr-o serie de emisiuni pe o anumită temă, când responsabilitatea este a întregului colectiv de redacţie sau a întregului departament de producţie iar ultimul tip este manipularea de durată, dictată de orientarea postului de televiziune sau a unor emisiuni specifice.
Un alt tip de clasificare a manipulării opiniei publice este în funcţie de amplitudinea modificărilor provocate şi astfel avem manipulari ce produc modificări minore, care pot avea efecte ample. Tehnicile cel mai des folosite sunt „piciorul în uşă” (ex: cerşetorul întâi spală parbrizul apoi se foloseşte de faptul că te simţi vinovat şi trebuie să-i dai bani) şi „trântitul uşii în faţă” (oamenii sunt forţaţi să accepte o ofertă după ce li s-a prezentat una mai puţin avantajoasă). Următoarele ar fi manipulările medii, care duc la modificări importante ale situaţiilor sociale şi folosesc mai ales tehnici menite să inducă sentimentul supunerii faţă de autorităţi, precum tehnica „dezarmării victimelor”, prin intermediul căreia victimele sunt percepute ca fiinţe non-umane şi tehnica „dezindividualizării atacatorilor” (ex: membrii KuKluxKlan îşi acopereau faţa cu măşti şi cearceafuri tocmai pentru a-şi proteja identitatea, a rămâne în anonimat şi a putea ucide în continuare nestingheriţi). Cea mai gravă este considerată manipularea cu efecte mari, prin care e influenţată întreaga cultură în care trăieşte individul, întregul sistem comportamental, de valori şi gândire. În această direcţie s-a pronunţat Emile Durkheim când a identificat efectul cel mai grav în fenomenul de anomie, ceea ce înseamnă creşterea ratei sinuciderilor, alienărilor, îmbolnăvirilor psihice şi a agresivităţii. Edificatoare în acest sens sunt rezultatele analizei Centrului de Studii şi Cercetări pentru probleme din România anului 1994, când 88% dintre tinerii între 15-29 de ani sufereau de anomie din cauza lipsei de legi sau aplicării defectuase a reglementărilor existente în perioada post-decembristă.
Putem, de asemenea, să identificăm mai multe forme de manipulare cu diferite instrumente. Printre acestea se află manipularea prin imagine, în care cameramanul poate filma, prin mişcări de cameră, încât să ascundă sau să exagereze unele date, detalii şi caracteristici, precum numărul persoanelor de la o demonstraţie, făcându-ne să credem ceea ce arată şi manifestând astfel „efectul de real” al imaginii, al camerei, al televiziunii. Urmează manipularea prin filmare cu planuri, unghiuri ş.a.m.d., în care se folosesc tendenţios posibilităţile de înregistrare şi modurile de filmare, tot pentru a crea iluzia de mulţime din doar câteva persoane. Manipularea prin folosirea tendenţioasa a unghiulaţiei, încadraturilor, luminilor şi mai ales a obiectivelor cu efecte speciale poate fi folosită până la ridicularizarea şi compromiterea celor implicaţi.
Cât despre folosirea posibilităţilor montajului, se pot elimina astfel elementele esenţiale, afirmaţia se poate transforma în negaţie prin „ciupirea” din imagine şi sunet, imaginile filmate într-un loc pot fi prezentate ca aparţinând altuia sau se poate pur şi simplu realiza în mod intenţionat un mixaj defectuos, când banda se aude şi se vede perfect, dar se acoperă de „zgomot”. Manipulare prin montaj se obţine atunci când acesta este realizat în scopul de a defăima şi compromite, de a pune într-o lumină proastă o persoană sau o parte implicată într-un eveniment. La ceea ce ţine de sunet putem spune că un rol important îl are comentariul din off, care exagerează sau diminuează cauze şi efecte, defăimează, acuză şi/sau compromite persoane, instituţii, grupuri şi atribuie apartenenţa unui loc filmat altuia. Un studiu de caz interesant în această privinţă ar fi asupra prezentării la televizor a boicotului Jocurilor Olimpice de la Moscova de către SUA. Rezultatele unui astfel de studiu au arătat modul în care marile corporaţii americane au prezentat subiectul: CBS a fost sceptică asupra reuşitei boicotului, NBC a pus accentul pe poziţiile atleţilor, ABC a subliniat reacţiile emoţionale, dar dacă la jumătatea lunii ianuarie 1980 doar 49% dintre americani susţineau boicotul, la începutul lui februarie erau pentru acesta 73% şi asta datorită comentariilor făcute pe baza imaginilor prezentate.
Se poate vorbi şi despre manipularea prin paginaţie, specifică buletinelor de ştiri, când o ştire importantă este situată la sfârşitul jurnalului. O altă formă de manipulare prin intermediul televiziunii este manipularea prin omisiune, în care un eveniment sau o persoană, un grup social sau un partid politic nu este prezentat în nici un program; această formă se foloseşte de obicei pentru a ascunde un eveniment nefericit. Procedeul „a ascunde tot” sau „conspiraţia tăcerii” este un tip aparte de manipulare prin omisiune, care fie subliniază altceva decât ar trebui, fie arată ceea ce trebuie, dar făcând să pară altfel. Astfel, televiziuenea îndeamnă la dramatizare în dublu sens, prin mise-en-scène a unui eveniment şi totodată exagerarea importanţei şi gravităţii acestuia.
Nu sunt de ignorat nici zvonurile mediatice, ca relatări sau explicaţii neverificate, care se răspândesc de la om la om şi sunt legate de un obiect, o persoană, un eveniment sau o problemă de interes public. Ele pot fi combătute prin politică sau pot fi amplificate de aceasta şi T. Shibutani le-a dat poate cea mai potrivită definiţie: „zvonurile sunt ştiri improvizate, rezultate în urma unui proces de deliberare colectivă în scopul atribuirii de sens unor fapte inexplicabile, la originile cărora se află un eveniment important şi ambiguu”. Cei care intră în vizorul public trebuie să fie conştienţi că viaţa lor nu mai e doar a lor, iar impresarii şi ataşaţii de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul considerat potrivit. Paparazzii îşi asumă şi ei obligaţia de a surprinde viaţa particulară a „starurilor” şi a „vedetelor”. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi: alimentarea nevoii de a intra în intimitatea cuiva. Bârfa nu trebuie nici măcar să fie adevarată, deoarece publicul preferă, în general, o poveste amăgitoare în locul unui adevăr banal. Adevărata bârfă trebuie să alimenteze mitul păstrând imaginea celui în discuţie. Această practică este justificată prin faptul că redactorul şef nu poate aştepta ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, ca să afle ce anume a fost sau nu adevărat şi considerat ştire, pentru că ştirea nu e definită neapărat de conţinutul ei intrinsec. Ceea ce transformă informaţia în ştire este insolitul, neobişnuitul. Ştirile sunt legate de accidente sau incidente pe care publicul abia aşteaptă să le savureze. Aşadar, lucrurile de care ne temem sau la care sperăm sunt cele care formează nucleul unei ştiri şi al zvonului.
O tehnică ce ţine, de această dată, de regia unui spectacol în direct, poate fi pusă în practică selectând imaginile luate de anumite camere plasate la locul desfăşurării evenimentului în locul altor camere. Trebuie menţionat că regia de emisie are posibilitatea de a comuta în timp real imaginea pe oricare din camerele active plasate într-un loc. Prin privilegierea imaginilor se pot „face pierdute” anumite fapte mai importante şi se poate da o mai mare importanţă decât ar fi cazul unora minore.
Am mai vorbit despre ea, dar trebuie prezentată şi cenzura, deoarece asupra televiziunii fac presiune o mulţime de factori socio-economici. Cenzura se poate manifesta în diferite forme, cum ar fi: impunerea subiectului de discuţie, impunerea condiţiilor de comunicare, executarea condiţiilor temporale (ex: de multe ori dezbaterile televizate se termină tocmai când participanţii au ajuns în miezul problemelor). Alte forme ale manipulării prin cenzură le identificăm în constrângerea impusă politic postului de televiziune sau în constrângerile de ordin economic, deoarece proprietarul unui canal audio-vizual poate fi statul (TVR), un om de afaceri (TF1 - François Bouygues) sau alte tipuri de asociaţii. Un tip aparte de cenzură îl reprezintă profesionalismul, situaţie în care jurnaliştii se autocenzurează. Aşadar, jurnaliştii au intenţii manipulatoare şi de foarte multe ori o fac conştient, bazându-se pe faptul că presa este „a patra putere în stat”. Se poate, totuşi, ca jurnaliştii să fie doar marionete ale manipulării, prin puterea conferită de mass-media, care le gâdilă orgoliul şi îi face să promoveze specialişti, politicieni, sociologi, alţi jurnalişti sau „specialişti” obscuri. Există, aşadar, situaţii în care jurnaliştii nu îşi dau seama că sunt manipulaţi la rândul lor (ex: în timpul grevei studenţilor francezi din 1968 jurnaliştii au exagerat, nu neapărat voit, gravitatea grevei). Reporterii nu pot acoperi şi nu pot reflecta tot ceea ce se întâmplă în lume; în plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecţii privitoare la ce fapte se dau publicităţii, în ce formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicaţii. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, iar opinia pe care o înfăţişează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri şi sub presiunea interesului propriu.
Deşi nu ne place să recunoaştem: politica este destul de mult implicată în mass-media. O dovadă evidentă în acest sens este aceea că jurnaliştii pun mai mult accentul pe efectul politic al discursurilor decât pe conţinutul lor. Trebuie să mai menţionăm şi faptul că un atu al vedetelor TV este charisma, acel ansamblu de calităţi înnăscute şi/sau dobândite, cultivate, care ţin de fizicul, puterea de a capta interesul şi de a magnetiza privirile, limbajul, construcţia discursului, ţinuta, tonul, expresia facială etc.
O altă formă importantă de manipulare televizuală este prin mijloacele non-verbale. Comunicarea non-verbală este un proces complex, care include omul cu starea sa sufletească, mişcările trupului, mesajul şi cei cu care relaţionează. Pe această linie R. Baudler şi J. Grinder (fondatorii programării neurolingvistice) consideră că principalele instrumente ale manipulării în dialoguri şi negocieri sunt vocea, buzele, privirea, gesturile, postura şi distanţele. Deşi doar 7% din informaţie este legată de cuvinte, 38% reprezintă paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), iar 55% e percepută şi reţinută prin intermediul limbajului non-verbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului ş.a.) rolul său este adesea minimalizat, în ciuda faptului că body language poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală.
Mai există, ce-i drept mai rar folosită în televiziune şi mai mult în clipurile gen YouTube, manipularea numai prin text, când pe un fond de imagine, corect filmată şi montată, textul afirmă sau insinuează neadevăruri. Lista ar putea continua, însă mai aducem aminte doar de folosirea unor elemente (procedee) incongruente sau incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai pentru ca sinteza să nu se producă.
După Pierre Bourdieu manipularea în televiziune se poate realiza cu ajutorul moderatorului, care prin intervenţii constrângătoare impune subiectul, dă cuvântul şi mimează uneori lipsa timpului, prin modul în care este alcătuit cercul de invitaţi (ceea ce influenţează inconştient modul de percepţie al telespectatorilor), deci prin compoziţia platoului şi prin scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisia. Aceste idei sunt întărite şi de ingredientele necesare tehnicii de disimulare a manipulării. Primul se referă tot la moderatori, care ţin să-i aibe în jurul unei mese (de preferinţă rotundă, pentru a crea impresia de egalitate a opiniilor) pe reprezentanţii diverselor părţi. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare cu atât este indusă mai uşor ideea de obiectivitate. Al doilea ingredient ia în considerare centrul de greutate ce se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. Se continuă cu exagerarea rolului garanţilor sociali apoi cu faptul că de cele mai multe ori duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop pe lângă determinarea invitatului de a spune adevărul şi convingerea telespectatorilor că moderatorul este neutru şi obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea celor care îl privesc. În al cincilea rând s-a observat, cel puţin în România, practica conform căreia se invită personalităţi pentru a dezbate subiecte din domenii cu care, cel puţin aparent, nu au nici o legatură, astfel se realizează transferul de specializare.
Pe lângă toate acestea, există o modalitate de disimulare a manipulării extrem de periculoasă, pentru că foloseşte tehnici de manipulare foarte vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă şi gravă. De exemplu, folosirea exagerată a argumentelor pro sau contra unei poziţii duce la respingerea sau acceptarea acelei poziţii şi orice propoziţie ar devia de la linia cunoscută de telespectatori ar fi percepută precum o dovadă de bun-simţ şi considerată extrem de importantă, deci luată drept adevărată.
În concluzie, daca nu s-a înţeles încă, spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele iraţionale. Intenţiile reale ale celui ce trimite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Absolut orice element din ceea ce compune un material de televiziune poate manipula: fie că este vorba despre filmare (cadre, mişcări de cameră, treceri), de montaj, de lucru în studio (lumini, poziţionare, mişcări de cameră), de sunet, de combinarea dintre sunet şi imagine, de comentariul din off sau de lansarea ştirii de către crainic.
Bibliografie
Bejan Sorin, Iniţiere în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2008
Bucheru Ion, Fenomenul televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2004
Buzărnescu Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, f.a.
Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, variantă PDF needitată, 2011
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Crişan Corina, Danciu Lucian, Manipularea opiniei publice prin mas-media, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000
Dobrescu Paul, Bârgăuanu Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001
Gheorghe Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Bucureşti, Editura Evanghelismos şi Fundaţia „Tradiţia Românească”, 2005
Herjeu Radu, Oglinda mişcătoare: tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000
Kapferer Jean Noël, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004
Stavre Ion, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti, Editura Nemira, 2004
Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu