Depresia la adolescenţi

I. Definiţii. Generalităţi
Termenul “depresie” e supus unor contraste. A devenit atât de banal, atât de comun, încât nu mai este luat în serios. Totuşi, el descrie o afecţiune reală pe care nu trebuie s-o subestimăm. În cel mai rău caz duce la suicid după stări de angoasă. Dificultatea intervine însă între a distinge adevărata depresie de stările depresive trecătoare din adolescenţă.
Depresia adolescentină nu este, de cele mai multe ori, recunoscuta la timp, deoarece ea apare într-un întreg proces de schimbări. În acest sens, depresia şi adolescenţa sunt legate iremediabil. În plus, schimbările fizice care intervin la pubertate consumă multă energie şi favorizează luptele între idei, fapte, oameni. Pubertatea, cu furtuna sa hormonală, transformă în mod caracteristic copii veseli în adolescenţi capricioşi.
Prin prisma transformărilor psihice şi fizice adolescenţa poate fi considerată o perioadă propice depresiei. Nu trebuie însă considerată o boală ce necesită neaparat tratament medicamentos ci trebuie încercată diversificarea activităţilor şi o susţinere mai mare din partea celor din jur.
Există totuşi şi adolescenţi care au nevoie de ajutor specializat, pentru că ei nu sunt doar depresivi ci suferă de depresie. Ei pot să nu prezinte simptome tipice şi-şi pot masca crizele de tristeţe şi plâns prin comportament agresiv, abătut şi dezinteresat mai mult de 15 zile sau pot avea simptomele clasice depresive constatate şi la adulţi, cum ar fi instabilitatea manifestărilor de-a lungul unei zile. Adolescenţa este una dintre cele mai vulnerabile perioade din viaţa copilului, acesta fiind deosebit de sensibil şi de influenţabil. O notă proastă la şcoală, o cearta cu iubitul sau cu prietenii, o interdicţie din partea părinţilor pot deveni motive pentru un comportament depresiv. Din păcate, numărul adolescenţilor care trec printr-o astfel de experienţă creşte îngrijorător iar unul din motivele responsabile îl reprezintă lipsa de comunicare dintre părinte şi copil.
La adolescent, simptomele nu concordă în totalitate cu cele prezente la adult, căci adolescenţii trăiesc mai intens emoţiile. Adolescenţa este, oricum, o perioadă dificilă, de transformări biologice, hormonale, psihologice. Toţi cei care ajung la acest prag tind să se considere neînţeleşi, nefericiţi şi nesiguri. În plus, dupa cum am mai zis, adolescentul nu comunică întotdeauna bine cu părinţii şi are greutăţi în a-şi aprecia şi relata trăirile şi sentimentele. El nu îşi poate evalua, compara, înţelege bine starea, se consideră slab sau damnat, se retrage în sine şi astfel starea sa se poate agrava.
În cazul depresiei, cauzele nu sunt complet elucidate, nici pentru adulţi, nici pentru copii, fiind vorba despre un complex de fac¬to¬ri biologici, psihologici şi genetici. Se incriminează totuşi diferenţe biologice ale creierului, dezechilibre la nivelul neurotrans¬miţă¬to-ri¬lor (substanţe care conduc impulsul, informaţia între celulele nervoase) şi tulburări hormonale.
Ca şi la adulţi, simptomele depresiei variază de la uşoare la severe şi de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp şi poate avea o evoluţie ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne. Depresia cronică, forma medie denumită şi distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât şi forma gravă a depresiei pot fi tratate cu eficienţă deşi până de curând se credea că numai adulţii suferă de depresie în timp ce copiii şi adolescenţii nu. Acum se ştie că până şi copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesita tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil şi adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală la dureri abdominale şi pot fi confundate cu simptome ale altor afecţiuni. Mulţi copii şi adolescenţi care suferă de depresie nu primesc, tocmai din această cauză, tratament adecvat, pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Astfel, variaţii ale stării sufleteşti şi schimbări emoţionale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creşterii normale. Depresia adolescentului, apropiată ca manifestări de cea a adultului (anxietate, sentiment de inferioritate, stare de spirit tristă), diferă de aceasta printr-o mai mică inhibiţie, printr-o atitudine mai mult distantă decât umilă, un sentiment de gol şi de abandon mai curând decât de decădere. De altfel, o stare depresivă se poate ascunde sub niste simptome înşelătoare (depresie mascată): tulburări de comportament (fugă, mânie, gust morbid pentru risc), anorexie, bulimie; adolescentul se poate plânge de dureri (curbături, dureri de cap, de stomac) şi/sau poate avea probleme la învăţătură. Principalele complicaţii ale depresilor adolescentului sunt psihoza (schizofrenia, psihoza maniacodepresivă) şi mai ales trecerea la acţiune (delincvenţa, toxicomanie, sinucidere). Tratamentul în acest caz nu va trebui să se limiteze la administrarea de substanţe psihotrope (antidepresive, anxiolitice), care riscă să provoace o dependenţă. În majoritatea cazurilor, psihoterapia va aduce adolescentului aprofundarea a ceea ce el caută, ajutându-l în mod eficace în maturizarea lui şi în a se accepta pe sine.
Aici ne putem pune nişte întrebări esenţiale: “Oare când au încetat copilăria şi adolescenţa să fie acel tărâm al inocenţei, vieţii fericite, ocrotite şi lipsite de griji? Este de vină presiunea pusă pe tineri de către părinţi, şcoală şi societatea din ce în ce mai competitivă? În ce măsură cauzele şi mecanismele depresiei la adolescenţi sunt similare cu cele ale adultului? În con¬diţiile în care studiile de evaluare a tratamentului sunt făcute în majoritatea ca¬zu¬rilor pe adulţi, câte dintre medicamentele respective pot fi ¬utilizate şi în ¬terapia ¬adolescenţilor?”
Fireşte, schimbările şi tristeţea sunt sentimente normale, dar evenimente nefericite sau stresante, cum sunt pierderea unei rude, moartea unei fiinţe iubite, probleme familiale sau destrămarea unei relaţii, presiuni constante pentru obţinerea performanţelor şcolare, eşecul la un examen deci stresul, traumele şi abuzurile (fizice, psihice, sexuale) derulate în prezent sau în trecut ori asistarea la violenţe, hărţuirea din partea colegilor de şcoală sau părinţi severi produc tristeţe şi pot contribui la instalarea depresiei. Depresia însă reprezintă o stare de tristeţe şi deznădejde care persistă un timp mai lung (peste două săptămâni), se asociază cu alte simptome specifice şi ajunge să interfereze cu viaţa de zi cu zi, cu existenţa normală, funcţională (familială, socială, şcolară) a adolescentului, afectând gândirea, emoţiile, comportamentul.
Aproape necunoscută la copii în urmă cu 30 de ani, rata depresiei a crescut dramatic în rândul adolescenţilor şi chiar al copiilor. Astfel, se consideră că, în pre¬zent, 5% dintre adolescenţi şi 2% dintre copii suferă de depresie iar 10-15% prezintă simptome de depresie la un moment dat. Acestea sunt numai datele oficiale, dar probabil numă¬rul cazurilor nediagnosticate şi netratate este mult mai mare.
Deasemenea rata suicidelor a crescut cu mai mult de 200% în ultima decadă. Studiile recente au arătat că mai mult de 20% din adolescenţi au probleme emoţionale şi o treime din adolescenţi primesc îngrijiri psihiatrice pentru depresie. Ceea ce nu conştientizează lumea este că majoritatea adolescenţilor care suferă de depresie pot fi trataţi cu ajutorul psihologului şi cu o susţinere corespunzătoare a familiei. Se consideră că depresia este cea mai des întâlnită boală cu care se confruntă psihologii în ultima perioadă şi afectează aproximativ 8 milioane de oameni din America de nord. Un alt studiu statistic relevă faptul că adulţii cu probleme psihiatrice sunt de 20 de ori mai predispuşi să moară în urma unui suicid decât adulţii fără probleme psihiatrice. S-a observat ca depresia majoră, incluzând dezordinea bipolară la nivel afectiv, apare cel mai des la vârsta adolescentină şi efectele sale duc mai târziu la mortalitate. Suicidul la adolescenţi este responsabil pentru moartea tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, aceşti tineri suferind şi de boli cardiovasculare sau de cancer. În rândul tinerilor adolescenţi depresia este foarte des întâlnită, ducând la dificultăţi enorme la şcoală, la locul de muncă şi în viaţa personală. Toate aceste tulburări se reflectă mai târziu în de adult.
Depresia este o tulburare a dispoziţiei (stării sufleteşti) care determină copilul şi adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoana tânără care este deprimată nu se mai bucură de şcoală, joacă şi compania prietenilor şi poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome.
Copiii şi adolescenţii cu depresie au frecvent şi alte tulburări precum anxietate, tulburări de comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenţie, tulburări de alimentaţie şi ale procesului de învăţământ precum şi serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil. În trecut se considera că depresia este "în minte" şi că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoşească de la sine. La ora actuală se ştie că depresia este o afecţiune care necesită tratament şi nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei şi adolescenţei pot fi dificili pentru copiii cu depresie şi membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane şi menţinerea prieteniei, dificultăţi la şcoală, consumul de droguri, comportament suicidar şi alte probleme care se pot prelungi şi la maturitate. Trebuie din această cauză apelat la ajutor de specialitate dacă parinţii constată prezenţa comportamentului depresiv la copil.
Depresia a fost foarte mult timp subestimată printre adolescenţi, deoarece mulţi au afirmat că stările depresive nu sunt stabile în această perioadă. Câteva motive ce susţin această părere ar putea fi probleme de comportament (fuga de acasă, delictele etc.) sau problemele aşa zis funcţionale (oboseală, nervozitate etc.) până la probleme şcolare, alimentare sau tulburări ale somnului şi diverse dependenţe.
II. Cauze. Simptome. Diagnostic. Tratament
Depresia în copilărie sau adolescenţă se poate dezvolta treptat sau poate apărea brusc. Copilul poate părea mai degrabă irascibil decât trist, plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului poate observa lentoarea în mişcări, insomnia sau agitaţia. Copilul poate fi autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici faţă de el. Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. În acest stadiu este dificil de asociat simptomele cu depresia şi este greu de crezut că este vorba despre depresie la copil.
Depresia poate transforma foarte mult viaţa unei persoane: aceasta influenţează apetitul, somnul, gândirea şi trăirile celui afectat şi nu numai. Unii depresivi pot ajunge să îndepărteze toate persoanele dragi din jurul lor, să refuze orice formă de comunicare şi uneori să se izoleze complet.
Pe lângă simptomele medicale şi probleme¬lor şcolare sau sociale, apare cea mai gravă complicaţie a depresiei şi anume suicidul. În general, adolescenţii au o atitudine destul de veselă, le place să fie înconjuraţi de prieteni şi nici nu le trece prin cap ideea de a renunţa la viaţă. Într-adevăr, este un risc ce nu poate fi minimalizat şi statisticile în acest sens sunt teri-fian¬te. Aproximativ 90% dintre sinuciderile adolescenţilor au drept cauză depresia. Anual, în SUA se înregistrează 5.000 de sinucideri în rândul tinerilor între 14 şi 24 de ani şi aproape 500.000 de tentative de acest fel. În anul 2000, sinuciderea a fost a patra cauză de moarte la copiii între 10 şi 14 ani şi a treia în rândul celor cu vârste între 15 şi 24 de ani. Existenţa unei tentative în antecedente ridică riscul de sinucidere. Ca şi la adulţi, în rândul copiilor se înregistrează mai multe tentative de sinucidere la fete, dar o rată mai mare de sinucideri fi¬na-lizate în rândul băieţilor. La fete, depresia creşte de 12 ori ris¬cul suicidar şi existenţa unei alte tentative de trei ori. La bă¬ieţi, existenţa unei tentative creşte riscul de sinucidere de 30 de ori. Depresia netratată poate duce la sinucidere. Semnele de atenţie pentru sinucidere se modifică odată cu vârsta. Semnele de atenţie pentru sinucidere la copil şi adolescent includ preocuparea pentru moarte şi sinucidere sau încetarea recentă a relaţiilor de prietenie.
Mulţi copii cu depresie au simptome de anxietate (nelinişte) cum ar fi: îngrijorarea permanentă şi nefondată şi teama separării de un părinte. Câteodata aceste simptome apar înainte ca depresia să fie diagnosticată. Alte simptome mai puţin întâlnite pot să apară la copiii cu depresie severă precum auzul unor voci care nu sunt reale (halucinaţii auditive) sau convingerea oarbă într-o idee falsă (iluzie, mânie). Halucinaţiile sunt mai comune în copilărie în timp ce iluziile sunt mai comune în adolescenţă.
Diferenţierea între diversele dispoziţii normale şi simptomele depresiei este de multe ori dificilă. Sentimentele ocazionale de tristeţe şi irascibilitate sunt normale. Ele permit copilului să înţeleagă mâhnirea şi să facă faţă obstacolelor din viaţă. De exemplu, mâhnirea adâncă (pierderea grea) este un răspuns normal la o pierdere cum ar fi moartea unui membru al familie, a animalului de companie, pierderea unui prieten sau divorţul părinţilor. După o pierdere grea, copilul poate să rămână trist pentru o perioadă lungă de timp. Cu toate acestea, dacă aceste emoţii nu dispar după o perioadă de timp şi încep să interfereze cu viaţa personală a tânărului, copilul poate dezvolta simptome ale tulburării de dispozitie cum ar fi depresia sau tulburări distimice (depresie de gravitate medie pe perioadă îndelungată) care necesită tratament.
Aproximativ 15% dintre copiii şi adolescenţii diagnosticaţi cu depresie dezvoltă tulburări bipolare (prezenţa simptomelor contradictorii: alternanţă între depresie şi bună dispoziţie exagerată). Copiii sau adolescenţii cu tulburări bipolare au manifestări extreme ce alternează între depresie şi accese maniacale (copiii sunt plini de energie, agitaţi sau irascibili). Însă în depresie pot fi întâlnite simptome comune şi altor afecţiuni, ceea ce face ca uneori să fie dificilă diferenţierea depresiei de tulburările bipolare. Este obişnuit ca un copil diagnosticat cu tulburari bipolare să fie prima dată diagnosticat cu depresie pentru ca după primul episod maniacal să fie diagnosticat cu tulburări bipolare. Deşi depresia face parte din tulburările bipolare, acestea necesită tratament diferit. Ca şi depresia, tulburările bipolare pot fi familiale, de aici necesitatea ca familia să înştiinţeze medicul despre faptul că în familie există şi alte cazuri de tuburări bipolare.
În adolescenţă este timpul emoţiilor, labilităţilor emoţionale, a introspecţiilor şi a sensibilităţilor accentuate. Este o vreme a rebeliunii şi a experimentelor comportamentale.
Psihoterapeuţii trebuie să identifice simptomele depresiei şi să trateze boala.
Confidenţialitatea între medic şi pacient trebuie să fie asigurată, dar nu în cazul în care părinţii sunt implicaţi în tratament. Tânărul deprimat are nevoie înainte de toate să-şi reconstruiască imaginea pozitivă despre sine, rolul părinţilor fiind unul esenţial, cu condiţia să-şi dea seama că acel copil a crescut. Ei pot să-i redea încrederea în sine oferindu-i mai multă libertate şi unele responsabilităţi, fără a-l judeca prea repede şi aspru sau a-i respinge din start proiectele. Adolescentul deprimat are nevoie să simtă atenţia şi afecţiunea părinţilor. Părinţii sunt principalii aliaţi în reuşita tratamentului. Trebuie acordată atenţie mare, fiindcă simptomele de depresie nu sunt întotdeauna fizic evidente, cuantificabile, clare, ele depind de vârsta, caracterul, personalitatea copilului. Rolul părintelui este foarte important în acest caz. Nimeni nu poate cunoaşte copilul aşa cum îl cunoaşte un părinte atent. Orice schimbare de comportament sau dispo¬zi¬ţie, mai ales dacă persistă peste două săptămâni, trebuie să re¬prezinte un semnal de alarmă. Trebuie stat de vorbă cu copilul, discutat despre trăirile şi problemele lui, nu trebuie minimalizate evenimentele din viaţa lui (de cele mai multe ori întâmplări simple capătă accente dramatice pentru un adolescent) şi sub nici o forma nu trebuie ridiculizat.
Orice stare de tristeţe, apatie, oboseală, iritabilitate, plâns, manifestată în cea mai mare parte a zilei, timp de peste două săptămâni, absenţe ori scăderea performanţelor şcolare, izolarea socială, neglijenţa fizică trebuie să ridice semne de întrebare şi nu trebuie manifestată ezitare în a cere ajutor medical. Mai mult, este indicata solicitatarea ajutorului de urgenţă dacă adolescentul intenţionează să se sinucidă sau îşi face rău în vreun fel, ori dacă a avut o tentativă eşuată în acest sens (uneori acestea se pot repeta destul de rapid). E adevarăt că există şi situaţii în care simptomele pot dispărea spontan, în 6-12 luni, dar cu şanse mari de a reapărea. Din pă-cate, nu putem preveni depresia. Deaceea este recomandată părinţilor o relaţie apropiată cu copilul, petrecerea de timp împreună, discuţii dese şi urmărirea comportamentului; înconjurarea adolescentului cu dragoste, oferirea unui climat de siguranţă şi stabilitate, fară presarea în obţinerea rezultatelor şcolare; asigurarea unui regim de viaţă sănătos: o alimentaţie naturală, somn suficient, activităţi sportive sau hobby-uri care să îi facă plăcere, mai ales dacă există cazuri de rude cu depresie. Persoanele depresive au nevoie de ajutor. Depresia trebuie privită ca orice altă boală care are nevoie de tratament. Imediat ce părintele a observat schimbări negative la copilul său şi îi este imposibil să găsească rezolvare, este indicat să ceară ajutorul unui specialist în psihoterapie. În functie de stadiul depresiei de care suferă adolescentul, medicul poate să recomande administrarea unui tratament medicamentos sau poate să apeleze doar la ajutorul şedinţelor de terapie. Esenţial este faptul că pacientul trebuie să meargă la psihoterapeut în timp util, pentru ca vindecarea lui să se facă mai rapid. În unele cazuri se ajunge la tratament şi cu patile, situaţie în care nu trebuie respinse antidepresivele şi şedinţele de pishoterapie de 2-3 ori pe săptămână timp de câteva luni sau chiar ani, pentru a-i permite pacientului să refuleze. Un părinte este raspunzator pentru derularea tratamentului. Dozele trebuie ajustate des, deaceea trebuie menţinută legătura cu medicul. Deasemenea este important ca bolnavul să-şi ia medicamentele în dozele stabilite şi la timp, pentru a reduce riscul reacţiilor adverse. Tratamentul nu se întrerupe fără avizul medicului, indiferent de evoluţia bolii, mai mult se ia în considerare că în primele săptămâni de terapie riscul suicidar creşte şi de aceea copilul trebuie supravegheat atent iar la cea mai mică suspiciune intervenţia medicului poate fi utilă, pentru a ajusta doza, schimba medicamentul ori a îl asocia cu altul. Diagnosticul poate cere mai mult decât o singură întâlnire psihoterapeut – pacient şi nu este un proces care poate fi întrerupt.
Tristeţea cronică poate fi caracterizată prin purtarea de haine ce au culoare neagră, prin scrierea de poezie cu teme morbide sau prin ascultarea unui tip de muzică caracteristic stărilor depresive. Se pot manifesta tulburări ale somnului prin coşmare, privitul la televizor toată noaptea, dificultăţi în trezirea de dimineaţă sau dormitul toată ziua. Alte caracteristici ale depresiei sunt pierderea concentrării şi gândire înceată cu pierderea poftei de mâncare ce poate degenera în anorexie sau bulimie. Depresia adolescentină poate prezenta, de asemenea, un comportament agresiv şi poate determina consumul de alcool în mod abuziv.
Cu toate acestea, problemele depresive la adolescenţă au consecinţe negative atât asupra celor afectaţi cât şi asupra anturajului acestora: eşecul şcolar, comportamentul suicidal, dificultăţile de relaţionare, problemele psihice frecvente au influenţe asupra vieţii adulte ulterioare. În al doilea rând, în ultimii 30 de ani s-a observat o scădere din ce în ce mai mare a vârstei la care apar primele episoade depresive. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât nu există o patologie depresivă în adolescenţă, unii au crize sistematic şi le pot resimţi la un moment dat, apoi să le treacă, dar alţii pot avea o stare permanentă de disconfort.
Se ştie că adolescenţii obişnuiesc să aibe relativ frecvent manifestări emoţionale de genul celor prezentate pâna acum, însă mulţi consideră aceste schimbări afective normale vârstei şi îl caracterizează pe cel care le are simplu, ca fiind deprimat. În sine, aceste stări nu au nimic rău, însă când sentimentul de a nu reuşi nimic, amestecat cu lipsa încrederii în sine şi cu un anumit pesimism persista timp îndelungat adolescentul nu mai poate scăpa de aceste stări. Problema este că un adolescent un pic trist, un pic revoltat, un pic plictisit sau pasionat de ceva considerat “anormal” nu este considerat de mediul înconjurător ca fiind depresiv. În aceste condiţii o depresie incipientă poate trece neobservată.
Aşadar se observă la depresivi o slăbire a performanţelor fizice şi mentale, urmate de sentimentul devalorizării iar plăcerea şi dorinţele dispar, precum şi planurile de viitor. Există o plictiseală permanentă datorată faptului că timpul pare să treacă prea lent, adolescentul se închide în cameră fiind conştient de treaba pe care o are de făcut, dar neavând chef să înceapă nimic. Aceste inhibiţii acţionează şi asupra vieţii sociale: nu se mai întâlneşte cu prietenii şi se izolează de fraţi şi/sau surori. Apar sentimente că nimic nu mai are sens, care pot dura câteva săptămâni, caz în care devine depresie cronică. Un depresiv nu ştie cum să-şi comunice stările, se exprimă mai degrabă prin comportamentul său decât prin cuvinte. Deaceea trebuie să fim atenţi la schimbările bruşte ale adolescenţilor la şcoală, în alimentaţie sau somn.
În concluzie din cele spuse mai sus putem distinge trei tipuri de depresie:
Depresia majoră – simptomele apar brusc şi se menţin luni sau ani de zile;
Tulburările distimice – durează uneori ani de zile, uitând chiar cum e să te simţi bine;
Psihoza maniaco-depresivă (tulburările bipolare) – persoana alternează între perioade de depresie şi perioade de mânie iar simptomele sunt fie bruşte fie treptate.


Bibliografie

Lucrari de referinta:
1. Boukris Sauveur, L’adolescence de A à Z”, Jacques G. Trancker, Paris, ianuarie 1997
2. Braconnier Alain, Daniel Marcelli, L’adolescence aux mille visages (nouvelle edition, revue et augumentee), Edition Odile Jacob, Paris, ianuarie 1998

Web:
1. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/ce-sa-faci-daca-adolescentul-sufera-de-depresie-12264.html, 16.03.2011, 23:08
2. http://parinti.acasa.ro/adolescenti/semne-de-depresie-la-adolescenti-10404.html, 16.03.2011, 23:09
3. http://www.jurnalul.ro/viata-sanatoasa/medicul-de-familie/depresia-la-adolescenti-556207.html, 16.03.2011, 23:04
4. http://www.medicultau.com/sanatatea-familiei/enciclopedie-a-sanatatii/sanatatea-copiilor/puneti-sub-microscop-depresia-adolescentului.php, 16:03.2011, 23:00
5. http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice, 29.03.2011, 23:21
6. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-adolescentina_42, 16.03.2011, 22:56
7. http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia-tristetea-patologica/depresia-la-copil-si-adolescent_17, 16.03.2011, 22:57
8. http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/depresie-la-adolescent_3093, 16.03.2011, 22:55

Publicitatea: definiții, caracteristici şi deosebirea față de reclamă

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin publicitate se înțelege „faptul de a face cunoscut un lucru publicului, difuzarea de informații în public”. Altfel spus „publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziției unui produs sau serviciu anume, ale cărui calități anunțate sunt reale” sau „publicitatea desemnează orice tip de comunicare prin intermediul căruia sunt promise destinatarilor beneficii reale legate de un produs/serviciu cumpărat” (apud. Mihaela Nicolae, Dan Petre, Publicitate, Bucureşti, 2001, pg.10)
Publicitatea se doreşte a fi o „artă a persuasiunii”, unde fiecare mesaj este foarte atent elaborat. Înaintea difuzării, anumite spoturi publicitare sunt supuse uneori unui test numit „ochiul camerei de luat vederi”: unui telespectator, care acceptă rolul de cobai, îi sunt înregistrate mişcările ochilor, activitatea pupilelor, cu ajutorul unei camere video ascunse. Prin multiplicarea acestui test se pot determina mai multe elemente fundamentale, care pot influența efectul reclamei: se determină prin mijloace statistice traiectoria ochilor, ceea ce este văzut şi ceea ce scapă privirii. La toate aceste cercetări participă specialişti din diverse domenii: sociologi, psihologi, semiologi, lingvişti, graficieni, decoratori. Un aspect interesant legat de atenție şi mişcare este traiectoria naturală a privirii atunci când parcurge o pagină. Ea este denumită în literatura de specialitate „flux Z”. Designerii de reclamă trebuie să respecte acest flux pentru a facilita înțelegerea mesajului. Nu este vorba aici doar despre ordonarea corectă a elementelor reclamei, ci şi despre sublinierea traiectoriei Z prin elemente grafice, scoțând în evidență diagonala, din dreapta sus spre stânga jos. Totuşi, la mijlocul secolului al XX-lea, cei care lucrau în domeniu considerau că indivizii nu ştiu, în mod conştient, de ce cumpără un anumit produs şi nu un altul şi, prin urmare, rolul creatorilor de mesaj publicitar este acela de a acționa asupra unor straturi psihice mai profunde decât conştientul. Publicitarii devin „persuadori ascunşi” prin instaurarea ideii formării reflexelor condiționate prin imagini cheie şi simboluri cheie menite să declanşeze reacții. Acest lucru nu ajută însă dacă nu luăm în seamă şi publicul țintă.
În sociologie, este destul de greu de lucrat cu conceptul de „public” (audiență neomogenă, fără preferințe) întrucât nu se poate defini precis, pentru că nu are un domeniu specific de lucru. Problema este că de fapt există mai multe publicuri specializate, pe ramuri de activitate. Astfel, diverşi cercetători au încercat să definească publicul pornind de la stratificare pe sexe, cultură sau vârstă, bazându-se mai ales pe reacțiile produse de utilizarea unui produs.
După părerea lui F. Brune, manipularea în publicitate se realizează treptat: individul este redus la un model, este frustrat, totul în jurul său este erotizat, iar existența sa este condiționată. Aceia care nu adoptă modelele impuse sunt sancționați de ceilalți membrii ai societății, sunt respinşi, ajungând ei înşişi să se izoleze, să se simtă vinovați că nu au gusturi suficient de bune sau şi mai rău, că nu au o inteligență destul de dezvoltată, ca să înțeleagă şi să aprecieze ceea ce toți din jurul său înțeleg şi apreciază. Subestimarea individului se realizează prin aservirea sa zilnică rolului utilitar al produselor, prin inocularea ideii că întreaga viață socio-culturală poate fi satisfăcută de consum şi numai de consum. Astfel s-a constatat că, în general, oamenii tind să acorde atenție diferențelor, schimbărilor, excepțiilor, drept pentru care designerii de reclamă folosesc diverse efecte de contrast ca principal mijloc de a capta atenția consumatorilor. Un mijloc simplu de a atrage atenția clienților asupra unei reclame este manipularea dimensiunilor, ce poate consta în:
• Reglarea mărimii relative a reclamei în raport cu obiectele din jurul ei, astfel încât reclama să domine câmpul vizual al privitorului (caracteristica panourilor publicitare stradale, ce folosesc imagini supradimensionate);
• Alegerea unei proporții avantajoase a reclamei în raport cu alte mesaje publicitare alăturate (într-o pagină publicitară de ziar);
• Reglarea proporției dintre elementele componente ale reclamei (supradimensionarea unui obiect şi suprapunerea lui peste o fotografie de fundal).
În accepțiunea sa ştiințifică termenul de percepție este înțeles ca procesare mentală a informației primite de individ prin organele sale de simț. Elementele de detaliu corespunzătoare diverselor însuşiri ale obiectelor din lumea reală cărora li se face reclamă, sunt receptate de indivizi ca senzații ce au un conținut informațional. Fireşte, receptorii de mesaje publicitare percep imagini integrale ale acestor obiecte, pentru că informațiile sunt procesate, adică ordonate şi unificate. Psihologii au identificat trei forme fundamentale ale percepției:
o Percepția spațiului: - a însuşirilor spațiale ale obiectelor (mărime, formă, contur);
- a relațiilor spațiale dintre obiecte (distanța);
o Percepția timpului: - a duratei obiective;
- a succesiunii fenomenelor;
o Percepția mişcării: - a vitezei, ca relație spațio-temporală.
Reclamele tipărite sau pictate furnizează stimuli spațiali şi eventual sugerează prin semne convenționale mişcarea în timp ce reclamele difuzate la radio se bazează pe percepția temporală însă doar reclamele audio-video solicită percepția în toate cele trei forme ale sale.
Percepția este implicată în patru tipuri majore de operații de procesare a informației primite de organele de simț din lumea înconjurătoare:
Detecția: faza în care receptorul constată prezența stimulului;
Discriminarea: faza în care receptorul distinge un obiect de celelalte obiecte din câmpul său vizual;
Identificarea: faza de formare a imaginii integrale, definitive, a obiectului, imagine ce se stochează în memorie;
Recunoaşterea: faza comparării stimulilor veniți ulterior, de la acelaşi obiect sau de la un obiect similar, cu imaginea obiectului păstrată în memoria permanentă a receptorului, finalizată prin constatarea identității totale sau parțiale dintre imaginea nouă şi cea veche.
Un rol important revine atenției ca proces psihofiziologic de concentrare selectivă asupra anumitor stimuli purtători de informație relevantă pentru consumator. Atenția funcționează deci ca un filtru, inhibând reacțiile receptorului la stimuli purtători de informație inutilă.
Domeniul publicității s-a dezvoltat împrumutând componente ale sociologiei (îndeosebi ale sociologiei opiniei publice), psihologiei, antropologiei, ale teoriei comunicării şi marketingului. În cazul publicității, care vizează adeziunea, comunicarea este pragmatică, persuasivă şi incitantă. Publicitatea este deci o comunicare de masă mediatizată fără posibilitate de feed-back direct. Emițătorul nu poate fi sigur de atitudinea publicului ca reacție la mesajul său, dar poate urmări, în timp, efectele obținute. Cercetările asupra publicității s-au focalizat asupra dimensiunii cognitive a mesajului publicitar: se aşteaptă de la consumator să extragă din acesta numai caracteristicile mărcii, ceea ce produce sau nu interesul pentru oferta ei. Emoțiile colaterale provocate de discursul publicitar au rolul de a distrage de la esența mesajului, pentru a facilita persuasiunea şi a evita reacțiile critice.
În limba română, atât pentru sensul de publicitate-informare cât şi pentru sensul de publicitate-convingere există un singur temen, deşi este vorba despre fenomene separate. În limba engleză, pentru primul sens (informare despre...) se foloseşte termenul advertising, iar pentru cel de al doilea (reclamă), termenul publicity. În limbajul de specialitate, publicitatea (publicity) este prezentată ca „acea informație plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că are valoare de informare” (S. M. Cutlip et alli, 1994, pg.8). Alți autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că informația este plasată „cu scopul atragerii publicului” (D. L. Wilcox et alli, 1992, pg.13) sau cu intenția obținerii unei atitudini favorabile a mass-media. (S. W. Dunn, 1986, pg.6) Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca măcar în limbajul specialiştilor să fie utilizate distincțiile din terminologia şi bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptul şi general, adoptată de lumea practicienilor din relațiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne permite folosirea primului cuvânt, deja încetățenit în limbă şi desemnând exclusiv această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai specializat, pentru a desemna publicity.
Specialiştii fac o distincție între publicitate, care este ştiința realizării şi difuzării reclamei şi reclama, care este un produs al activității de publicitate. Reclama reprezintă „mesajul pentru a cărui difuzare firmele, organizațiile non-profit sau persoane individuale plătesc diferitelor instituții de presă, identificându-se astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public” (S. W. Dunn, 1986, pg.9). În multe cazuri, reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se limitează la scopuri exclusiv mercantile: adeseori, serviciile de personal sau cele juridice plasează mesaje plătite, pentru a transmite unor categorii de public anumite probleme de interes comun.
În conceperea unei reclame eficiente, designerii trebuie să aibă în vedere mecanismele atenției. Psihologii au demonstrat, de exemplu, că atenția involuntară variază în funcție de intensitatea stimulilor şi raportul lor de contrast, de gradul lor de aglomerare. Ea este favorizată de modificarea stimulilor în timp şi mai ales de caracterul neobişnuit, de noutatea lor. Având în vedere că relevanța informației pentru receptor este un factor major al atenției acordate unui mesaj publicitar, designerii se adresează prin reclamă şi atenției voluntare a consumatorilor, pe care trebuințele curente îi motivează să caute informații despre produsele şi serviciile necesare. Strategia publicitară trebuie deasemenea să ia în considerare principalele caracteristici ale atenției: volumul, mobilitatea, gradul de concentrare şi distributivitatea. Ținând cont de aceste caracteristici este bine ca reclama:
 Să nu suprasolicite atenția cu un volum prea mare de stimuli, riscând perceperea doar parțială a informației importante;
 Să fie suficient de scurtă, pentru a se încadra în durata normală de stabilitate a atenției şi a nu fi abandonată în virtutea tendinței naturale de mobilitate;
 Să folosească stimulii cu ponderație, pentru a nu devia atenția receptorilor de la elementele esențiale ale mesajului spre elemente secundare;
 Să răspudă unor interese majore, unor probleme acute ale consumatorilor, pentru a contracara tendința naturală de dispersare a atenției spre alți stimuli din afara reclamei.


Bibliografie

Cărți:
1. Boudon, Raymond, Les méthodes en sociologie (onzième édition – édition actualisée), Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1969 (1998)
2. Coman, Cristina, Relațiile publice şi mass-media (ediție revăzută şi adăugită), Ed. Polirom, Iaşi, 2004
3. Craia, Sultana, Teoria comunicării: Tehnici de informare şi comunicare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006
4. Esquenazi, Jean-Pierre, Sociologies des publics, Ed. La Découverte, Paris, 2003
5. Georgescu, Sofia, De la publicitate la manipulare, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006
6. Popa, Dorin, Comunicare şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005
7. Stavre, Ion, Reconstrucția societății româneşti prin audiovizual, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004

Internet:
8. http://facultate.regielive.ro/seminarii/marketing/elaborarea_chestionarului-79001.html - site accesat în data de 30.01.2011, la ora 17:01
9. http://www.preferate.com/docs/marketing/4/perceperea-reclamei1.php - site accesat în data de 27.01.2011, la ora 22:33

Manipularea prin televiziune

Influenţa mass-media se poate produce într-un interval scurt de timp sau poate avea nevoie de mai mult timp. De asemenea, efectele presei pot crea schimbări dorite sau nedorite. Influenţa mass-media poate conduce, la nivel individual, la acord, identificare sau internalizarea valorilor sau a sensurilor transmise prin presă. În acest sens, acordul este acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj, identificarea presupune asumarea şi imitarea valorilor şi comportamentelor promovate iar internalizarea înseamnă asimilarea valorilor, sentimentelor şi modelelor de comportament difuzate de mass-media, acesta fiind nivelul maxim de eficienţă a influenţării.
Prin sinteza dintre logică, retorică, publicistică, arta actorului, arta imaginii în mişcare, sunet şi muzică, mesajul audiovizual devine spectacol. În acest fel, informaţia propriu-zisă este dublată de forţa de persuasiune prin impact emoţional direct. Astfel, căutarea cu orice preţ a divertismentului face ca orice producţie TV să ia forma unui spectacol sau a unui scandal. Dacă vrem să evităm acest lucru şi nu vrem să ne lăsăm manipulaţi şi hipnotizaţi de televiziune cea mai la îndemână metodă de a reacţiona rămâne deocamdată zapping-ul , deoarece nu putem nega în totalitate importanţa televiziunii secolului XXI. Preferinţa pentru subiectele emoţionale, care oferă imagini şocante în jurnalele televizate, influentează chiar desfăşurarea unor evenimente. Mass-media fixează în acest sens agenda publică, prin modul de selecţie a ştirilor şi prin faptul că indiferent dacă impun sau nu un anumit mod de a gândi, mass-media ne impun subiectele la care să reflectăm. Televiziunea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca în funcţie de această ierarhizare să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect ea ne face să credem că există în primul rând sau exlusiv ceea ce este mediatizat. O altă teorie este aceea a modelului psihologic elaborat de Comstock, care integrează mai multe studii despre efectele filmelor aupra telespectatorilor. Astfel, el a identificat efecte negative precum agresivitatea şi a observat că stimularea emoţională joacă rolul cel mai important în a determina pe cineva să adopte un comportament explicit. În schimb, Noelle Newman, în „spirala tăcerii”, arată cum presiunea se exercită în special prin televiziune, canal de comunicare prin excelenţă neselectiv: în timp ce urmăresc imaginile, oamenii nu îşi pun întrebări referitoare la credibilitatea acestora. Mesajul audio-vizual este perceput liniar, în timp real.
Primul pas ca manipularea să aibe efect este exprimarea foarte simplă, care să prindă imediat, fără să mai permită apariţia unor întrebări suplimentare. Astfel, cel de acasă are senzaţia că cel ce vorbeşte spune adevărul. Calitatea de „veridic” trebuie dată oricărui mesaj, care are scopul de a manipula. Este condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale, subconştiente, să reuşească. Înţelegerea rapidă şi „descoperirea” logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenţie scăzută concordanţei dintre logica internă a mesajului şi logica normală, uzuală, continuă a raportărilor noilor informaţii la cele deja acumulate.
Tot aici putem vorbi şi despre mimetismul mediatic ca febră ce cuprinde deseori mass-media şi împinge majoritatea canalelor de comunicare să trateze cu prioritate un subiect. Televiziunile, radiourile, presa abordează un anumit subiect şi se conving că acesta este indispensabil, însă uneori se dovedeşte că informaţia a fost falsă. Mimetismul mediatic în cazul ştirilor pozitive este din păcate mult mai rar, din cauza presiunii timpului şi a concurenţei. Efectul pe termen lung al unei astfel de informări tendenţioase este pierderea capacităţii de operaţionalizare, de analiză şi transformarea telespectatorului într-un consumator care reacţionează emoţional. Posibilitatea de manipulare este mult mai mare în spaţiul emoţional iraţional. Hiperemoţionalitatea există, însă în doze diferite şi în alte canale ale comunicării, dar de referinţă rămâne televiziunea, deoarece telespectatorul realizează un transfer de emoţionalitate de la imagini la informaţia transmisă. Şocul emoţional produs de imagini, mai ales de supărare, suferinţă, moarte este incomparabil cu cel produs de alte forme de jurnalism. O imagine valorează cât mii de cuvinte. Din această cauză, imaginile compromiţătoare, delicate sunt cenzurate, pentru că atunci când ochiul şi urechea intră în conflict câştigă ochiul. Deşi regulile pentru publicarea datelor în cazul accidentelor din care au rezultat morţi sau răniţi sugerează jurnaliştilor să nu facă ceva senzaţional din moarte, rănire sau boală şi să nu publice adresa victimelor sau a familiilor acestora această regulă este deseori încălcată, pentru că mesajul televizat se adresează în proporţie considerabilă afectivităţii receptorului, afectele fiind stări manipulatoare sau favorabile manipulării.
Din dorinţa de obiectivitate jurnaliştii au început să construiască cu atâta atenţie emisiunile încât rezultatul este de cele mai multe ori o capodoperă de manipulare inconştientă, care reflectă toate percepţiile, convingerile şi motivaţiile realizatorului. Aşadar, canalul cu impacul cel mai puternic şi cu posibilităţile cele mai largi de manipulare este televiziunea. Prin manipulare se deschide drumul unui traseu pe parcursul căruia funcţia de informare se distorsionează, ajungând să se transforme în contrariul ei , adică în dezinformare. Distorsionarea mesajului afectează populaţia, care adesea se găseşte nepregătită în faţa unor fenomene despre care nu a fost avertizată corespunzător.
Cercetările lui Gerbner şi Fiske au demonstrat că „mass-media nu creează atitudini şi valori, pentru că acestea trebuie să existe deja, ci le hrănesc şi le propagă”, iar McQuail, Blumber şi Brown au identificat „teoria utilizării şi recompenselor”, după care telespectatorii se uită la emisiunile de tip jocuri şi concursuri pentru autoevaluare, ca mod de interacţiune socială, de divertisment şi pentru educare. Pe baza acestor chestionare aplicate mai multor subiecţi ei au identificat patru categorii de recompense pentru telespectatori, în vederea cărora acţionează jurnaliştii şi anume: divertisment (ca formă de evadare), relaţii sociale (pentru nevoia de companie), identitatea personală (în procesul construirii imagini şi respectului de sine) şi supraveghere socială (când se urmăreşte realitatea).
Una dintre premisele procesului de manipulare este faptul că feed-back-ul există, dar se realizează în timp, iar informaţia nu este aproape niciodată egală cu mesajul, în sensul că ce se comunică se îmbogăţeşte cu modul în care se comunică. Pericolul devine, astfel, mai grav în cazul canalului audio-vizual, din cauza cantităţii, puterii de pătrundere-acoperire şi structurii acestui tip de mesaj sincretic.
Acestea fiind spuse putem vorbi despre manipulare ca o variantă malefică a persuasiunii, ce se caracterizează prin apariţia intenţionalităţii negative, care prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parţială. Aristide Onanes observând acest lucru a afirmat că „secretul manipulării este de a deţine numai tu informaţia” şi din acest lucru putem întări afirmaţia că televizorul deţine o forţă manipulatoare mare, pentru că se bazează şi pe imagine.
Posibilităţile de exercitare a manipulării au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii, iar unul dintre ele este falsificarea a cel puţin unuia din elementele mesajului televizat. În acest sens, avem manipulare punctuală printr-un mesaj anume, printr-o emisiune anume, o ştire sau un comunicat, caz în care responsabilitatea este a autorului, manipulare semi-punctuală printr-o serie de emisiuni pe o anumită temă, când responsabilitatea este a întregului colectiv de redacţie sau a întregului departament de producţie iar ultimul tip este manipularea de durată, dictată de orientarea postului de televiziune sau a unor emisiuni specifice.
Un alt tip de clasificare a manipulării opiniei publice este în funcţie de amplitudinea modificărilor provocate şi astfel avem manipulari ce produc modificări minore, care pot avea efecte ample. Tehnicile cel mai des folosite sunt „piciorul în uşă” (ex: cerşetorul întâi spală parbrizul apoi se foloseşte de faptul că te simţi vinovat şi trebuie să-i dai bani) şi „trântitul uşii în faţă” (oamenii sunt forţaţi să accepte o ofertă după ce li s-a prezentat una mai puţin avantajoasă). Următoarele ar fi manipulările medii, care duc la modificări importante ale situaţiilor sociale şi folosesc mai ales tehnici menite să inducă sentimentul supunerii faţă de autorităţi, precum tehnica „dezarmării victimelor”, prin intermediul căreia victimele sunt percepute ca fiinţe non-umane şi tehnica „dezindividualizării atacatorilor” (ex: membrii KuKluxKlan îşi acopereau faţa cu măşti şi cearceafuri tocmai pentru a-şi proteja identitatea, a rămâne în anonimat şi a putea ucide în continuare nestingheriţi). Cea mai gravă este considerată manipularea cu efecte mari, prin care e influenţată întreaga cultură în care trăieşte individul, întregul sistem comportamental, de valori şi gândire. În această direcţie s-a pronunţat Emile Durkheim când a identificat efectul cel mai grav în fenomenul de anomie, ceea ce înseamnă creşterea ratei sinuciderilor, alienărilor, îmbolnăvirilor psihice şi a agresivităţii. Edificatoare în acest sens sunt rezultatele analizei Centrului de Studii şi Cercetări pentru probleme din România anului 1994, când 88% dintre tinerii între 15-29 de ani sufereau de anomie din cauza lipsei de legi sau aplicării defectuase a reglementărilor existente în perioada post-decembristă.
Putem, de asemenea, să identificăm mai multe forme de manipulare cu diferite instrumente. Printre acestea se află manipularea prin imagine, în care cameramanul poate filma, prin mişcări de cameră, încât să ascundă sau să exagereze unele date, detalii şi caracteristici, precum numărul persoanelor de la o demonstraţie, făcându-ne să credem ceea ce arată şi manifestând astfel „efectul de real” al imaginii, al camerei, al televiziunii. Urmează manipularea prin filmare cu planuri, unghiuri ş.a.m.d., în care se folosesc tendenţios posibilităţile de înregistrare şi modurile de filmare, tot pentru a crea iluzia de mulţime din doar câteva persoane. Manipularea prin folosirea tendenţioasa a unghiulaţiei, încadraturilor, luminilor şi mai ales a obiectivelor cu efecte speciale poate fi folosită până la ridicularizarea şi compromiterea celor implicaţi.
Cât despre folosirea posibilităţilor montajului, se pot elimina astfel elementele esenţiale, afirmaţia se poate transforma în negaţie prin „ciupirea” din imagine şi sunet, imaginile filmate într-un loc pot fi prezentate ca aparţinând altuia sau se poate pur şi simplu realiza în mod intenţionat un mixaj defectuos, când banda se aude şi se vede perfect, dar se acoperă de „zgomot”. Manipulare prin montaj se obţine atunci când acesta este realizat în scopul de a defăima şi compromite, de a pune într-o lumină proastă o persoană sau o parte implicată într-un eveniment. La ceea ce ţine de sunet putem spune că un rol important îl are comentariul din off, care exagerează sau diminuează cauze şi efecte, defăimează, acuză şi/sau compromite persoane, instituţii, grupuri şi atribuie apartenenţa unui loc filmat altuia. Un studiu de caz interesant în această privinţă ar fi asupra prezentării la televizor a boicotului Jocurilor Olimpice de la Moscova de către SUA. Rezultatele unui astfel de studiu au arătat modul în care marile corporaţii americane au prezentat subiectul: CBS a fost sceptică asupra reuşitei boicotului, NBC a pus accentul pe poziţiile atleţilor, ABC a subliniat reacţiile emoţionale, dar dacă la jumătatea lunii ianuarie 1980 doar 49% dintre americani susţineau boicotul, la începutul lui februarie erau pentru acesta 73% şi asta datorită comentariilor făcute pe baza imaginilor prezentate.
Se poate vorbi şi despre manipularea prin paginaţie, specifică buletinelor de ştiri, când o ştire importantă este situată la sfârşitul jurnalului. O altă formă de manipulare prin intermediul televiziunii este manipularea prin omisiune, în care un eveniment sau o persoană, un grup social sau un partid politic nu este prezentat în nici un program; această formă se foloseşte de obicei pentru a ascunde un eveniment nefericit. Procedeul „a ascunde tot” sau „conspiraţia tăcerii” este un tip aparte de manipulare prin omisiune, care fie subliniază altceva decât ar trebui, fie arată ceea ce trebuie, dar făcând să pară altfel. Astfel, televiziuenea îndeamnă la dramatizare în dublu sens, prin mise-en-scène a unui eveniment şi totodată exagerarea importanţei şi gravităţii acestuia.
Nu sunt de ignorat nici zvonurile mediatice, ca relatări sau explicaţii neverificate, care se răspândesc de la om la om şi sunt legate de un obiect, o persoană, un eveniment sau o problemă de interes public. Ele pot fi combătute prin politică sau pot fi amplificate de aceasta şi T. Shibutani le-a dat poate cea mai potrivită definiţie: „zvonurile sunt ştiri improvizate, rezultate în urma unui proces de deliberare colectivă în scopul atribuirii de sens unor fapte inexplicabile, la originile cărora se află un eveniment important şi ambiguu”. Cei care intră în vizorul public trebuie să fie conştienţi că viaţa lor nu mai e doar a lor, iar impresarii şi ataşaţii de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul considerat potrivit. Paparazzii îşi asumă şi ei obligaţia de a surprinde viaţa particulară a „starurilor” şi a „vedetelor”. În ambele cazuri rezultatul este acelaşi: alimentarea nevoii de a intra în intimitatea cuiva. Bârfa nu trebuie nici măcar să fie adevarată, deoarece publicul preferă, în general, o poveste amăgitoare în locul unui adevăr banal. Adevărata bârfă trebuie să alimenteze mitul păstrând imaginea celui în discuţie. Această practică este justificată prin faptul că redactorul şef nu poate aştepta ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, ca să afle ce anume a fost sau nu adevărat şi considerat ştire, pentru că ştirea nu e definită neapărat de conţinutul ei intrinsec. Ceea ce transformă informaţia în ştire este insolitul, neobişnuitul. Ştirile sunt legate de accidente sau incidente pe care publicul abia aşteaptă să le savureze. Aşadar, lucrurile de care ne temem sau la care sperăm sunt cele care formează nucleul unei ştiri şi al zvonului.
O tehnică ce ţine, de această dată, de regia unui spectacol în direct, poate fi pusă în practică selectând imaginile luate de anumite camere plasate la locul desfăşurării evenimentului în locul altor camere. Trebuie menţionat că regia de emisie are posibilitatea de a comuta în timp real imaginea pe oricare din camerele active plasate într-un loc. Prin privilegierea imaginilor se pot „face pierdute” anumite fapte mai importante şi se poate da o mai mare importanţă decât ar fi cazul unora minore.
Am mai vorbit despre ea, dar trebuie prezentată şi cenzura, deoarece asupra televiziunii fac presiune o mulţime de factori socio-economici. Cenzura se poate manifesta în diferite forme, cum ar fi: impunerea subiectului de discuţie, impunerea condiţiilor de comunicare, executarea condiţiilor temporale (ex: de multe ori dezbaterile televizate se termină tocmai când participanţii au ajuns în miezul problemelor). Alte forme ale manipulării prin cenzură le identificăm în constrângerea impusă politic postului de televiziune sau în constrângerile de ordin economic, deoarece proprietarul unui canal audio-vizual poate fi statul (TVR), un om de afaceri (TF1 - François Bouygues) sau alte tipuri de asociaţii. Un tip aparte de cenzură îl reprezintă profesionalismul, situaţie în care jurnaliştii se autocenzurează. Aşadar, jurnaliştii au intenţii manipulatoare şi de foarte multe ori o fac conştient, bazându-se pe faptul că presa este „a patra putere în stat”. Se poate, totuşi, ca jurnaliştii să fie doar marionete ale manipulării, prin puterea conferită de mass-media, care le gâdilă orgoliul şi îi face să promoveze specialişti, politicieni, sociologi, alţi jurnalişti sau „specialişti” obscuri. Există, aşadar, situaţii în care jurnaliştii nu îşi dau seama că sunt manipulaţi la rândul lor (ex: în timpul grevei studenţilor francezi din 1968 jurnaliştii au exagerat, nu neapărat voit, gravitatea grevei). Reporterii nu pot acoperi şi nu pot reflecta tot ceea ce se întâmplă în lume; în plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecţii privitoare la ce fapte se dau publicităţii, în ce formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicaţii. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, iar opinia pe care o înfăţişează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri şi sub presiunea interesului propriu.
Deşi nu ne place să recunoaştem: politica este destul de mult implicată în mass-media. O dovadă evidentă în acest sens este aceea că jurnaliştii pun mai mult accentul pe efectul politic al discursurilor decât pe conţinutul lor. Trebuie să mai menţionăm şi faptul că un atu al vedetelor TV este charisma, acel ansamblu de calităţi înnăscute şi/sau dobândite, cultivate, care ţin de fizicul, puterea de a capta interesul şi de a magnetiza privirile, limbajul, construcţia discursului, ţinuta, tonul, expresia facială etc.
O altă formă importantă de manipulare televizuală este prin mijloacele non-verbale. Comunicarea non-verbală este un proces complex, care include omul cu starea sa sufletească, mişcările trupului, mesajul şi cei cu care relaţionează. Pe această linie R. Baudler şi J. Grinder (fondatorii programării neurolingvistice) consideră că principalele instrumente ale manipulării în dialoguri şi negocieri sunt vocea, buzele, privirea, gesturile, postura şi distanţele. Deşi doar 7% din informaţie este legată de cuvinte, 38% reprezintă paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), iar 55% e percepută şi reţinută prin intermediul limbajului non-verbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului ş.a.) rolul său este adesea minimalizat, în ciuda faptului că body language poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală.
Mai există, ce-i drept mai rar folosită în televiziune şi mai mult în clipurile gen YouTube, manipularea numai prin text, când pe un fond de imagine, corect filmată şi montată, textul afirmă sau insinuează neadevăruri. Lista ar putea continua, însă mai aducem aminte doar de folosirea unor elemente (procedee) incongruente sau incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai pentru ca sinteza să nu se producă.
După Pierre Bourdieu manipularea în televiziune se poate realiza cu ajutorul moderatorului, care prin intervenţii constrângătoare impune subiectul, dă cuvântul şi mimează uneori lipsa timpului, prin modul în care este alcătuit cercul de invitaţi (ceea ce influenţează inconştient modul de percepţie al telespectatorilor), deci prin compoziţia platoului şi prin scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisia. Aceste idei sunt întărite şi de ingredientele necesare tehnicii de disimulare a manipulării. Primul se referă tot la moderatori, care ţin să-i aibe în jurul unei mese (de preferinţă rotundă, pentru a crea impresia de egalitate a opiniilor) pe reprezentanţii diverselor părţi. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare cu atât este indusă mai uşor ideea de obiectivitate. Al doilea ingredient ia în considerare centrul de greutate ce se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. Se continuă cu exagerarea rolului garanţilor sociali apoi cu faptul că de cele mai multe ori duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop pe lângă determinarea invitatului de a spune adevărul şi convingerea telespectatorilor că moderatorul este neutru şi obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea celor care îl privesc. În al cincilea rând s-a observat, cel puţin în România, practica conform căreia se invită personalităţi pentru a dezbate subiecte din domenii cu care, cel puţin aparent, nu au nici o legatură, astfel se realizează transferul de specializare.

Pe lângă toate acestea, există o modalitate de disimulare a manipulării extrem de periculoasă, pentru că foloseşte tehnici de manipulare foarte vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă şi gravă. De exemplu, folosirea exagerată a argumentelor pro sau contra unei poziţii duce la respingerea sau acceptarea acelei poziţii şi orice propoziţie ar devia de la linia cunoscută de telespectatori ar fi percepută precum o dovadă de bun-simţ şi considerată extrem de importantă, deci luată drept adevărată.
În concluzie, daca nu s-a înţeles încă, spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele iraţionale. Intenţiile reale ale celui ce trimite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Absolut orice element din ceea ce compune un material de televiziune poate manipula: fie că este vorba despre filmare (cadre, mişcări de cameră, treceri), de montaj, de lucru în studio (lumini, poziţionare, mişcări de cameră), de sunet, de combinarea dintre sunet şi imagine, de comentariul din off sau de lansarea ştirii de către crainic.


Bibliografie

Bejan Sorin, Iniţiere în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2008
Bucheru Ion, Fenomenul televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2004
Buzărnescu Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, f.a.
Chiciudean Ion, David George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, variantă PDF needitată, 2011
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Crişan Corina, Danciu Lucian, Manipularea opiniei publice prin mas-media, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000
Dobrescu Paul, Bârgăuanu Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001
Gheorghe Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Bucureşti, Editura Evanghelismos şi Fundaţia „Tradiţia Românească”, 2005
Herjeu Radu, Oglinda mişcătoare: tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000
Kapferer Jean Noël, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004
Stavre Ion, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti, Editura Nemira, 2004
Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003

Cel mai nou sistem ERP disponibil acum şi în România

Cel mai nou sistem pentru dezvoltarea afacerii, bazat pe tehnologia Cloud Computing, este prezent acum şi în România, prin RVX Manager, după ce a fost implementat cu succes în Marea Britanie şi Statele Unite.

Fiecare modul din sistemul RVX Manager este pregătit să răspundă unei activităţi şi unei evidenţe complexe, pentru a uşua modul de lucru. Pentru instalarea acestuia nu este necesară înlocuirea vechiul sistem ERP, ci completarea cu câmpuri şi module pentru dezvoltare.

Noutăţile din pachetul RVX Manager uşurează desfăşurarea proceselor de afaceri prin: aplicaţia Web based cu interfaţă AJAX, integrarea cu webshop-urile cu care firma colaborează, actualizare în timp real, lucrul cu volum mare de date şi navigare rapidă, dar şi instalare pe server propriu.

RVX Manager este conceput ca un sistem ce porneşte de la un program standard şi poate fi personalizat şi dezvoltat cu documente, câmpuri, funcţii, rapoarte şi module specifice fiecărui domeniu de activitate. La pachetul standard pot fi adăugate programe speciale, cum este RVX Cub, modulul de analiză a datelor, care ajută în procesul decizional.

Pentru informaţii despre programele disponibile consultaţi: http://www.rvx.ro/category/programe/

Comunicatul de presa

Definiţii. Generalităţi (Simion Ioana)

Nimeni nu ştie exact când, unde şi cu ce ocazie a fost redactat primul comunicat de presă. Se pare că datează de foarte multă vreme şi a ajuns în timp să fie utilizat şi apreciat atât de reprezentanţii biroului de presă, cât şi de jurnalişti, deoarece con¬stituie un instrument prin care o organizaţie poate să aducă la cunoştinţă presei - şi prin ea publicului - informaţii legate de activitatea ei iar reprezentanţii presei pot obţine anumite date, din sursă sigură, fără a mai depune efortul documentării proprii.
Comunicatul, în general, reprezintă astfel o comunicare publică de masă, difuzată prin mass-media, cu caracter informaţional sau propagandistic, privitoare la evenimente de importanţă majoră (ex.: comunicat de război). În ceea ce priveşte comunicatul de presă, acesta se foloseşte în Relaţii Publice şi este un material de mici dimensiuni prezentat presei de un agent care vrea să promoveze interesele unui client , dar în mod diferit de publicitate iar deoarece seamănă cu o ştire, prin elementul de noutate, nu trebuie confundat nici cu aceasta.
În opinia lui Cristian Florin Popescu: “Comunicatul de presă poate să conţină o reacţie, o dezminţire, un balon de încercare. Poate fi parte în publicity, în community relations. Singura deosebire (destul de vagă) faţă de declaraţia de presă constă în aceea că, invariabil, comunicatul de presă apare din iniţiativa sursei, a instituţiei.”
Trebuie precizat faptul că pentru a câstiga competiţia cu celelalte mesaje care bombardează zilnic redacţiile mass media şi opinia publică stilul comunicatului trebuie să corespundă stilului jurnalistic, clar, concis, neutru, fără figuri de stil, factual etc. Textul trebuie să conţină paragrafe scurte, de 3-4 fraze, formate din 15-20 de cuvinte cu verbe la diateza activă. O aranjare bună în pagină presupune ca textul să fie scris la 2 rânduri, pentru a lăsa loc indicaţiilor tipografice, ceea ce înseamnă ca textul să aibe cel mult doua pagini a câte 25 de rânduri. El se scrie doar pe o parte a foii şi se lasă margini de 2 cm, pentru adnotări şi prescurtări. Deasemenea, dacă este necesară evidenţierea anumitor pasaje, acestea nu trebuie subliniate ci scrise cu italice. Pentru ca un comunicat de presă să fie uşor de folosit de către un jurnalist cifrele trebuie folosite doar pentru date, adrese sau preţuri, restul informaţiilor numerice fiind bine să fie scrise cu litere. Dacă există alte indicaţi acestea sunt scrise lângă numărul paginii, pentru a fi vizibile şi pentru a se vedea cu uşurinţă dacă se întind pe mai multe pagini sau dacă s-a pierdut vreo pagină. Tot pentru uşurarea vizibilităţii, persoanele de contact se trec în partea de jos sau în partea de sus a paginii iar la terminarea materialului dat spre publicare este indicat să se scrie: “sfârşit”, “final”, “încheiere” sau să se pună un asterix.
Acestea fiind spuse, pentru Frederic Antoine: “Comunicatul de presă nu este decât adaptarea mediatică a străvechii pasiuni de a transmite informaţiile prin scris. El este scrisoarea în epoca media.”
Astfel comunicatul de presă vizează publicul direct sau indirect, prin jurnalist. El poate fi prezentat oral, de un purtător de cuvânt, în cadrul unei conferinţe de presă şi apoi transmis sub forma scrisă instituţiilor presupus interesate. În acest sens Bland (1998, 84-85) considera că doar o zecime dintre comunicatele de presă ajung să fie publicate, din cauza faptului că ele fie nu contin elemente de noutate, fie sunt scrise necorespunzător, fie nu sunt adresate celor mai potrivite publicuri-tintă.

Comunicatul de presă în perioada de criză (Stanciulescu Simona)

Una dintre multiplele definiţii ale crizei este “CRÍZĂ 1. Manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă). 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice. Criză de apendicită. Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.” (cf. D.E.X online)
Aceste fenomene complexe numite crize pot afecta întregul ansamblu social, fie anumite sectoare (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale și culturale etc.). Sunt definite ca și fenomene de întrerupere a funcționării normale a unei organizații și ca moment de blocare sau de proastă organizare a schimbului de informații între mediul intern și extern.
În perioada de criză timpul este esențial. Mass-media aduc permanent în atenția opiniei publice organizații care se confruntă cu situații de criză. Presa este mai atrasă de evenimentele „nefericite" decât de cele curente, deoarece aceste fapte au un potențial mai mare de emoționare și implică mai multe categorii de oameni (victime, familiile lor, vecini și colegi, autoritați, factori politici), în situațiile de criză, conducerea organizației este preocupată de măsurile de urgența și de aceea, e puțin dispusă să sprijine munca jurnaliștilor, de căutare a informațiilor. Lipsa de interes sau eforturile depuse pentru a întârzia publicarea unor știri îi vor determina pe jurnaliști să facă apel la alte surse (de obicei mai puțin informate) sau să se pronunțe deschis împotriva organizației; sprijinirea lor în aceasta activitate atrage încre-derea și înțelegerea presei, devenind un factor de limitare a efectelor negative ale crizei. Organizația trebuie să fie prima care vorbește despre cele întamplate, să redacteze și să trasmită urgent presei un comunicat. Acesta are rolul de a informa jurnaliștii despre situația creată și despre deciziile care au fost deja luate. Un comunicat rapid arată presei deschiderea față de comunicarea cu mass-media, fiind un plan de temperare a setei de cunoaștere a jurnaliștilor până la terminarea investigațiilor asupra evenimentului, este o modalitatea a companiei de a masca, poate, adevăratele evenimente și de a aplana eventualele reacții.

Potrivit lui Ten Berge comunicatul de presă trebuie să conțină :
O presentare, pe scurt, a evenimentelor;
Precizarea locului și a momnentului când s-a petrecut;
Precizarea numărului (estimativ) al victimelor sau a pagubelor produse;
Precizarea modului și a măsurii în care organizația este responsabilă pentru situația de criză;
Prezentarea modului în care se preconizează rezolvarea problemelor, măsurilor care au fost deja luate;
Informații desprea ancheta în curs și despre instituțiile oficiale implicate;
Numele persoanei care conduce echipa de management al crizei și o declarație a acesteia (exprimă regretul, își asumă raspunderea etc.).
M. Regester și J. Larkin recomandă ca același comunicat să fie trimis și instituțiilor care sunt implicate în rezolvarea crizei: poliția, spitalele, pompierii etc. Astfel, aceste instuții vor avea informații despre eveniment și va exista o concordanță a versiunilor trasmise presei de către actorii implicați direct sau indirect în criză.
Comunicatele de presă trebuie difuzate des și rapid pe toată durata desfășurării crizei. După comunicatul inițial de presă vor fii trasmise, în funcție de situația creată și în funcție de context, comunicate ulterioare de presă, care au ca scop informarea sitematică a publicului și menținerea comunicării la nivelul desfășurării evenimentelor și al evoluției crizelor (mesajele să țină pasul cu faptele).

Anexă (Agusoaei Alexandru)

Ştire Jurnalul Naţional:
“Aeronava va decola la ora 18:00 de pe aeroportul internaţional Henri Coandă, cu destinaţia Tokyo, a anunţat MAE român într-un comunicat. Ministerul coordonează pregătirile pentru repatrierea cetăţenilor români şi are aprobare de survol în acest scop. De asemenea, MAE face apel la familiile românilor din Japonia să transmită rudelor informaţiile ce privesc punctul de întâlnire de pe aeroportul nipon Narita, de unde cetăţenii noştri se vor îmbarca sâmbătă, până la ora 11:00, ora locală. Decolarea de pe Narita e prevăzută la ora locală 15:20.
Guvernul român suportă o jumătate din costurile biletelor de călătorie pentru această cursă specială, iar cetăţenii români care părăsesc Japonia, diferenţa, atât pentru adulţi, cât şi pentru copiii cu vârste cuprinse între 1 şi 14 ani. Cei mai mici de un an beneficiază de gratuitate, a mai precizat MAE român.
MAE recomandă în continuare cetăţenilor români aflaţi în Japonia să se înscrie în Registrul Unic al Ambasadei României în Japonia, astfel încât să fie în permanenţă informaţi în legătură cu posibilităţile de asistenţă consulară şi cu situaţia din zonă. Totodată, MAE recomandă cetăţenilor români care solicită informaţii să transmită toate datele lor de identificare şi detalii cât mai exacte despre persoanele căutate (adresa, e-mail, numere de telefon disponibile etc.) prin Internet, la adresele de e-mail: consular@ambrom.jp; office@ambrom.jp.
Cetăţenii români sau familiile acestora pot contacta Ambasada României la numărul de telefon +81.334.79.03.11 şi celula de criză din cadrul Departamentului Consular al MAE, la numărul de telefon +40.21.319.21.37 sau la adresa de e-mail: drco@mae.ro.”

Repatrierea cetăţenilor români din Japonia:
“Tip:
Comunicat de presă
Data:
03/18/11
O aeronavă TAROM va decola astăzi, 18 martie 2011, ora 18.00, de pe aeroportul internaţional Henri Coandă, cu destinaţia Tokyo, pentru a efectua un zbor special, în vederea repatrierii cetăţenilor români, care au solicitat în mod expres acest lucru.
Ministerul Afacerilor Externe coordonează pregătirile necesare pentru repatrierea cetăţenilor români şi a obţinut autorizaţiile de survol necesare în acest scop.
MAE face apel la familiile cetăţenilor români, care se află în Japonia, să transmită rudelor lor informaţiile referitoare la punctul de întâlnire din aeroportul Narita, unde aceştia vor trebui să se prezinte cel târziu sâmbătă, 19 martie, până la ora 11.00, ora locală, pentru formalităţile de îmbarcare.
Plecarea aeronavei de la aeroportul Narita din Tokyo este prevăzută pentru sâmbătă, 19 martie, ora 15.20, ora locală.
Guvernul României va suporta jumătate din costurile biletelor de avion pe această cursă comercială specială, cetăţenii români urmând să acopere cealaltă jumătate, atât pentru adulţi, cât şi pentru copiii cu vârste între 1-14 ani. Copiii sub 1 an vor călători gratuit.
Măsura face parte din planurile de acţiune puse în aplicare de către statul român pentru repatrierea în condiţii de deplină siguranţă a cetăţenilor români aflaţi în zone critice.
MAE recomandă în continuare cetăţenilor români aflaţi în Japonia să se înscrie în Registrul Unic al Ambasadei României în Japonia, astfel încât să fie în permanenţă informaţi în legătură cu posibilităţile de asistenţă consulară şi cu situaţia din zonă. Totodată, MAE recomandă cetăţenilor români care solicită informaţii să transmită toate datele lor de identificare şi detalii cât mai exacte despre persoanele căutate (adresa, e-mail, numere de telefon disponibile etc.) prin Internet, la adresele de e-mail:consular@ambrom.jp; office@ambrom.jp.
Cetăţenii români sau familiile acestora pot contacta Ambasada României la numărul de telefon +81.334.79.03.11 şi celula de criză din cadrul Departamentului Consular al MAE, la numărul de telefon +40.21.319.21.37 sau la adresa de e-mail: drco@mae.ro.”

Bibliografie

Cărţi:
1. Chiciudean Ion, George David, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti, 2011
2. Coman Cristina, Comunicarea de criză: Tehnici şi strategii, Bucureşti, Editura Polirom, 2009
3. Craia Sultana, Comunicare şi mass-media, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2006
4. Craia Sultana, Teoria Comunicării: Tehnici de informare şi comunicare, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2006
5. David George, Tehnici de relaţii publice, Bucureşti, 2011
6. Popescu Cristian Florin, Dicţionar de Jurnalism, Relaţii Publice şi Publicitate, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007

Internet:
1. http://dexonline.ro/definitie/criza, 29.03.2011, 22:25
2. http://www.jurnalul.ro/stiri/externe/cetatenii-romani-din-japonia-sunt-repatriati-572250.html
3. http://www.mae.ro/taxonomy/term/141?page=2
4. http://www.scribd.com/doc/24991081/Comunicatul-de-presa, 22.03.2011, 00:04
5. http://www.scritube.com/jurnalism/COMUNICAREA-CU-PRESA-N-TIMPUL-332461118.php, 28.03.2011, 00:31
6. http://www.scritube.com/jurnalism/LUCRARE-DE-LICENTA-TEHNICI-DE-2031971319.php, 21.03.2011, 23:46

Tipurile de întreprinderi

Întreprinderea reprezintă o verigă de bază a economiei, în care are loc producerea unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii conform cerinţelor pieţei. Fiecare întreprindere constituie o unitate distinctă, atât faţă de alte întreprinderi, care aparţin aceleiaşi ramuri sau subramuri, cât şi faţă de cele care aparţin altor ramuri.
Termenul de întreprindere provine din cuvântul francez “enterprise” şi poate fi definit ca o organizaţie autonomă, care îşi asigură existenţa şi devoltarea prin folosirea şi comercializarea unor produse cu scopul de a obţine profit. Întreprindere (de la „a întreprinde”) este o organizaţie, care activează spre atingerea scopului – obţinerea profitului. Pentru realizarea acestui scop se organizează un proces, cu ajutorul căruia poate fi atins acest scop. Întreprinderea presupune existenţa a patru elemente: materie primă, utilaje, muncă şi clienţi, în aceste condiţii există şi întreprinderi care au ca obiectiv comerţul şi serviciile. Întreprinderea constituie componenta fundamentală a economiei. Ea reprezintă veriga de bază cu cele trei funcţiuni şi anume: producţia, vânzarea şi gestiunea.
În sens economic o întreprindere, ca agent economic, indiferent de dimensiune, forma de proprietate şi organizare produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, scopul fiind obtinerea profitului. Întreprinderea este veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii de producţie cu scopul obţinerii de bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impuse de cererea de pe piaţă şi obţinerea unui profit. Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producţie utilizaţi care trebuie recompensaţi prin rezultatele producţiei sale. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să producă o valoare superioară costurilor sale.
Principalele criterii utilizate în literatura de specialitate pentru gruparea pe tipuri a întreprinderilor sunt:
A. După forma juridică: întreprinderea publică; întreprinderea semipublică, cu formele sale concesiunea şi societatea în proprietate mixtă; întreprinderea privată;
B. După scopul înfiinţării şi modul de funcţionare: regii autonome; societăţi comerciale, de stat sau particulare (private); organizaţii non-profit, create în scopul sprijinirii unor activităţi de natură socială, educaţională, religioasă sau alte asemenea servicii necomerciale, fără a se urmări obţinerea profitului;
C. După numărul proprietarilor şi modul de constituire şi exploatare a patrimoniului: întreprinderi private individuale, cu variantele întreprindere unipersonala (cu un singur acţionar), întreprindere familială şi întreprinderea cooperatistă; întreprinderi societare, sub forma parteneriatelor (sau societăţilor de persoane) şi a corporaţiilor (sau societăţilor de capitaluri). În ţara noastră, potrivit legii, pot funcţiona următoarele tipuri de întreprinderi societare: societate în nume colectiv (SNC), societate în comandită simplă (SCS), societate în comandită pe acţiuni (SCA), societate pe acţiuni (SA) şi societate cu răspundere limitată (SRL);
D. După apartenenţa naţională: întreprinderi naţionale; întreprinderi multinaţionale;
E. După dimensiuni: întreprinderi mari; întreprinderi mici şi mijlocii, respectiv: micro-întreprinderi cu 1-5 angajaţi, întreprinderi mici cu 6-20 angajaţi şi întreprinderi mijlocii cu 21-150 angajaţi;
F. După “forţa conducătoare”, care defineşte profilul activităţii unei organizaţii, distingem: organizaţii axate pe produs; organizaţii axate pe profit; organizaţii axate pe personal; organizaţii axate pe client; organizaţii caritabile, etnice şi religioase.
În continuare voi detalia tipurile de întreprinderi de la punctual C şi anume cele prevăzute în Legea 31/1990 ca fiind întreprinderi societare. În raport cu o serie de elemente (număr de asociaţi, răspunderea asociaţilor, modul de conducere, titlurile emise) societăţile se constituie conform Legii 31/1990 sub diferite forme:

1. Societatea în nume colectiv (SNC) este o societate de persoane în care obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii cu întregul lor patrimoniu astfel încât patrimoniul şi persoana asociatului devin componente ale personalităţii juridice şi se formează o firmă socială în care apare numele tuturor asociaţilor.
Aceasta prezintă garantie mare dată de patrimoniu şi asociaţii cu încredere unii în alţii, oferind garanţie terţilor, dar are şi anumite limite cum ar fi numărul redus de asociaţi ceea ce duce, în cazul interdicţiei insolvabilităţii sau morţii unui asociat, la
dizolvarea societăţii iar în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi, deaceea este improprie mărilor întreprinderi
O primă solutie pentru a dobândi o mai mare capacitate financiară este aşadar societatea colectivă formată din diferiţi asociaţi ce aduc ca aport capitalul lor şi răspund într-o formă limitată cu toate bunurile lor. De fiecare dată când un asociat moare sau se decide să abandoneze, întreprinderea se dizolvă şi trebuie să se formeze din nou.

2. Societatea în comandită simplă (SCS) este tot o societate de persoane în care există însă 2 categorii de asociaţi: comanditarii (responsabilitatea lor este limitată la mărimea aportului social) şi comanditaţii (exploatează capitalul şi răspund nelimitat şi solidar de toate datoriile societăţii).
Au însă şi avantaje permiţând combinarea disponibilului de capital al unei persoane cu aptitudinea altora de al exploata şi deasemenea punerea în valoare a brevetelor şi invenţiilor. Limitele acestui tip de societate sunt faptul că prezintă o anumită responsabilitate, nu are durată mare de funcţionare şi nici capital mare iar dispariţia unui asociat duce la dizolvarea societăţii.

3. Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este o societate de capital divizat în acţiuni pe care asociaţii comanditari le pot vinde, fiind răspunzători în limita acţiunilor deţinute. SCA nu are firmă socială şi se denumeşte prin obiectul societăţii, permite combinarea disponibilului de capital al unor persoane cu aptitudinea altora de al exploata iar acţiunile pot fi vândute sau transmise altor persoane fără ca societatea să se desfiinţeze. Din această cauză nu se foloseşte pentru societăţi cu volum mare de capital şi are credibilitate mai redusă.
Societăţile în comandită sunt formate din două tipuri de asociaţii, colectivele, cu răspundere limitată şi comanditarii, a căror responsabilitate se limitează la aportul de capital. Aceste două tipuri de întreprinderi sunt foarte puţin întâlnite în viaţa de zi cu zi.

4. Societatea pe acţiuni (SA) este deasemenea o societate de capital divizat în acţiuni însă trebuie să aibe minim 5 acţionari, răspunzători numai în limita aportului la capital. Astfel capitalul social este compus din:
→ capital iniţial (numit şi capital-acţiuni);
→ capital obligaţiuni.
Această structură permite constituirea unui capital important ca volum, unde acţiunile sunt transmisibile şi societatea poate funcţiona chiar dacă unii acţionari îşi vând acţiunile. Dificultăţile apar în conducerea societăţii când nu există un deţinător majoritar al acţiunilor.
Societăţile cooperatiste sunt formate din lucrătorii care aduc capitalul necesar, numit fond social. Administraţia şi gestiunea obişnuiesc să fie conduse de aceeaşi asociaţi.

5. Societatea cu răspundere limitată (SRL) este un alt tip de societate de capitaluri cu răspundere limitată la aportul adus cu deosebirea capitalului social, ce nu poate fi mai mic de 2 milioane. Aici aportul social este alcătuit din părţi sociale, numărul de asociaţi neputând fi mai mare de 50 .
În societăţile cu responsabilitate limitată pierderile vor fi suportate doar de capitalul social, adus ca aport de asociaţi, dar ca diferenţă faţă de societăţile anonime, au stabilite anumite limite în transmisia proprietăţii şi marimea companiei. Este o formă pentru întreprinderile mici şi mijlocii care beneficiază de un tratament fiscal mai favorabil decât societăţile anonime.


Bibliografie

1. http://facultate.regielive.ro/cursuri/management/intreprinderea_ca_subiect_si_obiect_de_management-34205.html, 06.04.2011, 22:01
2. http://www.eumed.net/ecorom/VI.%Intreprinderile%20si%20productia/10%20organizarea_intreprinderilor.html, 06.04.2011, 09:57
3. http://www.preferatele.com/docs/marketing/1/-evolutie-si-etape-i11.php, 05.04.2011, 23:20
4. http://www.svedu.ro/curs/ei/c1.html, 06.04.2011, 22:07

Graficul lui Gantt

Cel mai adesea, motivul principal invocat pentru nerespectarea timpului este neprevăzutul. Ceea ce ne poate face să ne gândim cum să minimalizăm efectele pe care ceva neprevăzut le-ar putea avea asupra unui proiect. Un sistem de control care poate oferi informaţii detaliate şi corecte ajută la realizarea unei planificări flexibile ce duce la reducerea parţială a riscurilor. Sunt mai multe tehnici de estimare a timpului şi aceastǎ etapǎ este consideratǎ de foarte mulţi specialişti ca fiind foarte importantǎ, deoarece cu ajutorul estimǎrii în timp se calculeazǎ costurile, se stabileşte data de predare a proiectului şi nu în ultimul rând succesul fazei operaţionale depinde de acurateţea acestei etape.
Ca modele pentru estimarea în timp se pot folosi: experienţa personalǎ, experienţa altor persoane, experienţa din alte proiecte (rapoarte, broşuri de evaluare) sau o altǎ tehnicǎ de estimare. Estimarea în timp se face în prezenţa membrilor echipei, deoarece aceştia sunt responsabili sǎ urmǎreascǎ îndeplinirea acţiunilor în timpul stabilit.
Principalele cauze ale nerespectării planificării în timp apar prin introducerea de schimbări necontrolate care întârzie execuţia sau deoarece efectele schimbărilor necesare aduse proiectului sunt subestimate. Efectele principale ale nerespectării planificării în timp se concretizează în creşterea costurilor sau reducerea performanţei proiectului. Aceste probleme pot fi rezolvate prin monitorizare minuţioasă şi acţionând la timpul potrivit.
Cea mai eficientă metodă de rezolvare a problemelor rămâne totuşi prevenţia. Utilizarea Graficului Gantt şi/sau a metodei Drumului Critic (CPM) arată clar care sunt activităţile cu grad mare de risc în caz de întârzieri pentru care trebuie acordat un timp mai mare.
O diagramă Gantt este o reprezentare grafică a unei sarcini, o matrice. Ea este construită cu o axa orizontală ce reprezintă durata totală a timpului proiectului, împărţită apoi în părţi (zile, săptămâni, luni) şi o axă verticală reprezentând sarcinile ce alcătuiesc proiectul analizat. Un grafic Gantt este un grafic ce arată o listă de activităţi reprezentate prin linii, care sunt proporţionale în lungime cu durata lor. Liniile sunt poziţionate de-a lungul unei scale orizontale a timpului, astfel :
Graficele Gantt urmăresc în primul rând să ofere o imagine în timp a activităţilor care trebuie realizate. Ele pot fi folosite şi în procesul de alocare a resurselor umane, din cadrul unui proiect.
Diagrama Gantt este un instrument de planificare, elaborat în 1917 de Henry L.Gantt, inginer şi sociolog de origine americană. Frecvent utilizată în managementul de proiect, o diagramă Gantt oferă o ilustrare grafică a unui program de activităţi, care ajută la planificarea, coordonarea şi monitorizarea unor sarcini specifice dintr-un proiect. Diagramele Gantt se pot realiza în versiuni simple, cu ajutorul unui grafic făcut pe hartie sau în versiuni mai complexe, cu ajutorul unor aplicaţii softwar. Diagrama Gantt (creată la începutul anilor 1900 şi denumită astfel după cel care a folosit pentru prima dată această procedură - Henry Gantt) este foarte accesibilă şi prezintă perioadele de început şi încheiere şi durata activităţilor.
După cum am mai spus: forma grafică a unui astfel de instrument de planificare constă într-o matrice pe a cărei axă orizontală reprezintă perioada de timp pe care se întinde proiectul, împărţită în unităţi de măsură (spre exemplu zile, săptămâni sau luni) şi pe a cărei axă verticală sunt reprezentate sarcinile din proiect (spre exemplu, dacă proiectul ar consta în dotarea calculatorului cu un nou software, principalele sarcini ar putea fi: realizarea unei cercetări de piaţă, alegerea soft-ului, instalarea soft-ului, etc.).
În cadrul unei diagrame Gantt, fiecărei sarcini îi este alocată un rând. Timpul în care este estimat să se finalizeze o sarcină este reprezentat printr-o bară orizontală. Marginea din stânga marchează începutul preconizat pentru acea sarcina iar marginea din dreapta marchează sfârşitul preconizat. Sarcinile pot evolua relativ la alte sarcini în mod secvenţial, paralel sau prin suprapunere temporară.
Pe măsură ce proiectul avansează, diagrama este adusă la zi, prin umplerea barelor pe o lungime corespunzătoare procentului din sarcină care a fost îndeplinit. În modul acesta, se poate vedea stadiul în care se află proiectul, trăgând o linie verticală în dreptul datei curente. Sarcinile finalizate vor rămâne complet în partea stângă a liniei. Sarcinile în desfăşurare vor fi întretăiate de linie şi dacă partea plină este la stânga liniei, înseamnă că este o întârziere faţă de planificare, pe când, dacă partea plină merge până în dreapta liniei, înseamnă că proiectul este înaintat. Sarcinile viitoare rămân cu totul în dreapta liniei.
Când se realizează o diagramă Gantt, este recomantă introducerea unui număr rezonabil de sarcini (nu mai mult de 15 sau 20), în aşa fel încât diagrama să încapă pe o singură pagină. În cazul în care este vorba despre un proiect mai complex se pot realiza diagrame subordonate care să detalieze încadrarea în timp a tuturor sub-sarcinilor care formează o sarcină principală.
De asemenea, pentru o echipa de proiect este foarte util ca în dreptul unei sarcini să fie trecuţi şi responsabilii respectivei sarcini.
De multe ori într-un proiect există evenimente care nu reprezintă o sarcină, însă care se vor evidenţiate în cadrul unei diagrame Gantt. De exemplu închirierea unei săli anume este un moment foarte important pentru desfăşurarea ulterioară a sarcinilor, deoarece locaţia trebuie trecuta în mod explicit în comunicatul de presă. Aceste momente reprezintă nişte “borne” (eng. “milestones”) şi de obicei sunt marcate pe diagramă sub forma unor triunghiuri cu vârful în sus.
De-a lungul istoriei, schemele Gantt au început să cuprindă mai multe faze ale procesului de productie, încorporând şi subetapele acestuia, începând să fie folosite pentru procese ale căror desfăşurare se întinde pe prioade din ce în ce mai scurte de timp.
Analiza Gantt –model 1918
Analiza Gantt – model 2000
Analiza Gantt – model 2007
Stabilirea ordinii de desfăşurare în timp a activităţilor se poate realiza fie prin diagramele GANTT fie prin modelarea în reţea. Diagrama Gantt nu este un grafic de reţea, pentru că nu arată interdependenţa, legăturile dintre activităţi, ceea ce este esenţial pentru înţelegerea şi urmărirea proiectului (deoarece multe activităţi se desfăşoară concomitent şi deseori trebuie să preceadă activităţi ulterioare). Această interdependenţă poate fi observată în diagramele PERT sau CPM.
O diagramă Gantt este o diagramă cu bare care arată relaţia dintre activităţi de-a lungul timpului. În cadrul diagramei, pe veticală sunt listate activităţile componente ale proiectului, iar pe orizontală, prin bare, sunt reprezentate duratele acestora în ordinea desfăşurării impusă de relaţiile de precedenţă. Diagramele Gantt, cunoscute şi sub denumirea de diagrame bară, se folosesc în special pentru proiecte mici, concomitent cu diagramele reţelelor, cu structura descompunerii activităţilor. Ele reprezintă reţele în care activităţile sunt transpuse calendaristic pe o axă orizontală a timpului. Astfel, unei activităţi i se va asocia o bară de lungime direct proporţională cu durata estimată.
Diagrama Gantt poate fi mai greu de folosit din motive diverse, precum:
trasarea unui plan complex poate lua şi o săptămâna întreagă; modificarea ei ulterioară, pentru a ţine pasul cu schimbările care intervin, poate fi de-a dreptul imposibilă; dacă diagrama este excesiv de complicată, planificatorului îi va fi destul de greu să o folosească, pentru că va fi greu să urmarească cu privirea barele fără să trecă pe altă linie; ele nu pot fi folosite pentru indicarea relaţiilor de interdependenţa dintre diverse activitaţi. În cazul diagramelor mai complicate se poate ajunge uşor la programarea din greşeală a începerii unei activităţi înainte ca ea să poată, logic, avea loc.
Pe lângă faptul că în metoda clasică de programare a lucrărilor cu ajutorul graficului calendaristic (GANTT), care ne oferă o imagine sugestivă a evoluţiei lucrărilor, nu apare clar interdependenţa dintre activităţi nu se poate stabili decalarea survenită în reprogramarea unor termene, orice abatere importantă duce la necesitatea întocmirii altui grafic calendaristic care să reflecte acest lucru.
O soluţie la aceste dezavantaje este aceea a folosirii graficului-reţea ca instrument de programare a lucrărilor. Dezavantajul că nu arată interdependenţele dintre activităţi se poate remedia cu ajutorul unui program (ex. Microsoft Project). În această situaţie se obţin următoarele informaţii: relaţiile dintre activităţi; timpul de terminare a proiectului; consecinţele derulării precoce/târzii a unei activităţi; evaluarea performanţelor.
Instrumentele de planificare ale unui proiect (diagrame logice, diagramele Gantt, structura descompunerii activităţilor) sunt foarte utile, dar ele nu pot fi întotdeauna adecvate realităţii, pe care adesea o simplifică. De aceea, se impune utilizarea lor cu anumite limite. Progresul proiectului este măsurat prin realizarea evenimentelor ce reprezintă stadiile semnificative ale implementării unui proiect. Activităţile fiind desfăşurate într-un orizont de timp fiecare activitate este definită de un eveniment de începere şi de unul de finalizare iar resursele sunt consumate de activităţi şi mai puţin de evenimente. În general evenimentele şi activităţile necesare pentru execuţia unui proiect sunt dependente de rezultatele unor activităţi anterioare din sistem. Aceste relaţii fac ca activităţile să fie interdependente, iar aceste interdependenţe trebuie avute în vedere atunci când se face graficul de derulare al unui proiect.
Graficul Gantt este utilizat pentru reprezentarea succesiunii activităţilor prevăzute în scopul implementarii unui proiect. Un asemenea proiect se poate referi, de exemplu, la implementarea unui model de asigurare a calităţii potrivit standardelor ISO 9000. Aceasta a fost prima tehnică utilizată de management pentru programarea proiectelor. Graficele Gantt au fost destinate şi aplicate cu mult succes la operaţiile cu grad înalt de repetitivitate. Activităţile pe mai multe componente pot fi combinate într-un singur grafic care să prezinte realizarea agregată. Graficul poate arăta modalitatea în care activităţi diferite se desfăşoară simultan pentru realizarea unui obiectiv comun. Din păcate, gradul de flexibilitate necesar programării unui proiect este limitat prin folosirea graficelor Gantt, tocmai deoarece relaţiile dintre activităţile proiectului nu sunt clar relevate. Tehnica graficelor Gantt este de aceea folosită îndeosebi ca un instrument necesar supervizării proiectului. În funcţie de modul de eşalonare calendaristică a activităţilor vor exista programe diferite:
Program minorant – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare cele mai scurte;
Program majorant – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare cele mai lungi;
Program operativ – conţine pentru fiecare activitate termenele de începere şi terminare aprobate şi este de obicei cuprins între programul minorant şi cel majorant.
Pentru construirea diagramei Gantt se recomandă parcurgerea următoarelor etape: definirea activităţilor necesare pentru implementarea proiectului; estimarea duratei fiecărei activităţi; ordonarea activităţilor într-o succesiune logică; marcarea pe grafic a succesiunii activităţilor cu ajutorul unor linii orizontale (aceste linii arată momentul începerii şi terminării fiecărei activităţi).
În concluzie o diagramă Gantt include: repere, adică puncte de verificare importante sau obiective intermediare pentru un proiect; resurse pentru proiectele de echipă, care formează o coloană adiţională în care să fie menţionat responsabilul pentru o anumită sarcină, precum şi resursele alocate acelei sarcini; status, adică progresul proiectului, ce se completează proporţional cu cantitatea de muncă depusă şi rezultatele obţinute în raport cu trecerea timpului alocat sarcinii respective şi dependinţe, care menţionează de ce anume depinde o anumită activitate din cadrul proiectului.
Graficul Gantt permite astfel, în cele din urmă, vizualizarea relaţiei dintre activităţile prevăzute pentru implementarea unui proiect, indicând etapele care trebuie parcurse. De asemenea, facilitează observarea datelor la care au fost operate modificări în desfăşurarea activităţilor, faţă de ceea ce se prevăzuse iniţial.

Bibliografie

Internet:
1. http://aboxichoose.com/upb/an3/bm/cursuri_bogdan/bmlectia10_20-05-2006.pdf - 14.03.2011, 11:56
2. http://codrinpaveliuc.finantare.ro/2009/03/02/diagrama-gannt-for-dummies - 14.03.2011, 11:17
3. http://www.consultingreview.ro/print.php?articol=managementul-proiectelor-planificarea-proiectului – 14.03.2011, 11:59
4. http://www.cursurigratuite.ro/referate/economie/organizare_nunta.php - 14.03.2011, 15:01
5. http://www.ghidmanagement.ro/resurse/Tehnici+si+instrumente+ale+calitatii – 14.03.2011, 11:39
6. http://www.legestart.ro/consulting-review-articol-Managementul-proiectelor-Executia-proiectului-1065.html - 14.03.2011, 11:41
7. http://www.rubinian.com/info_managementul_proiectelor.php - 14.03.2011, 14:27
8. http://www.scritube.com/management/Concepte-ale-unui-proiect15358.php - 14.03.2011, 11:43
9. http://www.scritube.com/management/MANAGEMENTUL-PROIECTELOR212619242.php - 14.03.2011, 14:31
10. http://www.scritube.com/tehnica-mecanica/Managementul-montajului-instal182112177.php - 14.03.2011, 12:01
11. http://www.scritube.com/stiinta/informatica/Ce-este-diagrama-Gantt1032201711.php - 14.03.2011, 14:21