No comment

În ceea ce priveşte viaţa, probabil că fiecare dintre noi s-a gândit la un moment dat la ceea ce implică în realitate a o trăi. După unii, adevărata viaţă este dincolo de moarte şi trăiesc aşa, uitând de vechiul dicton latin „carpe diem”. Pentru alţii, distracţia la maxim, fără griji sau responsabilităţi înseamnă totul. Adevărul stă probabil undeva la mijloc. Trebuie să recunoaştem că atâta timp cât suntem încrezători în propriile forţe şi ne simţim bine reuşim să facem o impresie bună indiferent dacă suntem colerici, sangvinici, melancolici sau flegmatici. Cu toate acestea, deşi trăim pentru noi înşine sau pentru ceilalţi, sănătatea este cea mai importantă.
Când viaţa se scurge din om se spune că prin faţa acestuia trec toate amintirile frumoase, dar şi unele mai puţin plăcute. Conform religiei creştine, sufletul trece timp de patruzeci de zile prin diferite vămi unde este judecat si trebuie să plătească pentru păcatele ispăşite, pentru a trece mai departe. Am aflat în împrejurări nefericite că vechiul obicei de a pune bani decedatului pentru a-şi plăti vămile este de origine păgână. Nu ştiu care este adevărul şi nu pretind că-l ştiu. Sunt de părere că fiecare are dreptul de a-şi urma propriile credinţe, dreptul la religie fiind unul fundamental, menţionat în Declaraţia Drepturilor Omului. Sunt ferm convinsă că dacă s-ar realiza un sondaj de opinie pentru a vedea care sunt credinţele religioase şi datinile după care se ghidează populaţia, răspunsurile ar fi destul de variate.
A trăi înseamnă a fii, a exista şi a fiinţa. O fiinţă presupune sentimente precum dragoste şi ură, confuzie între bine şi rău. Nici o persoană nu poate stabili cu exactitate limita dintre adevăr şi minciună, deoarece adevărul este relativ. Sunt prea mulţi factori care trebuie luaţi în considerare când se vorbeşte despre dreptate. Mediul socio-cultural, relaţiile familiare, anturajul sau psihicul labil sunt doar exemple ale factorilor care influenţează acţiunile. De exemplu, problemele cele mai discutate ale eticii aplicate sunt avortul şi sinuciderea. Se ştie că dacă în cazul celei de-a doua, biserica este categoric împotrivă, aici ritualul înmormântării schimbându-se radical, în prima problemă sunt cazuri rare acceptate de biserica creştină. În ciuda faptului că există metode contraceptive, oricum condamnate de către clerici, fiindcă viaţa este un dar de la Dumnezeu şi numai el are dreptul să o ia, unele femei se află în postura de a face unul sau mai multe avorturi. Este regretabilă sitaţia în care viaţa mamei este în pericol, dar şi cazurile în care sărăcia extremă condusă de o inconştienţă şi mai mare conduc la această ultimă soluţie care este avortul. Potrivit unor concepţii pe care le consider eronate, ar fi mai bine naşterea copilului după care dăruirea lui către adopţie. În această situaţie chiar dacă decizia se ia în cunoştinţă de cauză, cu implicita renunţare la drepturile părinteşti, la un anumit moment copilul crescând şi aflând adevărata sa origine va dori în cele mai multe cazuri să-şi cunoască părinţii naturali. Într-adevăr, părinţi sunt aceia care te cresc nu aceia care ţi-au dat naştere, dar o parte din viaţa „norocosului” adoptat (spre nefericirea orfanilor sau a celor abandonaţi în căminele de copii) va rămâne întotdeauna goală. Casa de copii nu-i acasă! Se mai pune aici în discuţie ulterioara viaţă a părţilor implicate. Ştiind că a renunţat la sânge din sângele ei, nici o femeie care a dat naştere unui suflet nu poate avea conştiinţa împăcată mereu. Astfel, în cazul refacerii vieţii, afectaţi nu sunt numai copilul şi mama ci şi restul membrilor potenţialelor familii. O altă întrebare în cazul unui avort ar fi: „Unde începe viaţa: la naştere sau peste limita legală de trei luni a unui avort?” Răspunsul este simplu: în momentul conceperii. Din acest punct de vedere persoana care decide să ducă la bun sfârşit un avort ar putea fii acuzată de crimă. Conform tuturor medicilor, o boală venerică, una incurabilă sau o problema psihică pot conduce atât la avort cât şi la sinucidere. Atentatele de sinucidere sunt mai frecvente în rândul tinerilor şi a persoanelor de vârsta a doua, întrucât aceştia se simt lipsiţi de speranţă şi abandonaţi de cei din jur. Aceste intervale de vârstă sunt considerate dezavantajate şi uneori marginalizate. Cel mai important lucru este de cele mai multe ori ignorat de majoritatea celor din jur. Cei cu atentate sinucigaşe în cadrul familiei sunt predispuşi la găsirea unei astfel de soluţii în faţa problemelor cotidiene. De obicei există anumite semnale. Acestea nu trebuie ignorate de prietenii sau familia respectivului. Vorbele cântăresc uneori foarte greu iar atitudinea distantă poate fii un prim semn de îngrijorare. În astfel de situaţii oamenii trebuie înţeleşi, ajutaţi, susţinuţi la suprafaţă şi treziţi la realitate. Factorul predominant care duce la sinucidere este depresia. Depresia se poate instala încă din adolescenţă, vârstă la care de obicei este ignorată. Schimbarea de atitudine şi pierderea interesului pentru activităţile care altădată erau plăcute sunt puse de cele mai multe ori pe seama vârstei. Dacă starea continuă timp de mai multe luni sau chiar ani, este în mod sigur un motiv de îngrijorare. Depresia este o boală serioasă care afectează toate categoriile de vârstă, atât femei cât şi bărbaţi. Ea poate deveni cronică şi se poate solda cu actul sinucigaş. Dacă filosoful existenţialist Jean Paul Sarte considera sinuciderea drept o posibila soluţie în faţa greutăţilor, Albert Camus respingea categoric acestă variantă, propunând revoltarea.
În concluzie, oricare ne-ar fi dificultăţile, important este să ne bucurăm de fiecare clipă gândindu-ne că poate exista alţii chiar mai amărâţi decât noi. Trebuie încercată din răsputeri depăşirea momentelor grele prin găsirea unui sprijin extern sau prin redescoperirea puterilor interioare.