Comunicarea non-verbala

Argument

Comunicarea nonverbală este un domeniu vast şi greu de conştientizat. Din ceea ce am studiat până acum am realizat cât de importantă este cunoaşterea acestor coduri nonverbale, deoarece ele ne trădează când ne este lumea mai dragă.
“Comunicarea nonverbală este o disciplină nouă în spaţiul academic românesc, suscitând interesul deopotrivă al profesorilor, studenţilor şi al nespecialiştilor. Ideea că indivizii pot utiliza elementele nonverbale pentru a identifica adevăratele trăiri emoţionale, intenţiile celuilalt sau pentru a-l influenţa să se comporte într-un anumit fel aprinde imaginaţia publicurilor şi face din acesta un concept aproape conspirativ. Şi nu de puţine ori, am asistat la invocarea ca factor hotărâtor în viaţa noastră a tuturor, fără a se specifica însă care este înţelesul acestui termen.”
Părerea mea este că totuşi nu există un cod universal pe care să-l descifrăm ci doar repere după care să ne ghidăm. Este într-adevăr un domeniu în care se pot face multe speculaţii, dar diferenţele culturale, de vârstă, sex şi poziţie socială modelează caracterul fiecărui om şi îl fac să reacţioneze diferit în faţa aceloraşi situaţii. “Competenţa nonverbală reprezintă abilitatea indivizilor de a codifica şi respectiv decodifica mesajele nonverbale în funcţie de contextul social, de a estima şi prezice emoţiile, atitudinile, comportamentul celorlalţi în funcţie de comportametele nonverbale ale acestora, de a folosi eficient elemente nonverbale pentru a obţine rezultatele dorite în interacţiunile cotidiene.”
Am ales această temă de referat/dezbatere în primul rând pentru a mă edifica asupra unor semnificaţii şi în al doilea rând pentru a-i atenţiona pe ceilalţi asupra importanţei autocontrolului. Îmi propun ca pe viitor să aprofundez această temă, întrucât din lipsă de spaţiu am acordat atenţie doar principalelor forme de comunicare nonverbală.

Considerente generale

Se spune că oamenii îşi formează o primă şi foarte puternică impresie despre o altă persoana într-un interval de timp între 30 de secunde şi 2 minute . Voi arăta însă că prima impresie poate fi greşită şi se poate instala într-un interval chiar mai scurt. Totul ţine de comunicarea nonverbală, care nu foloseşte cuvinte şi prin care se exprimă sentimente, emoţii, atitudini. Chiar şi fără cuvinte, noi comunicăm prin ceea ce facem: modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum conducem o maşină sau stăm la birou, fiecare din acestea având o semnificaţie şi comunicând o idee. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte, dar care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste mesaje pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua ceea ce este transmis prin cuvinte.
Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian şi M. Weiner, în studiul Decoding of inconsistent communication. În urma acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis pe cale paraverbală şi 55% prin limbajul corpului. De altfel, axioma comunicării nonverbale evidenţiază faptul că acest tip de comunicare are relevanţă mai mare decât semnalele verbale şi paraverbale (tonul vocii, accent, tonalitate etc). Această axiomă enunţă următorul lucru:
“Când ceea ce spuneţi nu este în concordanţă cu ceea ce faceţi, interlocutorul va crede ceea ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului dumneavoastră.”
Importanţa comunicării nonverbale este demonstrată şi prin faptul că până la apariţia limbajului articulat al copilului este necesar un interval de timp în care intră “în scenă” limbajul neverbal, care face posibilă comunicarea dintre mamă şi copil, în primele luni de viaţă şi nu numai, prin intermediul simţurilor tactil, olfactiv, auditiv, vizual şi mai ales gustativ. Odată depăşită perioada în discuţie, limbajul neverbal nu dispare pur şi simplu, fiind înlocuit de cel verbal, el dobândeşte valenţe noi, devine mai specializat.
Poate fi stabilit un alfabet nonverbal universal de semne, căci limbajul nonverbal este unul simbolic.
Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, privire, gestică şi prin elementele de paralimbaj.
Important nu este să urmărim pas cu pas fiecare mişcare a cuiva, pentru că sensul acestei comunicări depinde de context şi de relaţiile dintre indivizi. Trebuie să considerăm situaţia respectivă de comunicare per ansamblu. Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună.
Nu trebuie însă considerat că limbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice starea de spirit şi cu timpul personalitatea persoanei respective.
Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în plan social. De obicei afirmaţiile verbale sunt influenţate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorinţa de a încheia o afacere, presiunea socială, care uneori ne determină să spunem că suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este aşa, etc. Comunicarea nonverbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi în anumite situaţii este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală. Deaceea un comunicator iscusit stăpâneşte bine atât comunicarea verbală cât şi pe cea nonverbală.
Categoria nonverbală reprezintă partea cea mai importantă a comunicării. Cinzeci şi cinci la sută din totalul mesajului transmis este alcătuit din expresii nonverbale. De fapt, comportamentul nonverbal poartă în sine mai multă greutate decât cuvintele. Astfel, limbajul nu este alcătuit numai din cuvinte ci şi din gesturile pe care le facem în timp ce vorbim, tonul pe care îl avem, emoţiile şi sentimentele pe care le transmitem etc. Limbajul nonverbal mai poartă şi denumirea de limbaj al trupului. Prin intermediul lui se pot transmite mesaje puternice, fără a deschide gura (degetul îndreptat acuzător către celălalt, rotirea ochilor sau o privire pătrunzătoare sunt doar câteva exemple). Alte mesaje pline de putere sunt transmise dacă îţi ţii mâinile încrucişate peste piept, dacă stai cu mâinile pe şolduri şi cu picioarele depărtate sau dacă pleci în timpul unei conversaţii.
Toate aceste mesaje nonverbale nu au cum să nu fie obsevate de interlocutor, ele dând dovadă nu numai de lipsă de interes şi proastă creştere dar şi de lipsă de respect faţă de cealaltă persoană. A evita contactul vizual, a nu răspunde atunci când ţi se vorbeşte, a te trage înapoi atunci când eşti atins şi multe alte atitudini non-verbale, toate exprima mai mult decât cuvintele. Fiecare dintre ele în parte are în sine o putere foarte mare. În procesul de comunicare contează totul, până şi cea mai mică strâmbătură sau cea mai discretă inflexiune a vocii.
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului comunicării nonverbale trebuie precizate câteva funcţii. În acest sens menţionez următoarele: comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală. Un exemplu relevant ar fi cazul în care profesorul întăreşte prin anumite elemente de mimică sau gestică importanţa unei părţi din mesaj, din ceea ce transmite în timpul orelor elevilor. Ne putem imagina astfel un material înregistrat şi apoi audiat de către elevi sau prezentat de cadrul didactic. Vom constata că anumite părţi ale mesajului verbal pot fi nu doar accentuate ci chiar completate. O altă concordanţă ar fi faptul că atunci când cineva spune o glumă zâmbeşte sau cineva care anunţă o veste tristă are o mimică în consecinţă. Contrar celor spuse până acum, comunicarea nonverbală poate contrazice anumite aspect ale comunicării verbale. De exemplu dacă trebuie să facem o critică şi zâmbim putem instaura o atmosferă relaxantă şi pozitivă. O altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regla fluxul comunicaţional şi de a pondera comunicarea verbală. Deasemenea, comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând posibilitatea receptorului comunicării să identifice adevăratul mesaj.
După cum probabil v-aţi putut da seama până acum, comunicarea nonverbală prezintă mai multe forme, cum ar fi: senzorială, când se bazează pe ceea ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor (văzul, auzul, mirosul, simţul tactil şi gustativ); estetică (pictură, muzică, dans, imagine etc), care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice şi comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile etc).
Din cele de mai sus rezultă comunicarea nonverbală ca fiind de cele mai multe ori neintenţionată — ne trădeaza emoţiile sau atitudinea chiar fără voia noastră deci este necesar să fim conştienţi că mesajele nonverbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm. De exemplu când pretindem că suntem atenţi, ne putem trăda râzând forţat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu trebuia să o aprobăm.
Comunicarea nonverbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învăţăm a le folosim. Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi diferite (exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului etc). Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite, cum ar fi mişcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers, în cultura noastră exprimă negaţia, la bulgari însă exprimă o afirmaţie. Necunoaşterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare, dar abilitatea de comunicare nonverbală creşte odată cu vârsta, cu experienţa. Cei care comunică bine nonverbal, stăpânesc în aceeaşi măsură şi codurile iar de obicei sunt aceia care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor şi au un statut social mai bun, pentru că mesajele nonverbale ne furnizează informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care am fi jenaţi să discutăm. Aşadar, prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem obţine informaţii despre identitatea culturală, personalitatea, atitudinile şi stilul personal. Acestea comunică printre altele gradul de credibilitate a individului.
Foarte important este şi modul în care privim şi suntem priviţi, mod care are legătură cu nevoile noastre de aprobare, încredere, acceptare şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Interlocutorii care privesc în ochi în timpul conversaţiei sunt consideraţi mai credibili decât cei care evita contactul visual, sugerând intenţia de a ascunde ceva.
Personalitatea se evidenţiază şi prin alte mişcări precum: rosul unghiilor, jucatul cu o bijuterie, frecatul nasului etc. Este greu să înţelegem sensul acestor mişcări, deoarece unele se fac inconştient şi ele pot ilustra doar o stare interioară (frică, jenă, nerăbdare). În acest sens nu vorbim despre comunicare nonverbală. Dacă aceste semne se folosesc intenţionat, pentru a spune ceva despre noi, atunci ele constituie comunicare nonverbală.
Contactul vizual, distanţa la care ne plasăm, expresia feţei, zâmbetul, atingerea, toate arată că ne place sau nu ne place ceva ori cineva. Cât despre gradul de implicare, acesta se manifestă prin viteza şi volumul discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea expresiei feţei. Astfel statutul social al persoanei cu care comunicăm este evidenţiat prin spaţiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte sau îmbrăcăminte costisitoare etc.
În limbajul corpului fiecare persoană are la dispoziţie peste 700.000 de “cuvinte”. Cele mai bune descoperitoare ale acestor cuvinte se pare că ar fi femeile, prin capacitatea “intuiţiei feminine”. Pe de altă parte, specialiştii au ajuns la concluzia că femeile se şi exprimă mult mai limpede decât bărbaţii. Studiile efectuate la Harvard arată că fetele învaţă să vorbească mai devreme decât băieţii, articulează mai bine cuvintele şi îşi însuşesc un vocabular mai bogat, comparativ cu băieţii de aceeaşi vârstă.
Trebuie precizat că nu putem minţi. Fiecare mişcare ne trădează: poziţia verticală a palmei atunci când se întinde mâna cuiva exprimă solicitudine, faptul că îl consideri egalul tău, iar strângerea de mână trebuie să fie puternică pentru a arăta încrederea în sine; mâinile sau picioarele încrucişate în timpul conversaţiei, exprimă dezacord şi intimidare; poziţia aplecată spre interlocutor, atunci când se stă jos sau apropierea fizică (fără a încălca graniţa zonei intime – 45 cm faţă de corp) denotă sinceritate şi interes. Însă trebuie ţinut cont de ceea ce a spus Peter F. Drucker «Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ceea ce nu este spus.». Minţindu-se pe sine sau minţindu-i pe ceilalţi, omul joacă diverse roluri, ceea ce reprezintă un aspect particular al comportamentului său. Chiar dacă vorbeşte politicos, reacţiile corpului pot exprima şi trăda dorinţele sale. Să ascultăm deci, ca să înţelegem ce trebuie să vedem, deoarece nu doar cuvintele, ci şi corpul se ascultă.

Comunicarea prin gesturi

Antropologul american Ray Birdwhistel a efectuat numeroase cercetări în domeniului kinezicii (kinetica). Aceasta este o disciplină care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; această disciplină a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală. Kinetica este astfel o gramatică a gesturilor, dar din ea se naşte şi parakinetica, disciplină ce studiază intensitatea, durata, întinderea şi ritmul gesturilor. Diverse mişcări ale mâinilor, braţelor, picioarelor sunt grupate sub denumirea de gestică şi reprezintă mijloace frecvent folosite în comunicarea nonverbală.
Preocupări privind clasificarea gesturilor au apărut încă din 1949, când H. Wespi împărţea gesturile în substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal. În completarea acestei teorii vin americanii Paul Ekman şi Wallace Friesen, care susţin că gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii.
Identificăm astfel emblemele ca mişcări ce se substituie comunicării verbale şi formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care compensează imposibilitatea de exprimare verbală în anumite situaţii.
O categorie de gesturi foarte importantă şi numeroasă este aceea a ilustratorilor, care sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane, universale. Acestea se împart în: bastoane – mişcări de accentuare, pe verticală, executate cu mână; pictografele – gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor; kinetografele – complexe de mişcări ce ilustrează o relatare; ideografele – gesturi vagi ce însoţesc o expunere cu caracter abstract, acentuând o idee; mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii; mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectelor; mişcările ritmice – însoţesc mereu vorbele, pentru a accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare şi ilustratorii emblematici, care sunt reprezentările cuvintelor.
Să nu uităm nici de gesturile de reglaj, cu rol de a întreţine comunicarea, prin semnale de confirmare, atenţie, îndoială. Aici predominante sunt mişcările capului sau ale feţei.
Foarte frecvente sunt şi expresiile stărilor de spirit, spontane, dar care pot fi controlate şi chiar simulate, acele mişcări afective, faciale sau corporale.
Ultima categorie, dar nu mai puţin importantă decat celelalte, deşi mai puţin legată de comunicare, este aceea a adaptorilor. Sunt mişcări care reunesc gesturi din afara fenomenului comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate etc).
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului se pot lua câteva elemente ale limbajului gesturilor, cum ar fi: strângerea pumnilor – denota ostilitate şi mânie sau determinare, solidarietate, stres, braţele deschise exprimă sinceritate şi acceptare, mâna la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna – ascundere a ceva, nervozitate, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar degetele pe obraz denotă interes, mâinile ţinute la spate pot să denote superioritate sau încercare de autocontrol.
Atenţie însă şi la diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta spre stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat la noi nepoliticos, insultă în Thailanda şi gest neutru în America. În ciuda faptului că gesticulaţiei excesivă este considerată nepoliticoasă în multe ţări, gesturile mâinilor le-au creat italienilor faima de popor pasional. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală) iar cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masă dacă astfel va obţine o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze un control total asupra situaţiei. Bătaia picioarelor denota plictiseală, nerăbdare, stres. Cât priveşte atitudinea (postura), voluntară sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. Astfel, o persoană cu spatele drept şi bărbia ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre pe când o persoană cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere, nesiguranţă. Tot aşa felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea arată în ce stare se află un om. Spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre. Pentru ca poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură, să facă minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus. Pe de altă parte, poziţia corpului lăsată pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, dezinteres. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor, va însemna încredere în sine iar poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine autoritară, dorinţa de a se impune. Poziţia lăsată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
Posturile/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, vor sa-l aibe sau cred ca îl au. Felul în care stau oamenii se împarte în posturi de includere/excludere ce definesc spaţiul unui grup. De exemplu când doi oameni aleg să stea faţă în faţă îşi exprimă dorinţa de comunicare sau paralel fiind neutri şi adoptă de fapt posturi de orientare corporală. În cazul în care postura comunică intensitatea cu care o persoana este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul se poate spune că interlocutorii au adoptat posturi de congruenţă/necongruenţă.
Gestica se referă la viteza de mişcare a mâinilor, la gradul de tensiune, poziţii, zone de mişcare, modul de ţinere a degetelor, distanţa dintre mâini şi corp. Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul din braţele ochelarilor şi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţă de a spune ceva. Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură. Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna încercarea de a ascunde ceva. Mai jos sunt câteva imagini cu posibile posturi pe care le poate adopta cineva în timpul unei discuţii şi cu decodificarea lor din registrul nonverbal în cel verbal:

La fel, poziţia mâinilor ne poate da nenumărate indicii despre starea cuiva. Enumăr mai jos câteva poziţii ale mâinilor şi semnificaţia lor în contextul limbajului corpului:
• Mâinile dechise, relaxate, dezvăluie o atitudine pozitivă, o invitaţie la sinceritate;
• Mâinile ascunse pot sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns;
• Mâinile apropiate, cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine sau în anumite contexte chiar aroganţă;
• Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca, este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului;
• Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără;
• Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat, sugerează o stare de nervozitate.
Alte gesturi care pot fi interpretate ar fi următoarele:
1. Braţele ţinute la spate înseamnă nelinişte;
2. Mângâierea bărbiei arată că ascultătorul evaluează pozitiv ceea ce aude;
3. Tragerea uşoară a lobului urechii arată suspiciune;
4. Masarea cefei indică un sentiment de frustrare;
5. Palmele încleştate arată tensiune;
6. Jocul cu pixul este un semn de nerăbdare;
7. Frecarea palmelor indică anticipare.
Observăm că de o foarte mare importanţă sunt postura şi orientarea corpului. Astfel există câteva poziţii pe baza cărora putem identifica starea de spirit a oamenilor:

Prin urmare, poziţia picior peste picior şi braţe încrucişate, picioarele peste braţul scaunului, picioarele pe birou sau legănarea ori bătutul din picior arată lipsă de interes. Totuşi când picioarele sunt încrucişate iar poziţia corpului este îndreptată spre interlocutor, este un semn de înţelegere şi cooperare. Întoarcerea corpului într-o parte în timp ce interlocutorul vorbeşte, indică dorinţa de a încheia discuţia.
Şi pentru ca totul să fie mai simplu înţeles corect, voi rezuma cele spuse până acum şi voi atrage atenţia doar asupra acelor gesturi, care prin simplitatea lor ne intră în uzanţa de zi cu zi.
 O privire însoţită de un zâmbet înseamnă interes, în timp ce o privire însoţită de încruntare înseamnă ostilitate;
 Mâinile relaxate pe lângă corp dezvăluie o atitudine deschisă, în timp ce mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă;
 Mâinile care sprijină capul vor trăda interesul transformându-l în plictiseală iar întreţinerea atenţiei cu orice obiect existent în preajmă reprezintă un semn de nerăbdare;
 Picioarele pe birou sau peste braţul scaunului vor evidenţia întotdeauna o lipsă de respect, precum şi dezinteres faţă de interlocutor;
Învăţând să cunoşti oamenii prin intermediul acestui limbaj al corpului vei fi surprins de evoluţia unei simple discuţii.
Din punct de vedere al modului de mişcare a corpului, cei cu mişcări laterale pot fi consideraţi a fi buni comunicatori, cei cu mişcări faţă-spate oameni de actiune şi oameni cu putere de convingere, cei cu mişcări verticale.

Comunicarea prin atingeri (tactilă)

Comunicarea prin atingeri (tacilă) este posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale, cu toate că unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, statut, relaţie şi cultură. Cercetătorii Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au stabilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc comunicarea.
Avem astfel atingeri care transmit emoţii pozitive precum mângâierea, atingerea cu semnificaţie consolatoare, atingerea de încurajare, atingerea liniştitoare, care comunică afecţiunea, participarea şi aprecierea având un efect pozitiv asupra receptorului.
Există şi situaţii în care contactul cutanat nu mai exprimă apropiere, empatie şi simpatie, ci marchează diferenţe de statut social, de gen sau de vârstă. Prin urmare, dreptul iniţierii şi executării unei atingeri îi revine întotdeauna superiorului, niciodată subalternului. Mai mult, ni se relevă norme sociale şi în privinţa genului persoanei care efectuează atingerea. Aşadar, o femeie, în ciuda unei poziţii socio-profesionale superioare, nu va putea să-şi bată pe umăr subalternii bărbaţi sau să-i ia de după gât. În privinţa celei de-a treia variabile numite anterior, Aurelia Marinescu, în „Codul bunelor maniere astăzi”, ne avertizează că gestul de strângere al mâinii va fi întotdeauna început de persoana cu vârsta cea mai mare, excepţie făcând situaţiile în care interlocutorul este o doamnă sau un superior.
Urmează atingerile ludice (în joacă). Aceste atingeri cu caracter aluziv pot fi independente sau pot completa comunicarea verbală.
Există şi atingeri de control, care după cum le spune şi numele orientează compotamentul, atitudinea sau chiar sentimentele.
Analizând culturile din punctul de vedere al atingerilor, Edward T. Hall a distins între culturile de contact („high contact cultures”) şi culturile mai rezervate în ceea ce priveşte atingerile şi apropierea fizică („low contact cultures”). În prima categorie se încadrează în special tările arabe, inclusiv nordul Africii, regiunea mediteraneeana, respectiv Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania, evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu, est-europenii şi ruşii, virtual, toate ţările din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderaţi în privinţa nivelului de contact. În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de Nord, incluzând Scandinavia, Germania şi Anglia, americanii de origine britanică, anglo-saxonii albi, care au constituit principala cultură a Statelor Unite ale Americii, virtual, orice ţară asiatică, respectiv Burma, China, Coreea, Filipine, Indonezia, Thailanda şi Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem.
Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural, ci şi localizarea atingerii. Există tabuuri în această privinţă, în mod firesc, îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda, zona capului e sacră, de neatins; în Coreea, tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă.
O categorie foarte importantă o reprezintă aceea din care fac parte atingerile cu semnificaţie magică cât şi atingerile specifice spaţiului profan. În această categorie sunt incluse şi atingerile cu semnificaţie sexuală. O atingere rituală des întâlnită este strângerea mâinii în semn de salut, care în funcţie de poziţia şi puterea mâinii poate semnifica egalitate, supunere sau dominare.
Din comportamentul uman fac parte numeroase atingeri diverse care nu se circumscriu problematicii comunicării. Aici se încadreaza atingerile terapeutice, de control al mediului etc, ce vrând nevrând transmit totuşi anumite informaţii şi sentimente.

Comunicarea prin expresia feţei

Fără a lipsi abordarea generală a celorlalte canale de transmitere nonverbală a seminificaţiilor, accentul cade asupra zonei cu nivelul cel mai ridicat de expresivitate, anume faţa umană. Singură sau însoţită de comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau involuntar, foarte multe despre sentimentele, reacţiile, starea de spirit a celor care comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizeaza indicii şi transmite mesaje, îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Faţa este cea mai expreisvă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare foarte important. În mod normal ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai mult în timpul unei conversaţii.

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Privirea poate ajuta o persoana să domine o alta sau un grup, poate exprima stăpânire de sine, agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă, dispreţ, ironie, admiraţie ş.a.m.d. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva, în jos – tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceala iar evitarea privirii înseamă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Dacă doreşti să contruieşti relaţii bune cu alte persoane, privirea ta trebuie să se întrepătrundă cu a lor în proporţie de 60-70% din timp. Acest aspect aduce dupa sine şi simpatia şi atenţia interlocutorilor. Conform unor studii, cei ce au menţinut contactul vizual echilibrat, au fost evaluaţi ca fiind mai puternici. De asemenea, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane priveşte când vorbeşte şi timpul în care priveşte când ascultă, se pot trage următoarele concluzii:
1) Cu cât raportul vorbit-privit a crescut – indivizii au fost văzuţi ca fiind puternici, dar mai puţin prietenoşi şi toleranţi;
2) Cu cât raportul ascultat-privit a crescut – aceştia au fost văzuţi drept submisivi, dar empatici şi plăcuţi.
D.K.Orban susţinea că “prin ochi exprimăm un comportament cognitiv şi emoţional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenţie. Ne dezvăluim emoţiile de frică, mânie, furie şi tristeţe[…]. Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual”. De asemenea, există mai multe tipuri de priviri: oficială, intimă, laterală, care atunci când este însoţită de un zâmbet înseamnă interes, iar atunci când e însoţită de încruntarea sprâncenelor înseamnă ostilitate. La fel, închiderea ochilor înseamnă dorinţa de a finaliza interacţiunea.
Într-o lucrare consacrată comunicării interpersonale, Irena Chiru semnalează o serie de diferenţe culturale. În privinţa privirii ea afirmă că: „În Japonia copiii sunt învăţaţi să-şi privească interlocutorul în zona nodului cravatei, ca expresie a respectului”. În societăţile asiatice şi arabe „femeilor nu le este permis să privească în ochii bărbaţilor”. În societatea europeana a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul anilor 80 bunele maniere recomandau ca o femeie şi un bărbat să se privească de la bărbie în sus. Locul în care privim într-o conversaţie oficială este de cele mai multe ori mijlocul frunţii interlocutorului pe când într-o conversaţie amicală coboară între ochi şi gură tinzând în intimitate spre un loc mai jos.
O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar o privire insistentă deranjează şi arată lipsă de educaţie, dacă nu este vorba despre persoane apropiate.
Profesorul Mihai Dinu preia şi prezintă de la alţi autori principalele patru funcţii ale comunicării vizuale. Acestea sunt cererea de informaţii, semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să facă o acţiune sau nu, indicarea naturii unei relaţii şi compensarea distenţei fizice, interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. În orice societate civilizată nu se strigă peste capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj.
Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică prin fruntea încruntată procupare, mânie, frustrare, prin sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, nasul încreţit exprimă neplăcere aşa cum nările mărite arată mânie sau excitare senzuală iar buzele strânse nesiguranţă, ezitare. Aşadar mimica reprezintă modul în care trăsăturile feţei redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câştigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicţie cu cele spuse.
Vorbitorii experimentaţi pot folosi anumite trucuri care să îi ajute în convingerea auditoriului. De exemplu, fără a spune în cuvinte că sunt împotriva unei idei, aceştia o susţin zâmbind ironic, creând o reacţie de opoziţie faţă de ceea ce spun.
Deasemena zâmbetul face parte din ceea ce se numeşte mimică, adică intervalul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi în această privinţă, dar orice om are o mimică mai mult sau mai puţin expresivă. Transmitem, în funcţie de situaţie şi de context, surpriză, bucurie, enervare şi multe alte sentimente care pot fi contradictorii cu ceea ce simţim de fapt. Totuşi zâmbetul este un gest foarte complex, reprezintă o expresie facială cu multiple nuanţe şi semnificaţii. El poate să exprime prietenie, plăcere, jenă sau neîncredere, însă principalul semnal pe care îl transmite este pozitiv, din acest motiv este recomandabil ca în introducerea unui discurs să se zâmbească. Zâmbetul se învaţă prin imitaţie şi s-a constatat că la copii crescuţi în casele de copii zâmbetul este mai rar.

Proxemica

Proxemica este ştiinţa care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Această disciplină a fost întemeiată de antorpologul american Edward T. Hall, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. El a ajuns la concluzia că în domeniul comunicării nonverbale există distanţe diferite de comunicare în funcţie de contextul şi de caracterul mesajului transmis. Comunicăm aşadar şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem distanţa care ne separă sau ne apropie de intrlocutori. Avem astfel:
TIP DE SPAŢIU DE LA PÂNĂ LA UNDE SE PRACTICĂ
Spaţiul intim Contact fizic efectiv Până la 0,5m - relaţii de intimitate
- excepţii: lifturi, mijloace de transport în comun aglomerate
Spaţiul personal 0,5 – 1m 1 – 2m - persoanele care sunt mai mult decât cunoştinţe sau colegi
Spaţiul social 2 – 3m 3 – 5m - întâlniri de afaceri impersonale
- discuţii între parteneri de afaceri
- discuţii între angajat şi angajator etc
Spaţiul public 5 – 10m 10m şi peste - întâlniri profesor – student
- politicieni,
- actori
- figuri publice

În general, oamenilor le place să aibă un spaţiu propriu, pe care să-l aranjeze cum doresc. Spaţiul împrumută ceva din personalitatea omului şi transmite mesaje nonverbale despre ocupant. Dacă o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune şi chiar ostilitate. De obicei distanţa potrivită unei comunicări normale atunci când ambii parteneri stau în picioare este aceea a strângerii de mână.



Bibliografie

Cărţi:
1. Craia, Sultana, Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
2. Durac, Livia, Semiotica limbajului nonverbal în relaţia părinte-adolescent, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009
3. Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competenţa în comunicare nonverbală, Ed, Tritonic, Bucureşti, 2009
4. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria Comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
5. Turchet, Philippe, SINERGOLOGIA. De la LIMBAJUL TRUPULUI la arta de a citi gândurile celuilalt, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Internet:
1. http://aimee.ro/Dezvoltare-personala/Comunicare/comunicarea-nonverbala-limbajul-corpului.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:54
2. http://alfalu.3x.ro/web/tipuridecomunicare.htm - site accesat în data de 19.11.2010, ora 01:58
3. http://articole.famouswhy.ro/comunicare_non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:18
4. http://blog.ambition.ro/2010/04/comunicarea-non-verbala/ - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:01
5. http://cariera.ele.ro/Comunicare-si-PR/Comunicarea-non-verbala-elemente-de-baza_--a3840.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:59
6. http://mixuldecultura.ro/?p=156 – site accesat în data de 19.11.2010, la ora 02:19
7. http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/comunicarea-non-verbala.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:57
8. http://www.olimpiadelecomunicarii.ro/tutoriale/comunicarea-nonverbala.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 19:06
9. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/COMUNICAREA-NON-VERBALA22410165.php - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 19:16
10. http://www.nonverbal.ro/atingerea/2010-11-03-433-atingerea-pilula-a-increderii-sau-instrument-al-puterii.html - site acesat în data de 07.11.2010, la ora 18:50
11. http://www.nonverbal.ro/expresii-faciale-privirea/2010-11-07-439-puterea-privirii.html - site accesat în data de 07.11.2010, la ora 18:49
12. http://www.nonverbal.ro/miscarile-corpului/2010-10-24-383-spune-mi-cum-te-misti-ca-sa-ti-spun-cine-esti.html - site accesat în data de 07.11.2010. la ora 18:44