Sunetul in televiziune prin intermediul microfoanelor

Va prezint in continuare eseul meu de admitere la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (SNSPA), Facultatea de Comunicare si Relatii Publice (FCRP), Master Comunicare Audio-Video (MAV). In septembrie 2010 am luat pe el nota 8.75 si am intrat la taxa (zi).

"Introducere
-Importanţa sunetului în televiziune şi relaţia acestuia cu imaginea-

Sunetul în televiziune susţine povestea. El poate fi de sine stătător şi să spună direct ceva sau poate fi doar de umplutură. Aşa cum arată sintagma definitorie –mesaj audio-vizual- sunetul este principalul aliat şi auxiliar al imaginii, deşi termenul “auxiliar” sugerează o relaţie de subordonare, improprie în cazul de faţă.
De cele mai multe ori, în televiziune, sunetul este adăugat în post-producţie, de către profesionişti care-l mixează. Asta deoarece sunetul trebuie să formeze un tot unitar cu imaginea şi să integreze, să uneasca mai multe elemente pentru a nu atrage atenţia doar asupra sa. Prin alăturarea lor, între imagine şi cuvănt pot apărea relaţii: a) de concurenţă, b) de redundanţă sau c) de complementarietate.
O imagine foarte captivantă prin, să zicem, dramatismul sau ineditul ei va distrage atenţia spectatorului de la comentariu. La fel, un comentariu interesant va pune în umbră imaginea care îl însoţeşte. Un text nu este absolut liniar, el conţine pasaje mai mult sau mai puţin “interesante”. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte succesiunea imaginii. Momentele forte ale discursului vizual nu trebuie să coincidă cu momentele forte ale discursului verbal. Este bine ca atenţia privitorului să fie condusă alternativ între palierul vizual şi cel auditiv. Pe de altă parte, un comentariu continuu, non-stop, devine obositor. Pauzele permit spectatorului să reflecteze asupra celor spuse, facilitând întelegerea şi memorarea.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii şi pentru audienţă, toţi cei implicaţi în producţia unui program dau sugestii pentru îmbunătăţirea sunetului. De exemplu, scriitorii şi scenariştii folosesc indicaţii regizorale, astfel, o poveste va fi însoţită probabil de un dialog sau un peisaj va fi acompaniat de muzică. În producţiile de televiziune obişnuite (nu cele dramatice gen “tele-play” sau “telenovelă”) montajul sunetului nu ridică probleme deosebite, deoarece camerele video preiau, odată cu imaginea şi sunetul. Rămâne doar profesionalismul realizatorului şi al monteurului de a combina diversele posibilităţi pentru obţinerea unui efect cât mai mare. Însă înregistrările sunt de multe ori exagerate. Acest lucru se întâmplă, deoarece, mai ales într-un spaţiu de filmare exterior, intervin multe zgomote neaşteptate. Ascultată separat, înregistrarea poate părea banală sau fără sens, dar în context completează imaginea.
Aşadar sunetul are deseori o influenţă asupra imaginii şi invers. Ca parte componentă a comunicării de masă imaginea cere sunet, mai ales voce umană. Chiar dacă televiziunea nu este presă filmată şi vorbită, ci un mod de comunicare mult mai complex, cuvântul s-a dovedit un factor de primă importanţă pentru mesaj: el precizează, dezvoltă sau nuanţează sensurile imaginii, adăugându-i nu numai valoare informaţională, ci şi propria sa putere de sugestie şi persuasiune.
Deşi are o parte importantă de tehnică, la final, ceea ce e cel mai important în sunetul de televiziune este partea estetică, adică produsul final. După cum am mai precizat, sunetele nedorite la locul fimării pot deveni adevărate pacoste şi din acest punct de vedere este greu de crezut că totul s-ar putea remedia prin procesarea digitală, deoarece nu atât metoda de înregistrare cât tipul de microfon este cel mai important. Sunetul unei televiziuni este la fel de important ca imaginea, mai ales de când dimineaţa, televizorul a luat locul radioului. Sursele de sunet sunt ID-urile postului, emisiunile înregistrate şi microfoanele la emisiunile live. “ID-urile de post ale unui canal TV trebuie să fie susţinute de un pachet sonor original, evident stereo, recognoscibil şi dacă se poate, , spune Beatrice Popescu de la TVR. Gabriel Neacşu, om de radio cu 15 ani de experienţă, este de părere că cel mai bun sunet îl au televiziunile de muzică, Antena 3 şi PRO TV iar cel mai prost sunet îl auzim la OTV şi The Money Channel: “Există diferenţe mari ale nivelului de sunet de la o emisiune la alta, există distorsiuni, deoarece sunetul nu este captat de oameni de specialitate, cu microfoane speciale pentru diverse tipuri de voci, în diferite incinte. La toţi aceşti factori se adaugă şi lipsa procesoarelor de sunet, care pot elimina distorsul şi pot egaliza sunetul.”

Microfoane
-Caracteristici generale.Diafragma-

Microfonul este esenţial în captarea sunetului pentru televiziune. El este numit şi transductor, deoarece transformă energia acustică în energie electrică.
În ceea ce priveşte structura unui microfon, aceasta seamănă foarte mult cu o ureche: o diafragmă este întinsă peste un tub, pentru a egaliza presiunea, apoi se măsoară deplasarea diafragmei datorată vibraţiilor produse de sunet. O deosebire ar fi totuşi că la microfon am vrea ca membrana să fie cât mai aproape de sursa sonoră.
La cele mai multe microfoane elementul principal îl constituie diafragma, care vibrază sub acţiunea undelor sonore. Diametrul ei trebuie să corespundă condiţiilor de minimă difracţie. Aceasta ar însemna reducerea dimensiunilor ei, dar cum odată cu micşorarea suprafeţei diafragmei se micşorează şi sensibilitatea microfonului, dimensiunea diafragmei rezultă dintr-un compromis între cerinţele contradictorii amintite. Diafragma este construită dintr-o foiţă metalică bine întinsă, fixată rigid pe carcasa microfonului. Un astfel de sistem are o frecvenţă proprie de vibraţii mecanice, care trebuie să se găsească în afara benzii frecvenţelor transmise, pentru a nu se produce efecte de amplificare nedorite a frecvenţelor din apropierea frecvenţei proprii. Această condiţie se realizează alegând convenabil grosimea diafragmei şi tensiunea de întindere.
Microfonul este primul element cu funcţie electrică, ce face parte din lanţul electro-acustic. Microfoanele sunt singurele aparate electroacustice capabile să capteze oscilaţiile sonore naturale, motiv pentru care sunt denumite şi surse de semnal primare.
Ele se pot clasifica după mai multe criterii :
1. din punct de vedere al principiului constructiv;
2. după principiul de funcţionare;
3. după tipul constructiv;
4. după caracteristicile de directivitate;
5. după impendanţa de ieşire.
Din punct de vedere al principiului constructiv întâlnim două tipuri de microfoane: microfoanele cu cărbune (utilizate în telefonie), care funcţionează pe principiul comandării unei surse de curent continuu şi microfoanele utilizate în electrostatică, funcţionând pe principiul transformării energiei .
După principiul de funcţionare întâlnim: microfoane cu rezistenţă variabilă, electrodinamice, electromagnetice şi piezoelectrice.
Acestea la rândul lor se pot clasifica din punct de vedere constructiv :
1. Microfoane cu rezistenţă variabilă: -microfoane cu cărbune;
2. Electrodinamice: -microfoane cu bobina mobilă;
-microfoane cu bandă;
3. Electroacustice: -microfoane condensator;
-microfoane cu electret;
4. Piezoelectrice: -microfoane cu cristal.
După caracteristica de directivitate întâlnim microfoane cu caracteristică de directivitate simplă şi microfoane cu caracteristică de directivitate compusă.
După impedanţa de ieşire se disting două tipuri de microfoane: de impedanţă mică şi de impedanţă mare.
Microfoanele din primul tip au impedanţa de 50Ω, 150 Ω, 200-500 Ω; microfoanele din al doilea tip au impedanţa cuprinsă între 20K Ω-50K Ω.
Pentru o mai bună descriere trebuie precizate anumite carcateristici:
1. B – Banda de trecere - domeniu în care microfonul lucrează în normele date de producător;
2. S – sensibilitatea – reprezintă raportul între tensiunea electrică la ieşirea microfonului şi valoarea presiunii acustice exercitată asupra membranei.
Sensibilitatea este calitatea microfonului de a transforma cât mai eficient energia acustică în energie electrică. Ea se exprimă cantitativ prin raportul dintre valoarea tensiunii efective U, obţinută la bornele microfonului şi valoare presiunii acustice P ce se exercită asupra microfonului. Sensibilitatea se exprimă în minivolţi pe minibari sau în milivolţi pe Pascal. Se mai exprimă şi în decibeli (db);
3. impedanţa de ieşire – să fie aceeaşi cu cea a cablului de legătură;
4. dinamica micofonului – se exprimă întotdeauna în decibeli (120db este pragul de durere );
5. caracteristica de frecvenţă – variaţia în funcţie de frecvenţă a raportului dintre tensiunea de ieşire a microfonului şi tensiunea corespunzătoare unei frecvenţe de referinţă (1000Hz). Puţine voci ajung la 150 Hz, doar cântăreţii din coruri ajung la 190Hz. Caracteristica de frecvenţă sau răspunsul microfonului reprezintă nivelul tensiunii la bornele microfonului în funcţie de frecvenţă, la aplicarea unei oscilaţii acustice de intensitate constantă. Valorile admisibile ale abaterii caracteristicii de frecvenţă sunt date în prospectul microfonului şi ele depind de calitatea acestuia;
6. caracteristica de directivitate (polară) – reprezintă o curba a sensibilitaţii microfonului în funcţie de unghiul pe care îl face unda acustică cu axa microfonului pentru o frecvenţă dată. Această curbă se reprezintă în coordonate polare. Pentru a se putea analiza în mod unitar transformarea de către diferite microfoane a oscilaţiilor acustice în semnale electrice este util a se stabili o caracteristică, prin care să se exprime sensibilitatea în funcţie de frecvenţa şi direcţia din spaţiu a oscilaţiilor acustice.
Principalele caracteristici de directivitate sunt de trei feluri: sfera, optul sau cosinusoida şi cardioida. Microfoanele de presiune au la bază captarea sunetului cu ajutorul sferei (omnidirecţional), microfoanele cu gradient de presiune – opt (bidirecţional) iar combinarea lor duce la apariţia microfonul unidirecţional cu cardioida (simplă, dublă, super şi hipercardioidă).

-Tipuri de microfoane-

Există şase categorii de microfoane folosite în televiziune:
1. Microfoanele de mână, dinamic (hand held) sunt microfoanele care pot fi montate şi pe camera de luat vederi şi care sunt folosite mai ales în interviurile făcute pe teren;
2. Microfoanele personale (personal mic) (lavaliere / clip-on mic) – fie sunt prinse în colier în jurul gâtului, fie sunt prinse de îmbrăcăminte. Semnalul este transmis prin fir ori prin emiţător către echipamentul de înregistrare;
3. Microfoanele shotgun - girafa sunt folosite pentru a se capta sunete mai ales în platouri de filmare în care camerele de luate vederi sunt montate mai departe de actori iar acestora li se impune să nu poarte microfoane de mână sau microfoane personale;
4. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone) numite şi PZ sau PZM. Aceste microfoane captează sunetele reflectate de suprafeţele dure;
5. Microfoanele de contact (contact mics) sunt acelea montate direct pe instrumentele muzicale;
6. Microfoanele de studio reprezintă cea mai mare categorie de microfoane.
Aceste şase categorii de microfoane includ diferite tipuri de convertizoare a undelor sonore în energie electrică.
Tipuri de microfoane şi caracteristicile acestora (tehnologice şi ca arie de captare)
Tip 1. Microfonul dinamic (numit şi microfonul cu bobină mobilă) este considerat cel mai fiabil microfon profesional. Aceasta este alegerea ştiriştilor de radio şi televiziune care întâlnesc pe teren multe condiţii dificile ce îngreunează realizarea unor înregistrări audio. În cazul microfonului dinamic, undele sonore lovesc o diafragmă ataşată de o bobină realizată din fire subţiri. Bobina este suspendată într-un câmp magnetic generat de un magnet permanent. Curentul electric generat de impactul undelor sonore le reproduce sub formă electrică măsurabilă, amplificabilă şi uşor de transportat. Totuşi, deseori, când contează mai mult dimensiunile microfonului, sensibilitatea şi calitatea sunetului sunt preferate microfoanele condensator;
Tip 2. Microfoane condensator (lavalieră). Acestea sunt microfoanele care oferă atât calitate audio, cât şi dimensiuni de gabarit mici. Cu toate acestea, se recomandă să fie folosite mai mult pentru captarea sunetului din platouri. Nu sunt atât de fiabile precum cele dinamice, mai ales în cazul în care înregistrările trebuie să fie făcute în condiţii meteo vitrege. Microfoanele condensator funcţionează pe principiul acestei piese de montaj electronic. O diafragmă extrem de subţire din metal este strecurată într-o bucăţică de metal sau de ceramică. O sursă de energie menţine în majoritatea microfoanelor condensator o încărcătură electrică între elemente. Undele sonore ating diafragma şi provoacă fluctuaţii ale încărcături electrice, iar acestea sunt preamplificate. Preamplificatorul poate fi montat chiar lângă microfon ori într-un echipament auxiliar acestuia. Spre deosebire de microfoanele dinamice, cele de tip condensator au nevoie de o sursă de energie electrică, baterii ori AC. Mixerul poate fi o sursă de energie pentru microfon, iar cablul să aibă o funcţie dublă: alimentarea cu energie electrică a microfonului şi a pre-amplificatorului şi trimiterea semnalului de la acesta la mixer (alimentarea fantom - phantom power supply). Pentru a se evita descărcarea fără veste a bateriilor se preferă folosirea simultană a două microfoane condensator, o tehnică numită dubla redundanţă;
Tip 3. Microfoane de rezonanţă (boundary effect microphone). Acest microfon captează, în mod special, sunetul reflectat. În anumite situaţii date, precum atunci când microfonul este pus pe tăblia unei mese, acest microfon are o putere de captare superioară altor microfoane;
Tip 4. Microfoanele de contact (contact mics). Aceste microfoane captează sunete când se află în contact direct cu sursa de sunete. Microfoanele de contact sunt montate, de obicei, pe instrumente muzicale şi prezintă avantajul eliminării interferenţelor provocate de prezenţa altor sunete şi nu captează sunetele reflectate de alte obiecte învecinate. Extremităţile laterale plate se disting dintre microfoanele personale;
Tip 5. Microfoanele panglică. Sunt foarte rar folosite în televiziune. Deşi ele dau un sunet plin de nuanţe şi adânc, sunt fragile şi foarte sensibile la mişcările aerului. Acest aspect limitează utilizarea microfonului panglică, montat pe girafă (stativ înalt) în exteriorul studiourilor de producţie TV. Microfoanele panglică au fost folosite iniţial în studiourile de radio.
Acestea fiind zise, ar mai fi de adăugat faptul că fiecare prezentator are particularităţile sale vocale. Aceste particularităţi nu pot fi redate de orice microfon, cu orice fel de reglaj, la fel de fidel. Deoarece este imposibil ca înainte de fiecare nouă emisiune să operezi modificări în canalele pupitrului de mixaj sau să schimbi microfoanele pentru a le alege pe cele mai convenabile, se utilizează procesoarele de microfon.
Prin intermediul lor, se poate opera un reglaj specific, adecvat vocii fiecărui prezentator în parte. Acest reglaj poate fi memorat de aparat şi poate fi acţionat de către prezentator prin apăsarea unui buton.
Dar mai ales în televiziune trebuie ţinut cont şi de amplasarea microfoanelor. De exemplu, la interviurile pentru ştiri, pe care s-a aplicat emblema (sigla) postului, poate să apară în imagine şi microfonul. La restul materialelor se va evita, pe cât posibil, prezenţa sa în cadru (excepţie făcând microfoanele lavalieră). Dacă, din diferite motive, la interviul unei persoane aşezate la o masă sau un birou, microfonul va intra, totuşi, în imagine, atunci el va fi aşezat pe un suport. Varianta în care mâna pătrunde în cadru, pe post de stativ, este nefericită.
Microfonul trebuie astfel ţinut încât să nu acopere faţa celui care vorbeşte, intervievat sau reporter. Unii intervievaţi, atunci când încep să răspundă, au tendinţa de a lua microfonul din mâna reporterului. Când se întâmplă o astfel de situaţie, trebuie întreruptă înregistrarea şi explicat că reporterul are rolul de a ţine microfonul. Dacă jurnalistul îl cedează, nu va mai putea conduce dialogul.

Bibliografie

Cărţi:
• Bejan, Sorin, Tehnici de redactare a emisiunilor de televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
• Bucheru, Ion, Fenomenul televiziunea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2005
• Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2006
• Gheorghe, Grigore, Stereofonia, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
• Haas, H., Michael, Frigge, Uwe, Zimmer, Gert, Radio management. Manualul jurnalistului de radio, Editura Polirom, Iaşi, 2001
• Holman, Tomlinson, Sound for film and television, second edition, Focal Press, USA, 1997, 2002
• Pârlea, Aurelian Alexandru, Curs de captarea şi prelucrarea sunetului pentru studiourile TV, Bucureşti, 1 octombrie-19 noiembrie 2007

Site-uri:

• http://facultate.regielive.ro/cursuri/mass-media/productie_TV_microfoane-81519.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 11:55
• http://www.referate10.ro/referate-fizica/microfoane-si-doze-2579.html - site accesat în data de 17.08.2010 ora 12:12
• http://www.sfin.ro/articol_9142/televiziunile_albastre_au_cea_mai_mare_audienta.html?action=print – site accesat în data de 11.08.2010 ora 18:04"